Părintele Justin Pârvu despre noaptea cea mai criminală din istoria recentă a României – 14 Mai 1948. Arestarea şi închisorile Duhovnicului Neamului – MARTURIE şi VIDEO

– Părinte, spuneaţi, cîndva, că toţi martirii neamului românesc care au murit în închisorile comuniste de la Aiud, Gherla, Piteşti, Sighetul Marmaţiei, Canal etc. ar trebui să fie sanctificaţi, suferinţa lor i-a mîntuit, curajul lor i-a înălţat, martirajul lor i-a dus direct în rîndul celor mai aleşi fii ai Bisericii. Cine ar trebui să propună, în calendar, o zi dedicată martirilor ucişi în închisorile comuniste, o sărbătoare diferită de cea care îi aduce în prim plan pe ostaşii jertifiţi pe cîmpurile de luptă? Pe cînd ostaşul lupta, în deplină cunoştinţă de cauză, conştient de misiunea sa, românul închis de comunişti era precum mielul dus la tăiere, fără nici o şansă de a scăpa din chingile monştrilor care puseseră labele pe România…!

– Păi să propunem noi o asemenea zi în calendarul nostru…! Este datoria generaţiilor care au primit modelul martirajului să aibă această iniţiativă. Uite, noi am putea propune o asemenea zi în calendar, deoarece sistemul represiv din România a fost cel mai dur din Estul Europei, aici am avut şi “fenomenul Piteşti”, cel în care fratele a fost pus să-l ucidă pe fratele său…! Această zi de pomenire a martirilor morţi în închisorile comuniste ar putea deveni pentru toată lumea creştină o zi de reflecţie la răul produs de comunism omenirii, Bisericii, fiecărui om în parte. Şi apoi, pentru morţii ştiuţi şi neştiuţi din închisorile noastre, o rugăciune ar fi ca o candelă aprinsă la capetele celor care au avut sau nu au avut un mormînt. În închisorile comuniste mulţi martiri s-au comportat ca primii creştini, dînd probă de jertfă pentru Hristos.

Dacă ar fi să aleg o zi, apoi aş alege ziua de 14 mai… De ce? Pentru că la 14 mai 1948 a fost ziua în care au fost făcute cele mai multe arestări în România în rîndul intelectualilor, studenţilor, a celor care se opuneau într-un fel sau altul bolşevismului, a fost o operaţiune de decapitare a inteligenţei şi rezistenţei româneşti.

(din volumul lui Adrian Alui Gheorghe – Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Piatra Neamţ, 2006)

*

Era înainte de 14 Mai a anului 1948, care e noaptea Sfîntului Bartolomeu pentru România, pentru că a fost noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România. Eram în una din zile la Episcopia Romanului. Treceau două maşini de un lux nebun, n-am văzut curse aşa de elegante. Interesant e că nu se putea vedea nimic înăuntru, nici măcar şoferul, totul era negru şi negru. Măi, ce-o fi cu maşinile astea? Nimeni nu ştia, nimeni nu mai văzuse maşini din astea. Ei, bine, au trecut vreo două luni de zile, timp în care vedeam din cînd în cînd maşinile care treceau, misterioase, tăcute, negre. Acolo, în preajma Episcopiei din Roman, era un urcuş şi se vedea că trag din greu, dar nimeni nu ştia ce cară, unde se duc, în slujba cui sînt. În ziua de 14 Mai însă, aceste două curse apar în faţa Episcopiei din nou şi opresc. Mai pleacă, mai vin, iar opresc. Eu eram în a treia mea zi de slujbă, după terminarea studiilor. Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte, îl întreb: „Oare de ce s-au oprit aici? Că nu s-a văzut aşa maşini prin Romanul ăsta…!” „Ei, îmi zice el, ce importanţă mai are, cîţi nebuni nu sînt pe lumea asta…!”

În perioada aceea veneau băieţii din vacanţă, era după Paşti. Aveam un băiat, la seminar, de la Comăneşti. Îl pregăteam la muzică şi la tipic. Dar băiatul ăsta din Comăneşti vine el bucuros şi-mi zice: „Părinte, uite ce am adus eu” – şi îmi întinde un revolver, că atunci erau o mulţime, rămase de pe urma războiului. Era mic, avea trei butoiaşe, avea vreo cinci cartuşe. Îl iau pe băiat şi-i zic: „Măi, du-te şi-l aruncă în (rîul) Moldova, nu mai sta cu el aici”. Îmi zice: „Părinte, îl las oleacă aici, mă duc pînă la clasă şi vin înapoi”. Am luat revolverul şi l-am vîrît sub pernă. Vine băiatul apoi, i-l dau şi pleacă, ce-a făcut cu el, nu mai ştiu. Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian, şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar cînd au bătut la uşă au şi intrat – cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. „Hai, echiparea!” Mi-am dat seama pe loc că nu-i lucru curat aicea. Zic: „Să-mi iau haina!” „Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!” Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învîrtit, s-au uitat ei şi eu îmi ziceam: „Măi, dacă aveam eu acum jucăria aia, revolverul, acum mă terminau”. Ieşim de acolo, în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre. Era staţionată. Cînd se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit dreapta, stînga, numai oameni unul şi unul. „Ei, dacă sînteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!” Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învîrtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că sîntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea în acele condiţii un timp imens.

La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă. Unde intrăm? La Securitatea din Roman, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul. Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa (mare)… La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu. „Faţa la pămînt!”, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „Nu mişti de aici, banditule!” Atunci am luat şi eu contact cu acest termen, de „bandit”, şi m-a urmat şaptesprezece ani. N-am mai avut alt nume, decît acela de „bandit al poporului”.

Dar înainte de asta, din 1947, v-am mai spus, noi am avut acea legătură cu un fost deţinut politic, legionar, arestat din 1941, care era Doina Constantin. Acesta venea pe la noi, pe la parohii, pe la mănăstiri, mergea prin sate şi aduna ajutoare pentru cei rămaşi în închisoare, să-i ajute. Păi cu ce să-i ajutăm? Ce să dăm noi? îl întrebam. Şi noi dădeam, la săptămînă, te miri ce acolo, un ban, mîncare, o haină… Dădeai, cum era atunci, zece lei, cincisprezece, treizeci şi astea toate erau trecute într-un caiet de acest Doina Constantin ca un fel de cotizaţie. Cu ocazia asta, cum v-am mai spus, vedeai acolo, în caiet, pe avocatul Florescu, pe părintele Pîslaru, pe părintele Ambrozie… Astfel s-a creat o listă de donatori şi susţinători care ne regăseam în scriptele lui Doina Constantin. Buun! începe anchetarea celor care eram în pod, adunaţi cu maşinile acelea negre. Ei, bine, pe cine vedem noi la intrarea în biroul de anchetă? Pe Doina Constantin! Era omul care ne făcea discret semn să nu spunem nimic. Aşa, ducea mîna la gură, să fim „mormînt”! Făcea cîte un gest hotărît… Ei, bine, după patru luni de zile de anchetă, a trecut tot grupul acesta. Nu puteam comunica între noi, nu ştiam nimic unul despre altul, ce a spus unul, altul, ce vor de la noi anchetatorii. Cîinii erau la datorie, un gest dacă făceai erau pe tine, te strîngeau şi îţi băgau colţii ca nişte cuţite. Erau aşa de şcoliţi că n-aveai chip să comunici cu nimeni. Gardienii erau mai toţi ruşi, nu puteai să afli nimic nici de la ei. Ei, şi după ce s-a terminat ancheta, s-au terminat de verificat şi completat dosarele noastre, o noapte ploioasă, rece, furtună, auzim nişte împuşcături şi ne întrebăm toţi: ce să fie? Şi deodată apare un zvon că a scăpat cel mai mare bandit. Care e cel mai mare bandit? Doina Constantin! Au lansat zvonul că Doina Constantin a dezertat şi a scăpat. Dar de ce a scăpat? Pentru că era omul lor!

În puşcărie securitatea bolşevică a intrat şi a început să facă promisiuni unor deţinuţi, că, „uite, ieşiţi afară, în libertate, vă iertăm de anii pe care îi mai aveţi de făcut, o să vă punem în posturi, o să vă facem oameni. Conducătorii societăţii de acum sînt de o omenie deosebită şi o să vă scoată din greşeala pe care aţi făcut-o pe vremea burgheziei, acum vă reabilităm!” Au fost oameni care au cedat şi i-au scos din puşcărie agenţi ai securităţii. În libertate, apoi, aceştia au format mişcări şi grupuri „legionare” unde le-a convenit lor, ca nadă pentru simpatizanţi, pentru nostalgici, pentru nevinovaţi. Ca să atragi haita de cîini, nu pui unul de-al lor să urle? Ăştia în puşcărie au căpătat renume de oameni care au luptat cu sistemul, cu regimul, în cazul acesta aveau credibilitate, multă lume i-a crezut. Erau ca lupii care se îmbrăcau în piele de oaie ca să păcălească pe mieii nevinovaţi, pe cei prea încrezători.

Întîi, aceşti agenţi făcuţi peste noapte au luat centrele studenţeşti: Iaşi, Suceava, altele. Gheorghiu Dej a avut o mare boală asupra studenţilor. La Iaşi, cu ocazia zilei cursurilor anuale, în 1945 sau 1946, a intrat Dej în aula Universităţii ca să rostească cuvîntul de deschidere. Studenţii au avut însă reacţia următoare: au pus cîte un obiect tare sub picior, sub pantof şi au început să mişte picioarele, să hîrîie şi să hîrşîie picioarele pe parchet, încît au făcut un zgomot infernal cînd vorbea Dej. Cînd a văzut Dej că nu se auzea nimic din ce se străduia el să spună, şi-a luat bagajul şi dus a fost. Şi atunci ar fi zis: „Studenţimea va plăti scump pentru treaba asta!” Şi într-adevăr, s-a pus pe organizare legionară între studenţi, ca să poată apoi să-i prindă pe cei cu simpatii sau pe cei luaţi de val. Aşa că pe la 1948, cînd era într-adevăr o bună organizare între studenţi, s-a făcut o tabără legionară în Munţii Tarcăului. Au ieşit cam o mie cinci sute numai studenţi, nemaivorbind de ceilalţi, intelectuali, oameni cu conştiinţă de neam. Tinerii au venit de la liceu în sus, de la ultimii ani pînă la tineri care erau integraţi în societate, în posturi importante. Ăştia şi-au pus mîinile în cap de aşa emulaţie, dar au şi urmat, după cinci zile, arestări în masă, că se temeau comuniştii să nu ia foc lumea românească, aşa de neiubiţi erau bolşevicii în rîndul românilor.

Doina Constantin a raportat tot ce ştia şi chiar mai mult decît atît: cum te mişcai, cu cine te întîlneai, ce ziceai, ce glume ştiai, ce făceai, totul la moment. Cînd erai pus în faţa dosarului nu aveai ce să mai faci, ce să mai zici, nu aveai decît să-i tragi o semnătură bogată… Cine avea ceva cu vecinul îl turna ca legionar, ca să se răzbune pentru cu totul alte pricini. De atunci au început oamenii să se poarte imoral cu vecinii lor, cu rudele lor, cu consătenii lor, li se dădea o putere falsă în mînă: pîra, delaţiunea. Şi atunci o mulţime de oameni au ajuns în puşcărie şi mulţi au şi murit pe acolo, fără nici o vină, doar că vecinul le-a pus gînd rău la un moment dat. Omul e fiară pentru om cînd scapă de sub aripa bisericii, cînd abandonează cuvîntul lui Dumnezeu, cînd nu se mai conduce nici după regulile oamenilor, nici după regulile lui Dumnezeu, ci numai după calcule de moment pe care i le bagă în gînd diavolul.

În sfîrşit, se încheie dosarul şi plecăm la Suceava. Acolo ne întîlnim din toată Moldova. Eram cîte zece într-o cameră, mai mulţi, mai puţini. Şi acolo a început o nouă verificare a dosarelor, să se descopere ce au făcut unii, ce au făcut alţii, aşa după cum făcuseră rapoartele informatorii. De atunci îmi amintesc şi de o trădare pe care a suferit-o Securitatea din Moldova, din România. Coordonatorul întregii securităţi pe Moldova era un anume Popic. Acest Popic avea avionul lui, cu care venea, mergea din loc în loc şi ancheta, urmărea, lua decizii. La Iaşi, la Suceava, la Galaţi, unde era nevoie de el, Popic apărea imediat. Că era aşa: dacă tu erai din Iaşi şi între mărturii era ceva în legătură cu cineva sau cu ceva din Galaţi, Popic mergea la Galaţi şi verifica şi lua decizii, îţi adăuga noi pagini la dosar. Apoi apărea ceva în legătură cu un caz din Timişoara, aşa că Popic mergea la Timişoara, la Arad şi aşa mai departe. Nu era aşa de simplă o anchetă, mai ales cînd asta le era meseria, să scoată cît mai multe lucruri cu care să-i înfunde pe bieţii arestaţi. Te arestau la un moment dat pentru o simplă pîră a cuiva, întîi te luau ca să aibă la număr, după aia căutau să-ţi găsească ceva ca să te ţină mai departe închis. Şi se găsea cineva care să depună o mărturie în legătură cu ceva care să pară credibil în ce te priveşte. Şi aşa rămîneai mult şi bine în închisoare, fără să ştii nici tu măcar de ce eşti acolo.

Securitatea română avea o normă faţă de Moscova, să anunţe cît mai mulţi „bandiţi” arestaţi şi anchetaţi. Te vedea cumva cineva, cu o şapcă mai pe urechea dreaptă, cu o haină cu un colorit mai aparte, imediat îţi spunea un securist din mulţime: eşti legionar, ia treci colea la dubiţă…! Şi luai cinci ani aşa cum ai bea apă, nu apucai să zici nici mîlc… Cu cine să te războieşti? Apoi, familia ta era urmărită, ai tăi aveau şi ei necazuri tot degeaba, din om întreg şi normal şi corect, te trezeai brusc că eşti paria societăţii, că eşti „duşman al poporului”, „bandit”, retrograd, chiabur şi altele cîte şi mai cîte.
Dumnezeu îl lasă pe om să acţioneze după cum îi e firea, numai aşa se aleg bunii şi răii – în funcţie de cum se poartă cu semenii lor. Dumnezeu nu-l biciuieşte pe om, nu-l hăţuieşte. Tatăl şi mama nu sînt toată ziua cu fiii şi fiicele lor, ca să-i împingă de la spate în lume, ci doar îi învaţă de mici, ce trebuie să facă, cum să facă, după care ei trebuie să se descurce singuri, să audă în minte glasul părinţilor, să vadă în minte modelul şi pilda părinţilor în ceea ce i-au învăţat. Aşa şi Dumnezeu, El seamănă lucrul şi fapta şi cuvîntul bun în mintea omului, dar omul se face că nu le vede, omul le neglijează sau le ignoră şi face după cum îl sfătuieşte diavolul.

Acelea au fost vremuri satanice, forţele răului s-au dezlănţuit împotriva omului, a societăţii, a României noastre care abia se înfiripase în istoria Europei – şi o făcea cu forţă şi talent. Probabil că mulţi nu vedeau cu ochi buni ascensiunea României din perioada interbelică, atunci cînd eram umăr la umăr cu ţările puternice din Europa. Şi eram mîndri de condiţia noastră. Mîndria aceea nu ne-au iertat-o duşmanii noştri, mîndria de neam şi faptul că din punct de vedere economic, cultural şi moral puteam să decidem între neamurile vlăguite ale Europei. Orice român care avea un pic de bună credinţă şi un pic de credinţă în Dumnezeu nu putea să nu fie mîndru de condiţia nouă a României care poate pentru prima oară în istorie ridicase capul din pămînt şi se simţea popor ales în lume.

La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispăşim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate, închisorile ne-au învăţat adevărata rugăciune, care se naşte din suferinţă, jertfă şi dăruire de sine.

Într-o dimineaţă aşteptau să vină Popic, coordonatorul anchetelor, cel mai temut personaj dintre toate cîte se ocupau cu anchetele. Avea avion pus la dispoziţie, în ierarhia lor, a comuniştilor era înaintea lui Ceauşescu, era cam al doilea după Drăghici. Ei, trebuia să vină cu un avion, de la Iaşi. Însă Popic a luat-o cu tot cu avion înspre Iugoslavia şi s-a oprit direct la Tito. Timp de trei ani el fusese în serviciul de spionaj care acţiona în România. Victoriile pe lumea asta nu sunt întotdeauna din bravura armatelor, nu-i întotdeauna bravura sabiei, este „arta trădării”.

Am plecat din Suceava într-o dubă de la căile ferate, cu capacitatea cam de 80 de persoane, dar ne-au vîrît acolo vreo 125, 130…! Era luna august, căldură extraordinară, şi noi cu gurile căscate, nu mai era aer, transpiraţia curgea pe noi. Cînd am trecut, de pildă, la Ilva Mică, apoi Ilva Mare, nu mai aveai puterea să te uiţi prin zăbrelele vagonului, să vezi o rază de lumină undeva, pe lacul Sfînta Ana… îmi amintesc, doi deţinuţi şi-au dat sufletul, au murit acolo, cu greu i-au scos afară. Ne învăţam, astfel, cu moartea, cu prezenţa morţii… în sfîrşit, am ajuns, după o zi şi o noapte de mers, la poarta puşcăriei, la Aiud. Acolo nu se vorbea, nu se făcea un zgomot, numai un sîsîit, atît. Ne-au legat la ochi şi hai! la etajul 3… Mă ia un caraliu de mînă, deschide o celulă, zdrang-bang. „Intră aici, măi banditule!” M-am uitat în jur. Erau alţi deţinuţi, aici ne amestecau cu alţii. Mă uit la unul dintre ei: „Sînt generalul Arbore!”, zice. Apoi altul, tot general, ministrul Mareş, altul fusese ministrul căilor ferate. Domnule, cînd s-a ridicat generalul Mareş, din pat, şi l-am văzut – era aşa de slăbit, încît nu mai rămăsese nimic din colosul de om care fusese, era dată jos grăsimea, pielea îi atîrna ca un şorţ…

Ne-am uitat unii la alţii, şi astfel îmi făceam „botezul” într-o celulă a Aiudului. Şi bărbaţii aceştia, văzînd cum m-am pierdut eu, mi-au zis: „N-ai o grijă, stai liniştit colea!” Era un pat suprapus. „Aici ai să stai”. M-au întrebat de unde sunt, le-am spus, şi ei: „A, eşti de la Mănăstirea Durău? Eşti salvarea noastră acum!” Şi a început generalul Mareş să povestească amintirea din 1938, cînd a vizitat Durăul, cu un grup ofiţeri care erau din armata regală. Şi-am intrat în normal, aşa, cu ei, n-au mai dormit nici ei, nici eu, ne-a prins dimineaţa, cînd au dat deşteptarea caralii, clopot strident, de la centrul celularului, suna de te scula din morţi. Nu ne pregătim bine, că se deschide uşa, se trînteşte de perete: „Afară, bandiţilor, la băi. Prosopul…!” Prosopul? Ce prosop? De unde să-l iei, săpunul şi prosopul? Am luat-o după bătrîni şi eu. Coborîm un etaj. Baia era tocmai la zarcă, puşcăria veche. Acolo erau deţinuţi Radu Gyr, Voiculescu, Nichifor Crainic şi multe dintre vîrfurile intelectualităţii.

La Aiud era program şi de exterminare, program şi de reeducare, erau programe de toate soiurile, erau experienţe pe care le făceau Ana Pauker, de la cabinetul de externe şi Teoharie Georgescu de la cabinetul de interne, pe pielea noastră, ei cu toată cavalcada lor de criminali. Mai era unul, (numit) Crăciun… în sfîrşit… Ajunseserăm la un moment dat să ne ţinem de pereţi cînd făceam cîţiva paşi, aşa de slăbiţi ajunseserăm. Ne dădeau numai napi şi varză la masă. Aşa a fost vreo trei luni un regim încît numai printr-o minune am rămas în viaţă. Dar începînd cu `52 perioada a fost şi mai grea, de exterminare.

Ei, dar pe fondul ăsta s-a auzit un zvon, că deţinuţii cu condamnare sub 10 ani or să meargă la Canal. Şi a venit şi ziua în care zvonul s-a adeverit. Şi era mai mult decît ştiam, adică şi restul, cei cu pedepse de peste 10 ani, aveau să meargă la mină. S-au făcut şi se făceau, tabele, pe celule, nominal. Şi, iată că se deschid celulele, la etajul 3, toate celulele, toată lumea coboară jos, la parter, pe terenul de plimbare. Să vă puteţi dumneavoastră închipui ce însemna să ieşi, să mergi, fără caralii după tine, să ieşi tu pe uşa puşcăriei, să intri în curte, fără nici o restricţie şi aici să vezi o mulţime deţinuţi, cu care nu te întîlneai de altfel, cu care comunicai doar prin semne, prin ciocănituri în pereţi! Noi ştiam de unul, de altul, circulau legende, dar nu ne cunoşteam între noi. Domnule, cînd ne-am întîlnit acolo – îmbrăţişări, nu se mai dezlipeau unii de alţii, că nu s-au văzut de doi ani, de trei. Şi străini şi nestrăini cunoscuţi şi necunoscuţi. Şi erau din Galaţi şi Timişoara, şi din Basarabia, şi din Cernăuţi. Toţi debordam o bucurie extraordinară, de parcă nu mai eram în puşcărie, ci cine ştie unde, încît ăştia, caraliii, care văzut starea asta, au intrat în panică. Şi unul dintre ei a strigat panicat: „Băi, comanda la mine! Alinierea pe 2, pe 3, pe 5!” Nici un cinci, nici un doi, nu se mai ţinea seama de nimic. „Ia uite la ei!” Au rămas perplecşi, n-au mai avut ce să mai comande, cînd au văzut manifestarea asta de dragoste a noastră unul faţă de celălalt. Ne-au lăsat o jumătate de oră liberi. „Băi, gata?” „Gata!” Ei, acum numărătoarea. Ne-au aşezat pe cinci, să nu se ocupe o suprafaţă prea mare. Apoi tăcere, linişte. Numărătoarea. Comandantul: „Sergent major! Ia şi numără!”, începe ăsta: 5, 10, 15, 20… 25… Apoi n-a mai mers. „Hei, locotenent! Ia numărătoarea!” Ăsta vine: 5…, mai bărbătos, …10, 15, 25, 35… la 40 a încheiat-o şi acesta. „Bandiţilor, pe doi! Hai, alinierea pe doi!” Ne-am aliniat pe doi. A urmat vreo oră numărătoarea, ca, pînă la urmă, tot unul dintre noi să fie salvarea: „Ieşi, banditule, şi fă numărătoarea!” Problema lor dureroasă era că nu ştiau, săracii, să numere! Dar aveau nişte stilouri, dragii mei, numai cu peniţă de aur, şi le ţineau aşa, la vedere. Şi aveau nişte ceasuri, nu ştiu de unde, ceasuri „Atlantic”, erau aranjaţi toţi la marele fix, dar nu ştiau nici să citească, nu ştiau nici să numere. Vă daţi seama cît îi apreciau ei pe intelectualii pe care îi păzeau, pe care trebuiau să-i extermine. Ce să le spună lor faptul că un deţinut avea două facultăţi, două doctorate, că era scriitor, general, profesor universitar…? Pentru ei erau toţi „bandiţi”.

