Părintele Justin Pârvu, desculţ pentru Hristos la Aiud. Mărturia lui Grigore Caraza despre dragoste, suferinţă şi lacrimi duhovniceşti în temniţele însângerate

In Memoriam Părintele Justin (10 februarie 1919 – 16 iunie 2013)

„Stăteam îngropaţi în temniţă la Aiud, unii de câţiva ani, alţii de zece, iar o parte, cei mai bătuţi de soartă, atinseseră chiar douăzeci de ani. Dacă au fost perioade mai puţin grele când ne mai puteam vedea în timpul programului de dimineaţă sau de seară, la plimbarea de 20 de minute, o dată de două ori pe săptmână, era o mare bucurie. (…)

De părintele Iustin am auzit încă de la începutul “periplului” meu prin închisori, mă întâlneam cu oameni care mă întrebau de mănăstirea Durău, unde slujise, de munţii Neamţului care sunt împânziţi de biserici şi mănăstiri, de chilii cu pustnici, de peşteri. Şi eu eram mândru de locurile de unde veneam (…)

Dar l-am întâlnit pe părintele Iustin la Aiud, unde ne aflam împreună ca „voluntari în slujba neamului”. Părintele, încă de pe atunci, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul fiinţei dânsului. Era cunoscut de multă lume ca „preot cu har”.

Mi-e dificil să aleg întâmplări individualizate, din multele amintiri pe care le am din acea vreme, pentru că trăiam ca fiinţele încolţite de pericole, de foame, de frig şi prima raţiune era supravieţuirea.

Dar vreau să reţin un fapt deosebit din viaţa Părintelui în închisoarea de la Aiud. Într-o iarnă deosebit de riguroasă, anul nu mi-l mai amintesc, părintele rămăsese aproape dezbrăcat. Dacă în privinţa hainelor mai mergea cum mai mergea problema cea mai gravă era a bocancilor. Administraţia închisorii nu ne mai asigura nimic, nu erau fonduri. De asta, în loc de încălţări părintele a primit o carte poştală de la administraţia închisorii, să scrie acasă, să-i trimită bocanci. În câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouţi, numai buni să înfrunte iarna. În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deţinut nou care târa după dânsul nişte bocanci care aveau numai feţele, tălpile lipseau, aşa că bietul băiat avea picioarele numai răni şi la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite părintele şi-a scos bocancii săi şi i-a dat tânărului, spunându-i: „Iată, măi frate, ţine această încălţăminte şi bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuieşte, eu sunt mai vechi aici şi mă descurc…!”. În celulă s-a făcut linişte adâncă, în timp ce cei doi se îmbrăţişau vărsând lacrămi fierbinţi: „Frate, frate…!”.

Numai cu asemenea gesturi ne-am întărit şi am reuşit să ne salvăm, omenia şi caracterul au reuşit să încălzească şi să înnobileze chiar şi acel loc în care ne-au împins istoria şi trădările din sânul neamului românesc.”

Părintele Justin, uriaşul de la Poarta Raiului românesc

“În lungul şir de ani de osândă, în situaţii şi locuri diferite, mai mulţi preoţi care m-au cunoscut mi-au propus ca după eliberarea din închisoare să urmez Teologia sau să mă călugăresc. Fiecăruia i-am răspuns cam în aceiaşi termeni: misiunea este prea mare şi această obligaţie pe care mi-aş lua în faţa societăţii şi în faţa lui Dumnezeu m-ar strivi. Îmi dau seama că nu pot să-mi iau această răspundere. Dacă aş deveni ostaşul lui Dumnezeu, ar trebui să merg numai pe căile indicate de Iisus Hristos şi păcătosul de mine mă tem să nu calc pe alături. Atunci, totul din mine s-ar dărâma şi m-aş considera un om învins. În vara anului trecut, la Mânăstirea Petru Vodă, după ce mi-am spus necazurile mele şi păcatele, părintele protosinghel Iustin Pârvu mi-a zis:

– Grigore, uite ce-ţi propun eu, vino aici la mânăstire şi te fac călugăr. Vom fi împreună şi la bine şi la greu şi te voi ajuta în orice situaţie să urmezi Cuvântul Domnului. Lumea ţi se va deschide şi cerul pe care cu atâta dragoste îl priveşti îţi va fi mereu deschis.

M-am întors cu ani în urmă şi mi-am amintit de propunerea acelor preoţi din închisoare, care îmi cereau acelaşi lucru.

– Nu pot, părinte Iustin, i-am răspuns, povara pe care mi-aş lua pe umeri m-ar doborî. Ca slujbaş al Domnului, nu pot înţelege să privesc în lături, ci numai înainte şi numai în zări albastre…

A zâmbit părintele şi mi-a spus să mă mai gândesc şi să trec pe la mânăstire cel puţin odată pe lună. M-am ridicat de pe scaun cu părere de rău şi, în urma acestui răspuns pe care i l-am dat, mă vedeam în poziţia unui om mărunt, aflat în faţa unui uriaş…

În decursul a numai 11 ani, începând cu 1992 şi până la acea oră, iată realizările acestui sfânt în viaţă cu care împărţisem cândva celulele Aiudului: mânăstirile “Petru Vodă”, Urecheni, Rădeni, Blaj, mânăstirea de maici “Petru Vodă” şi Capela Aiud, de la Râpa Robilor. Urmează apoi şcoala de copii, azilul de bătrâne şi un laborator de plante medicinale. Am părăsit chilia părintelui care reuşeşte zi de zi, timp de 18 şi chiar 20 ore din cele 24 ale zilei, să primească enoriaşi din toată ţara şi să le ascultă nevoile, durerile şi dezastrele vieţii. Fiecăruia în parte, în afară de o vorbă bună, un sfat, îi găseşte o soluţie, o cale de ieşire înspre lumină. Am căutat să fac o comparaţie între persoana mea şi a lui, şi mi-am dat seama că o paralelă aproape nu poate exista pentru că deosebirile dintre noi sunt mari, în timp ce asemănările sunt puţine…

Când am părăsit mânăstirea, mi-am întors privirile în urmă şi am încercat sentimentul că, ajuns până în poarta raiului, am fost nevoit să mă întorc pe pământ…”

Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta

Vedeţi şi: Părintele Justin în dialog cu Grigore Caraza

Surse: Doxologia / Parintele Justin Parvu Ro

Preluare: MĂRTURISITORII

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON