Monahul Nicolae Tomaziu, supravieţuitor al infernului de la Canal, la 101 ani: “Numai credinţa în Dumnezeu m-a salvat! Să mănânci puţin şi să te rogi mult“. Întru Mulţi Ani!

Pe 28 februarie, Nicolae Tomaziu împlineşte vârsta de 101 ani. Este ultimul supravieţuitor al infernului lagărului de concentrare de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Arestat de Siguranţa Statului în 1947, Nicolae Tomaziu a fost condamnat la şapte ani de închisoare, făcând parte din acelaşi lot de deţinuţi politic în care se aflau fruntaşii ţărănişti Ion Diaconescu şi Niculae Ionescu Galbeni. De altfel, el este vărul celebrului pictor George Tomaziu, cel care a împărţit celula închisorii politice cu părintele Nicolae Steinhardt şi care, după eliberare, obişnuia să spună: „Mărturia mea este importantă pentru că dovedește că nu am trăit degeaba”. Îi urăm La Mulţi Ani!

În 2014, a fost decorat de preşedintele Klaus Iohannis cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. Nicolae Tomaziu este monah la Mănăstirea Caraiman din Buşteni (foto). Tatăl său, Teodor, a fost preot în comuna Păltiniş. Mama sa a murit de tifos a doua zi după naşterea lui Nicolae, cel de-al cincilea copil al familiei.

Aflându-se zilele acestea la Iaşi, la nepoţii săi Cătălin Tomaziu şi Mihaela Todosia – Tomaziu, a dorit să împărtăşească cititorilor Curierului de Iaşi crâmpeie din viaţa sa, întinsă pe mai bine de un secol, un exemplu de putere interioară şi împăcare cu o soartă crudă, pe care doar credinţa în Dumnezeu şi iertarea creştinească le poate insufla.

Născut în Păltiniş, în părţile Botoşaniului, Nicolae Tomaziu a trăit sub trei regi şi şapte preşedinţi. Venit pe lume în plin război mondial, a fost nevoit, copil fiind, să ia drumul pribegiei, din cauza epidemiei de tifos care cuprinsese ţara. A ajuns dincolo de Prut, în Basarabia. Întors în ţară, este admis în 1938 la Facultatea de Textile din Bucureşti, dar nu îi este permis să îşi dea examenul de licenţă, autorităţile refuzându-i acest drept din cauza condiţiei sale de refugiat. Ulterior, a fost înrolat sub arme şi a luptat pe fronturile celui de-al doilea Război Mondial, din Odessa şi până în Munţii Tatra.

Prigoana comunistă

Însă terminarea războiului nu i-a adus pacea lui Nicolae Tomaziu. A fost arestat în 1947, după ce participase la manifestaţii anticomuniste în Bucureşti. “Înainte de condamnare am fost urmărit mereu. Timp de doi ani de zile am umblat fugar. Eram student când am fost închis. Participasem la manifestaţii organizate împotriva intrării ruşilor în ţară. Am ieşit în stradă. În acea vreme, întreaga Românie era plină de Securitate, era un adevărat lagăr de concentrare”, spune Nicolae Tomaziu. A urmat experienţa teribilă a închisorilor politice comuniste. „Am fost trei ani la Canal, între anii 1950 -1953. Acolo era iadul comunist. Ce-a scris Dante nu e nici pe departe faţă de ceea ce se petrecea acolo. Mă mir şi eu, de multe ori, cum de am rezistat. Hrană puţină, muncă multă, persecuţii, bătăi. Se muncea pe rupte, cine nu-şi făcea norma nu primea mâncare. Am văzut cum deţinuţii mureau pe capete din cauza muncii şi a inaniţiei. Primeam doar nişte turte de mămăligă, cu coaja tare, iar înăuntru era mălaiul crud şi rânced. La început, munceam cu braţele, nu era nimic mecanizat. După apariţia Sovromurilor, au fost aduse nişte maşini, dar erau deja uzate, degradate”, descrie Nicolae Tomaziu atmosfera cumplită a impresionantei maşinării de exterminare în masă pe care comuniştii o puseseră la punct pe şantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră.

Teroarea de la Canal

Tratamentul inuman la care a fost supus în perioada muncii silnice efectuate în pustiul Dobrogei şi-a pus amprenta ireversibil pe sănătatea lui Nicolae Tomaziu. „La Canal m-am îmbolnăvit, şi cu hernie, şi cu stomacul, cu mai multe afecţiuni. Am rămas cu multe sechele. Dacă nu mergeai în pas alergător la deşteptarea de dimineaţă, te trezeai cu o cizmă în spate. Dimineaţa, gardienii se întrebau unii pe alţii, zeflemitor: „Câţi s-au liberat la tine?” De fapt, ei întrebau câţi au mai murit”, îşi aminteşte centenarul supravieţuitor al lagărului dobrogean. Persecuţiile au continuat chiar şi după eliberarea din închisoare.

“După ce am ieşit de la Canal, am crezut că suntem, într-adevăr, liberi. Dar am fost din nou anchetat în mai multe rânduri. Nu puteam găsi serviciu. Am fost angajat la munca de jos. Am fost şi cărăuş, şi om de serviciu. Până la urmă, au avut nevoie de mine. Se înfiinţau mereu întreprinderi şi n-aveau personal pregătit tehnic”, povesteşte Nicolae Tomaziu.

Credinţa în Dumnezeu

Deşi a trecut prin coşmarul experimentelor carcerale comuniste, Nicolae Tomaziu nu priveşte în urmă cu mânie. “Aşa a fost să fie, să pătimească poporul nostru. Din păcate, iată, şi acum trebuie să vină un străin ca să ne conducă. Nu a fost în stare să se ridice un român care să conducă această ţară. Asta din cauză că oamenii care puteau să facă ceva în ţara asta nu s-au implicat. Iar care ne-am implicat am ajuns unde am ajuns. Dacă era monarhia în continuare, ar fi fost altă situaţie”, crede cel care şi-a ruinat sănătatea pentru că şi-a apărat dreptul de a crede într-un ideal. Nicolae Tomaziu este ferm convins de puterea credinţei în Dumnezeu de a proteja sufletul uman, chiar în faţa celor mai mari nenorociri. „Credinţa în Dumnezeu m-a salvat. Am crezut mereu că Dumnezeu nu ne-a uitat. Ne rugam întotdeauna, în secret. Într-o noapte, am vrut să mă duc spre poarta lagărului. Voiam să mă împuşte. Nu mai suportam chinurile. Nu mai puteam merge, abia mă târam. Dar, în noaptea aceea, am avut un vis. Nu-l mai ţin minte, dar ştiu că l-am terminat cu Tatăl Nostru. Şi atunci, m-am întrebat: De ce să mai fac un păcat în plus, să mă sinucid? M-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea putere şi credinţă că voi scăpa de acolo”, îşi aminteşte cel care a rezistat presiunilor sistemului opresiv al anilor 50.

„Viaţa nu trebuie dispreţuită!”

Acum, la câteva zile care-l mai despart de împlinirea a 101 ani, Nicolae Tomaziu îşi scrie memoriile. În liniştea unei chilii de la Mănăstirea Caraiman din Buşteni, el caută să ne dăruiască nouă, tuturor, învăţămintele pe care le-a tras timp de un secol. Cu un scris când ordonat, când zbuciumat sub imperiul amintirilor deseori dureroase, aşterne pe hârtie tot ceea ce viaţa i-a hărăzit. Răbdător, mereu cu zâmbetul pe buze, cumpănit în tot ceea ce face, Nicolae Tomaziu ne învaţă ce înseamnă toleranţa, lipsa urii, împăcarea cu viaţa pe care ne-o dă Dumnezeu. “Viaţa trebuie trăită cum ţi se oferă, fără să o dispreţuieşti!” crede el cu tărie. Iar cei 101 ani din spatele său îi dau deplină dreptate.

Gabriel Andronache / Curierul de Iaşi

Şi o relatare de folos de anul trecut:

Un Secol de Viaţă

Monah la Mănăstirea Caraiman, fostul deţinut politic Nicolae Tomaziua fost sărbătorit la 100 de ani de prieteni şi colegi.

Nicolae Tomaziu la 100 de aniUltimul supravieţuitor al lagărului de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră a împlinit duminică 100 de ani de viaţă. „Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos cu capul. Dacă nu ai ţinere de minte şi nu te conformezi, nu poţi trăi. Viaţa trebuie trăită cum ţi se oferă, fără să o dispreţuieşti. Eu nu mănânc carne, decât rar, şi doar de pasăre sau peşte, de porc nu mănânc. Am o pondere în toate, nu fac excese şi mă rog lui Dumnezeu să mă mai ţină aşa cât mai ţin cu mintea”, s-a  destăinuit vineri, Nicolae Tomaziu.

De mai bine de un an s-a retras la Mănăstirea Caraiman

Apropierea de Dumnezeu nu a venit acum, ci în urma suferinţelor pe care le-a îndurat de-a lungul celor două războaie mondiale şi a celor şapte ani petrecuţi în temniţele comuniste. Este decanul de vârstă al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, cel mai vârstnic veteran de război. Nicolae Tomaziu s-a născut în data de 28 februarie, în anul 1916, în comuna Păltiniş, din judeţul Botoşani. Tifosul care i-a ucis mama şi l-a îmbolnăvit şi pe el a fost prima experinţă grea prin care a trecut. În 1937 a terminat armata. Când a izbucnit cel de-al II-lea război mondial a fost chemat la oaste iar regimentul din care a făcut parte a ajuns până la Odesa şi în Munţii Tatra. „Război ca la război, le-am suferit pe toate, le-am trecut cu bine pe toate cu voia lui Dumnezeu şi cu rugăciunile pe care le fac. Am vrut într-o noapte să mă duc la poartă să mă împuşte ei şi m-am trezit din somn în timp ce spuneam Tatăl Nostru. Am zis că trebuie să le rabd până la capăt şi am răbdat mereu. Am ieşit de acolo la 37 de kilograme, numai oase şi piele”, a adăugat astăzi, Nicolae Tomaziu. În 1947 a fost arestat pentru uneltire împotriva ordinii sociale şi condamnat la şapte ani de temniţă grea. A trecut prin cele mai cumplite puşcării de la acea vreme: Jilava, Văcăreşti şi Canalul Morţii.

„Moarte de om era Canalul Morţii, aşa se spunea. E ceva inexplicabil cum poţi să îţi baţi joc de nişte oameni, aşa fără niciun motiv, doar atâta, că nu m-am înscris la partid. Mă rugam lui Dumnezeu să mor mai repede, să scap de chinuri, ceva de neexplicat”, a mai afirmat Nicolae Tomaziu. Cei care vor să îl cunoască pot merge la Mănăstirea Caraiman, acolo unde centenarul îşi duce traiul de ceva vreme. Cei mai curioşi petrec aici ore întregi pentru a-i asculta poveţele şi povestea unui secol zbuciumat, trăit cu demnitate.

Eforturile sale îi sunt recunoscute de către prieteni şi edili

Nicolae Tomaziu, Octav Bjoza si alti camarazi la aniversarea a 100 de aniLa împlinirea unui secol de viaţă, Filiala Braşov a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici i-a organizat o petrecere aniversară iar reprezentanţii Primăriei i-au înmânat o diplomă de onoare.

„Nenea Tomaziu, aşa cum îi spun eu, a făcut şapte ani de temniţă, dintre care cea mai mare parte la Canalul Dunăre – Marea Neagră, care e ctitoria lui Nicolae Ceauşescu. Acolo sunt sute sau mii de morţi de-a stânga şi de-a dreapta canalului, bătuţi, înfometaţi, înlănţuiţi şi supuşi la munci silnice, lipsiţi de minime condiţii de igienă şi asistenţă medicală. Nenea Tomaziu a rezistat”, a explicat astăzi, Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.

Diploma Nicolae Tomaziu„Eu îi urez La Mulţi Ani, cu multă sănătate. Acea diplomă a fost dedicată tocmai acestui secol de luptă a lui împotrivă comunismului pentru care trebuie să îi mulţumim”, a afirmat liberalul Ciprian Bucur, viceprimarul municipiului Braşov.

În cinstea celor 100 de ani de viaţă, prietenii i-au compus şi o poezie care să rămână amintire (video).

Cei care vor sa il cunoasca pe Nicolae Tomaziu pot merge la Manastirea Caraiman, acolo unde centenarul isi duce traiul de ceva vreme. Cei mai curiosi petrec aici ore intregi pentru a-i asculta povetele si povestea unui secol zbuciumat, trait cu demnitate.

Vifor Rotar / InfoBrasov

Sursa, Foto şi Video: RTT Braşov

O VIAŢĂ DE SFÎNT

Omul cu 100 de ani de suferinţă şi demnitate

• După 7 ani de temniţă comunistă, acest monument de rezistenţă fizică şi morală ne spune secretul lui: „să mănînci puţin şi să te rogi mult“

Nicolae Tomaziu la Manastirea Caraiaman - Foto: Bogdan Balas

Nicolae Tomaziu la Manastirea Caraiaman – Foto: Bogdan Balas

Bătrînelul iute la mers şi la minte, care ştie să povestească atît de frumos viaţa şi minunile părintelui Gherontie Puiu, are şi el o poveste uimitoare. Vieţuitorul de la Mănăstirea Caraiman a supravieţuit celor două războaie mondiale, cutremurelor devastatoare, secetei, inundaţiilor, crizelor economice şi celor şapte ani petrecuţi în temniţe comuniste. S-a născut în capitalism, a trecut prin comunism, iar acum trăieşte din nou într-o lume liberă. A prins trei regi şi şapte preşedinţi. Este decanul de vîrstă al foştilor deţinuţi politic din România, cel mai vîrstnic veteran de război şi ultimul supravieţuitor din lagărul de exterminare de la Canal. Nicolae Tomaziu, cel care îi îndrumă pe turişti prin curtea locaşului sfînt din Buşteni, e istorie vie. Una cumplită, a durerii şi mizeriei, dar şi a demnităţii şi a idealurilor înalte. Dacă treceţi pe la Mănăstirea Caraiman din pîntecele Bucegilor, zăboviţi o clipă şi în chilia lui Nicolae Tomaziu. O să vă vorbească despre Platon şi inteligenţa materiei, despre persecuţia comunistă, sensul vieţii şi secretul longevităţii. Pe 28 februarie, împlineşte 100 de ani şi va fi sărbătorit de luptătorii anticomunişti, puţinii care mai sînt în viaţă. Altcineva nu i-a mai rămas pe lume. Doar colegii de suferinţă, călugării şi noianul de amintiri dureroase.

Tăvălit prin zăpada lui ’916

„Fraţii de aici, de la mănăstire, m-au rugat să le dau reţeta longevităţii mele, să le spun cum am ajuns la această vîrstă matusalemică. De 100 de ani îmi palpită inima“. Aşa îşi începe Nicolae Tomaziu memoriile pe care le-a aşternut pe un caiet studenţesc, la lumina veiozei, cu stiloul şi lupă în loc de ochelari. Memoriile propriu-zise se împletesc cu analize ale epocilor, cu istoria naţională şi întîmplările personale. Sînt rînduri extrem de preţioase pentru istorici, pentru noi toţi cei care vrem să aflăm adevărurile spuse sau nespuse din trecutul României. „Mă numesc Tomaziu Nicolae, născut la data de 28 februarie 1916, în comuna Păltiniş, judeţul Botoşani, din părinţi creştini ortodocşi. Tatăl meu a slujit ca preot în acea comună. M-am născut în timpul războiului, cînd în ţară bîntuia molima de tifos exantematic. Mama, care era şi ea bolnavă, a murit chiar a doua zi după ce m-a născut. Boala am avut-o şi eu la naştere, însă printr-o minune, am fost salvat de o femeie, care m-a înfăşurat în zăpadă în acea zi de iarnă. Pentru mama nu s-a mai putut face nimic, era în comă. Acea metodă e cunoscută acum sub numele de terapia Kneipp“, explică bătrînelul corect informat. Aceasta este viaţa lui atît de lungă şi atît de plină de încercări.

Cu ruşii în spate

A venit pe lume ca al cincilea copil al familiei Tomaziu, în vreme de sărăcie. „Era greu, era război, nu se găsea de mîncare, nu se găsea lapte nici măcar de vacă, ce să mai vorbim de lapte de mamă. O femeie venea din cînd în cînd şi mă alăpta. M-am născut pentru suferinţă“, oftează fostul deţinut politic. Tatăl lui l-a trimis la bunicii care trăiau într-un sat pe malul celălalt al Prutului, în speranţa că îi va fi mai bine. „Bunicii m-au trimis înapoi, era sărăcie peste tot. Am făcut gimnaziul în două locuri, apoi tata m-a dat la şcoala de meserii de cinci ani, după care am mers la şcoala superioară de la Satu Mare. Cînd am terminat, se transformase în liceu industrial. Apoi am plecat să-mi caut un serviciu la Bucureşti. Am dat examen la Politehnică, la Facultatea de Textile, în 1938. Am ieşit tehnician textilist, dar fără diplomă. Examenul final nu am avut voie să-l dau, pe motivul că întrerupsesem 7 ani, cît stătusem în detenţie, şi pentru că eram fiu de refugiat“. A terminat armata în 1937, iar la izbucnirea războiului a fost chemat la oaste, în Regimentul 4 Pionieri, la Cernăuţi. „Eu eram genist, ne ocupam mai mult cu distrugeri“, glumeşte Tomaziu. Cînd Bucovina şi Basarabia au fost cedate, regimentul lui a primit ordin să se retragă. „Dacă mai întîrziam 5 minute să trecem Prutul, cădeam prizonieri. Ruşii veneau din urmă şi au năvălit în oraş. Am luat-o la fugă prin cîmp, la graniţă era aglomeraţie, plin de oameni cu bagaje care voiau să ajungă în România, căruţe şi trenuri oprite. În urma noastră veneau tancuri ruseşti. Foarte puţini am fost cei care am ajuns pînă la podul Siret, ceilalţi au căzut prizonieri“.

În Odesa, oraşul minat

Neştiind încotro s-o apuce, unde să se prezinte, soldaţii s-au dus fiecare la casa lui. A doua zi, Tomaziu a aflat din ziare la ce unitate trebuie să ajungă: Regimentul 2 Vînători de Munte, Rîmnicu Vîlcea. După ce mareşalul Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, „în cîteva zile am ajuns la graniţa firească dintre noi şi URSS“. Tomaziu explică de ce armata română nu se putea retrage: ca să nu comită trădare şi ca să respecte „o regulă militară de siguranţă: duşmanul, o dată ce a fost învins, trebuie împins cît mai departe posibil, pentru a nu-i lăsa şansa să mai atace“. Regimentul lui a ajuns la Odesa, cu misiunea „de deminare a oraşului, instituţie cu instituţie, bloc cu bloc, stradă cu stradă, şi de amenajare a locurilor de cazare în mijlocul haosului rămas după luptele din oraş. Noaptea nu aveam odihnă din cauza bombardamentelor dinspre mare şi a clădirilor prevăzute cu explozive cu efect întîrziat“. Tot acolo, i-a degerat o ureche, în gerul crîncen din acea iarnă.
Ruşii părăsiseră Odesa, unii însă au rămas ascunşi în catacombele de sub oraş. „Erau bine amenajate, cu lumină electrică şi lambriuri. Dar foamea şi mizeria i-au făcut să iasă la suprafaţă, mai ales cînd au văzut că, în schimbul muncii prestate, primesc o pîine. Cu ajutorul lor, am reuşit ca, în cîteva săptămîni, să deminăm oraşul şi să ne putem odihni noaptea, chiar dezechipaţi, pentru că pînă atunci dormeam cu bocancii în picioare şi puşca la cap“. După campania din Rusia, de trei ani, sergentul Tomaziu a ajuns pînă în Munţii Tatra.

Mălai stricat şi buruieni otrăvitoare

Anii de după război, marcaţi de instalarea regimului bolşevic, au stîrnit revolta în Tomaziu, tînărul care luptase eroic nu numai pentru eliberarea ţării, ci şi contra rusificării. Astfel că, în 1947, „am ieşit la manifestaţiile anticomuniste din Piaţa Palatului Regal“. A fost arestat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale“ şi condamnat la şapte ani de temniţă grea. „Ne-au cules pe mai mulţi atunci şi ne-au trimis în toate puşcăriile din ţară. Eu am fost la Jilava, Aiud, Văcăreşti şi la Canalul Morţii. Eram tînăr, dar celor care aveau mai mult de 40 de ani, acolo le-au rămas oasele. Nu erau condiţii de detenţie, ci de exterminare. Nu te lăsau nici să mori, nici să trăieşti“. Atunci cînd povesteşte, ochii lui se umezesc. Ororile prin care a trecut sînt greu de imaginat şi de descris în cuvinte. Tomaziu a putut să povestească doar cîteva episoade, înainte de a se opri, cufundat în mîhnire. „Dormeam în nişte barăci pe care ni le construiserăm noi. Mîncam turtoi, adică un ghemotoc de mălai stricat din porumb măcinat cu tot cu coceni. Se prăjea în jar, dar înăuntru rămînea crud. La ordinea zilei, bătaia, înjurăturile, îmbrînceala. Mai ales de la brigadierii care dormeau cu noi şi care erau cetăţeni de la drept comun, mai precis ţigani şi hoţi. N-aveai voie să-i contrazici. O dată, un deţinut a protestat. A primit un pumn care l-a trimis în groapa cu var şi a murit. Altul a murit împuşcat, fiindcă a îndrăznit să se apropie de groapa unde se ţineau oasele. Uneori primeam oase de la abator, le ziceam «site», pentru că erau poroase, aveau densitatea foarte mică. N-aveam voie să ne aplecăm nici după buruieni. Unul a cules o buruiană şi a mîncat-o. Nu ştia că e toxică. A turbat, a fost legat şi a murit“.

Canalul limitelor umane

„La Canal, ajunsesem că nici nu mai speram la viaţă. Mă rugam să mor mai repede. Doctorul Simionescu s-a dus drept spre poartă, ca să fie împuşcat. Am rămas cu sechele. Mai port şi acum o hernie pe care am căpătat-o cărînd roaba cu pămînt. Săpam, încărcam şi urcam pe versant, deşertam roaba şi veneam la loc“. A muncit pînă la epuizare, dar a rezistat prin credinţă. Doar Dumnezeu mai întreţinea speranţa deţinuţilor că vor ieşi cîndva vii din temniţă, „ne rugam mereu, învăţam rugăciuni unul de la altul“. A intrat cu 65 de kilograme la Canal, a ieşit cu 39. Nu de puţine ori a fost la un pas să ajungă pe lumea cealaltă. „Făcusem un flegmon. Mi s-a spus că nu am voie la spital, în schimb cineva mi-a dat o lamă să mă operez singur. Aveam printre deţinuţi doi foşti medici. M-au operat, dar s-a suprainfectat şi am făcut septicemie. Doctorul primise de acasă un pachet cu medicamente, la mine n-avea cine să-mi trimită. S-a îndurat şi mi-a dat sulfamidă. Mi-a pus un fitil prin care se scurgea puroiul. M-a salvat“. Deţinuţii politic, cei care nu erau pe placul comuniştilor fiindcă erau intelectuali şi fii de industriaşi, medici şi ingineri, deci cu „origine nesănătoasă“, îşi inventaseră un sistem prin care aflau ce se întîmplă în ţară. „În 1953, numai noi, deţinuţii, ştiam că a murit Stalin. Aveam informatorul nostru, un electrician, care scria ştirile pe o fiţuică şi o îngropa într-un loc stabilit. Chiar a doua zi am aflat de moartea Tătucului, cînd încă nu se comunicase în România. Nu ştiu de unde ştia, dar avea o cunoştinţă printre deţinuţi şi ne ţinea la curent şi pe noi. Eram interesaţi ce fac americanii, îi aşteptam ca să ne ajute. Acum au venit, dar ca să-i ajutăm noi pe ei“.