Am urcat în dubă şi în două zile şi jumătate am ajuns la Baia Sprie. Acolo am coborît, totul era împrejmuit cu un gard de doi metri şi jumătate, sîrme pe deasupra, turelele la 25-30 de metri, cu mitralierele puse la vedere, şi aşa stînci în jur, se vedea numai soarele puţin. Aşa au ales, domnule, ăştia, un loc nemaipomenit. Parcă te găseai în Cheile Bicazului, la Lacu Roşu. Ne-au vîrît acolo. Am stat cu o alimentaţie îmbunătăţită, pentru că ei aveau tot interesul acum să ne pregătească pentru efort în subteran. Ca să vedeţi, ironia soartei, fostul ministru al Minelor şi Petrolului, căruia nu-i mai ştiu numele, un bătrîn foarte vioi şi înţelept, era cu noi, deţinut politic şi el. S-a făcut acolo, în două camere, un fel de birou şi am început pregătirea mineritului. Astfel ne-au ţinut vreo zece zile cursuri despre minerit plecînd cu explicaţiile de la sapă, lopată, roabă, perforator, sfredel şi toate cele, pe ateliere de lucru, ce este lămpaşul… Noi ne-am luat munca în serios şi în scurt timp am mărit producţia de două ori şi jumătate. După un timp lăsau bilete civilii: „Nu ne distrugeţi familiile! Nu mai măriţi planul!” Ei aveau un vagon norma, un vagon de om. Asta era norma lor. Ei, bine, noi într-o lună de zile am ridicat-o la trei vagonete, la patru vagonete. I-au scos pe dînşii afară şi am rămas numai noi. Într-adevăr, le-am dat o lovitură mare, dar nu ne-am dat seama! În schimb, cei care ne păzeau, securiştii, gardienii, primeau toate avantajele de pe urma acestui efort pe care-l făceam noi, şi am început să pricepem şi noi că eram exploataţi, că făceam jocul gardienilor, că munceam numai pentru ei. De asta am învăţat şi noi să muncim mai puţin dar să pară că ne rupem oasele de dragul planului. Şi cum?

O singură dată un meşter civil ne-a dus la depozitul de steril. Erau într-un fund de galerie, undeva acolo, mii şi mii de tone de steril, unde se termina galeria, unde se termina filonul. Şi acolo rămîne un depozit de piatră „de nimic” numită steril, scoasă din săpatul galeriilor de acces.. Puneam aproape o jumătate de vagonet de steril, apoi hai cu vagonetul la abataj, colea, dădeai capacul, puneai deasupra oleacă de minereu şi dă-i drumul, băiete! Să meargă! A mers aşa vreo lună, două, dar… număr de vagonete, număr de vagonete, la cantitate corespundea, dar nu mai corespundea la calitate deloc, nu ieşea la flotaţii… Ştiţi, acolo unde se macină minereurile şi se aruncă într-o baltă mare, aşa, un heleşteu şi minereul se depune, se decantează, pe măsura greutăţii lui. Măi, dar atîta amar de vagonete şi în sector, la flotaţii, nimic! Minereu, ioc! Dar pe cine să tragi la răspundere, pe securişti? …Am stat un an şi jumătate. Se îmbolnăviseră mulţi de boli de plămîni, era boala asta, silicoza, mulţi au fost accidentaţi, transportaţi la spital.
Dar cauza ieşirii din mină a mai fost, se pare, şi o intervenţie internaţională, a occidentalilor, care la conferinţele care se ţineau întrebau despre deţinuţii politici, că sînt în mină şi auzeau tot, tot ce se petrece, mai ales după o evadare bine întocmită de acolo, din mină, pusă la cale de un ofiţer care avea răspunderea punerii în plan a galeriilor şi în legătură cu artificierii, cu Marinică al nostru, un tip foarte ager, au pus deoparte vreo 5-6 cartuşe de dinamită. Au luat, în sfîrşit, fitil de lungimea bine calculată, exact cît trebuie, minutul şi centimetrul şi le-au plasat în două vagonete. Ei bine, dragul meu, aşa de bine au calculat, cînd a ieşit la patru sute de metri înălţime, au explodat vagonetele acelea, au împroşcat acolo la suprafaţă în toate părţile şi toată garda a fost pusă la pămînt. „De unde tunul ăsta aicea, mă?” S-a creat panică. În timpul ăsta băieţii, doi sau trei parcă, au ieşit din colivie, au intrat în pădure şi duşi au fost. Au periat vreo şapte – opt ore toate împrejurimile şi au fost prinşi. Şi ofiţerul, cel care a condus toată această acţiune, a fost executat, iar celuilalt i-au mai dat un an sau doi, în continuare, de puşcărie. Aşa, şi ăştia din afară au auzit toată treaba asta, că aşa de bine erau informaţi, domnule, era foarte interesant cum! Tot ce se întîmpla în lagărul acesta, tot ce se întîmpla în mină, a doua zi, la Europa Liberă, dădeau totul. Da. Spionajul nu dormea. La Aiud, de pildă, cel mai groaznic, cel mai dur dintre ofiţerii pe care-i avea Aiudul, era cel mai mare spion al lor. L-au prins pînă la urmă, l-au depistat. Nasturele de la tunică, cică, cu ăsta înregistra tot. Şi, vă daţi seama, era prin `50, cu specializarea tehnică de atunci. D-apoi acuma!

Cînd s-a auzit şi despre moartea părintelui Şerban, împuşcat în colonie, s-au scandalizat occidentalii. Şi atunci şi-au zis: ia să scoatem deţinuţii ăştia şi să-i trimitem în puşcării din nou. Într-adevăr, puşcăriile şi-au urmat cursul lor. Şi aşa am ajuns la Gherla.

Aici, la Gherla, era un regim destul de aspru, era mai mult un fel de pedeapsă că n-am fost de treabă la mină. Unii dintre noi au plecat, se terminau condamnările pentru unii, alţii au ajuns la alte închisori; ne despărţisem. Şi pentru că fusesem la muncă, am beneficiat, cică, şi eu de o reducere de pedeapsă, aşa zisul „condiţional de muncă”. Eu, care aveam doisprezece ani, am rămas la zece, aşa că urma să se termine toată treaba asta şi pentru mine. Dar se fac zece ani, mai trece o lună, mai trec două, mai trec trei, mai trec patru… Am ieşit şi eu la raport, să vedem care-i situaţia. „A, banditule, stai să vedem, să chemăm autorităţile voastre de la judeţ, de la Neamţ”. Într-adevăr, după vreo cinci zile au sosit. Mă cheamă directorul, tocmai sosiseră vreo patru gealaţi din Piatra Neamţ. „Măi, ai terminat anii de puşcărie?” „Da, am terminat.” „Ei, acuma ce faci?” „Păi, ce să fac?…” „Ai învăţat vreo meserie aici?” „Păi, meserie de asta, să ne ferească Dumnezeu să mai învăţ aici. Cîte meserii n-am învăţat!…” „Uite banditul, cum vorbeşte cu noi!” „Păi, zic, ce-o să fac? O iau de unde am lăsat-o: cu slujirea Bisericii.” „A! Ia uite, măi! Degeaba a făcut ăsta aicea atîta puşcărie! Ia uite la el! Degeaba a făcut atîta amar de puşcărie, măi, că n-a învăţat nimic! Banditul tot bandit a rămas.” După trei zile, mă cheamă la director iarăşi. „Semnezi de luare la cunoştinţă, douăzeci şi patru de luni continuare!” În Deltă. Tot la puşcărie, se înţelege.

În Delta Dunării erau trei mari grupe de activitate: agricultori, construcţii, iarna – stuf. Aşa agricultură – să te ferească Dumnezeu! Dar o bogăţie în Deltă, de mi-a rămas în memorie. Ce frumuseţe! Ce calitate a pămîntului! Bogăţie peste tot!… Periprava. Pe noi ne trimiteau numai la sapă. Mergeai cîte patru, cinci kilometri printr-un praf gros, gros, cînd ajungeai acolo, la locul de dat cu sapa, arătai ca de pe altă lume… Ajungeai la marginea locului de lucru, trebuia să iei o postată de săpat pînă ajungeai la ţintă, acolo unde era postat un om de-al lor. Pe om îl vedeai în zare aşa, cam la 20 de centimetri, 30… „Bandiţilor! Rîndul şi omul! Rîndul şi omul.” Se-nfierbînta soarele, de nu puteai să stai cu picioarele în nisipul ăla, aşa se înfierbînta! Nu puteai, trebuia să joci, aşa, să te mişti. Era foarte obişnuit ca să se coacă ouă în nisip, era normal acolo. Caraliii aşa şi făceau, coceau ouăle în nisip.

Patru ani