Liber, dar batjocorit

După ce a fost eliberat în 1954, a încercat să-şi găsească de lucru. „Mă tot dădeau afară pentru că am fost deţinut“. A lucrat peste tot, la Fabrica de Hîrtie Buşteni, la şcoala profesională din Buşteni, ca pedagog, la Cisnădia. „Nu aveam voie decît la munca de jos, la măturat, la cărat. Nu am avut serviciu fix, am fost zilier. Comuniştii făceau fabrici, dar n-aveau specialişti pentru că noi, studenţii, eram în temniţe. Aşa că, au început să ne primească. Aşa am ajuns ajutor de meşter la Bucureşti“. Ultimul loc de muncă a fost la o ţesătorie de bumbac din Codlea, de unde a şi ieşit la pensie în 1957, ca şef de birou. „Aveam pregătirea, dar n-aveam examenul de stat. Abia acum, la urmă, mi s-a mărit pensia. Am avut noroc cu Bjoza, că a umblat pe la minister. După aşa-zisa revoluţie, ni se dădea un ajutor. Bjoza ne-a dublat pensia de deţinut politic“, spune bătrînelul, mulţumit că are cu ce să-şi plătească întreţinerea şi cazarea la mănăstire. E văduv. „Pe soţia mea, Aurica, am cunoscut-o la mine în sat, în 1958. Ne-a făcut cunoştinţă cumnata mea. Şi ea era persecutată de regim, tatăl ei fusese chiabur. Am invitat-o pe Aurica să vină la Codlea şi ea a acceptat. Astfel, i s-a pierdut urma. N-am mai avut timp să facem copii. Soţia a murit în 2001“, oftează el.

Citeşte, se roagă şi îşi aminteşte

Nicolae Tomaziu la Manastirea Caraiaman Foto Bogdan Balas 2Nicolae Tomaziu a trecut prin toate nedreptăţile numărînd 100 de ani. Dar şi ai lui au fost longevivi. „Bunica a trăit peste 100 de ani, iar tata a răcit şi a murit la 93 de ani“. Dumnezeu l-a ocrotit şi l-a îndrumat către părintele Gherontie, care i-a găsit o chilie la Mănăstirea Caraiman. Nu e singur aici, îl are pe Dumnezeu, icoanele, fraţii călugări şi sutele de turişti pe care, uneori, îi ghidează chiar el prin complex. La 7 se trezeşte, apoi „am programul meu“. Pînă la 10,30 cînd e micul dejun, face exerciţii de înviorare, Salutul Soarelui, o procedură de yoga, şi se plimbă prin pădure cîte o oră pe zi. Mai deretică prin casă. Merge la slujbe. „Am mai şi căzut, îmi cam pierd echilibrul, dar mă descurc, am totul aici, lîngă mine. Am vrut să ţin evidenţa turiştilor, dar m-am încurcat şi am renunţat. Petrec mult timp cu cititul, asta e preocuparea mea. Citesc cu lupa şi mi s-au cam stricat ochii. Citesc, dar nu fluviu, mă opresc să meditez şi să scot note“. Nu zici că are 100 de ani, nici 75 măcar. E sprinten şi cu mintea limpede. Şi-a adus biblioteca, cu cele şase volume din Platon, traduse de Noica. Autorul lui preferat e Dumitru Constantin Dulcan, care „o să primească Premiul Nobel, e un mare savant credincios“. Nu se uită la televizor, ascultă ştirile la radio. Ştie pe dinafară poezii de Goga, Vlahuţă, Eminescu. Din „Luceafărul“ „am uitat cîteva strofe, dar nu şi convorbirea cu divinitatea. Oricum, «Glossă» e cea mai importantă“. Cu memoriile, a ajuns la pagina 33. Le scrie cu mîna lui, cu un scris frumos, caligrafic, şi fără nicio greşeală gramaticală. E nemulţumit doar că „pixurile ăstea nu sînt bune, prefer cerneala“. Din cînd în cînd, coboară drumul de la mănăstire, se urcă în tren şi vine la Braşov, la doctor sau la librărie, ca să vadă dacă a apărut vreo carte nouă a lui Dulcan. E uşor de recunoscut, după „chipiul de stareţ“, pe care l-a primit în dar chiar de la preacuviosul părinte arhimandrit David Petrovici, ca să nu mai umble cu şapcă prin mănăstire. Cît îl mai avem pe acest om, gîrbovit şi din alt secol, avem încă exemple de demnitate, înţelepciune şi linişte sufletească.

„Să ne trăieşti sănătos, Nicolae Tomaziu!“

În onoarea celui mai vîrstnic membru din România, Filiala Braşov a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic din România organizează în data de 26 februarie, la ora 11.00, cu două zile înainte de aniversarea zilei de naştere, „centenarul colegului de luptă şi suferinţă Nicolae Tomaziu“. La sediul filialei, vor fi prezenţi şi reprezentanţi ai Prefecturii, Consiliului Judeţean şi Primăriei Braşov, după cum anunţă Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, braşoveanul care a îndurat şi el umilinţa şi tortura în închisorile comuniste. Sărbătoritul va fi şi el prezent. La rîndul lor, călugării de la mănăstire i-au pregătit seniorului o petrecere în aer liber. Monitorul Expres se alătură celor ce îl serbează pe centenar şi îi transmite în numele braşovenilor: „Să ne trăieşti sănătos, Nicolae Tomaziu!“

Mănăstirea Părintelui Gherontie

Mănăstirea ortodoxă „Înălţarea Sfintei Cruci“-Caraiman a fost înfiinţată în anul 1998, de Preacuviosul Părinte Gherontie Puiu, în urma unei viziuni. Fiind paralizat şi internat în spital după un accident vascular cerebral, el a avut un vis în care a văzut-o pe Maica Domnului care i-a spus: „Vei găsi un brad cu şase ramuri, lîngă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce. Acolo să faci mănăstirea!“. Părintele s-a trezit şi a constatat cu uimire că putea să se mişte. Şi-a îndeplinit misiunea divină, construind mănăstirea în jurul copacului, pe care l-a găsit la Buşteni şi care astăzi poate fi văzut în curtea aşezămîntului, încadrat de Aghiasmatar. Între anii 2000-2001 s-a construit biserica de lemn cu hramul „Acoperămîntul Maicii Domnului“ şi un corp de chilii. Biserica mare, de zid, cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci“, a fost ridicată între anii 2002-2007. În 2010 s-au construit şi celelalte chilii. În data de 1 iulie 2008, Schitul Caraiman a fost ridicat la rangul de mănăstire. Începînd cu iulie 2010, stareţ este părintele David Petrovici, venit de la Mănăstirea Crasna ca să-l ajute pe părintele Gherontie să termine de construit mănăstirea de la poalele Caraimanului. În luna mai 2014, părintele Gherontie Puiu a fost chemat la Domnul, la vîrsta de 81 de ani. A fost îngropat în curtea mănăstirii, vizitată de numeroşi turişti pentru calmul şi speranţa izvorîte dintre zidurile ei, dar şi pentru minunea care i s-a arătat celui ce a ctitorit-o.

Camelia Onciu / Monitorul Expres
Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON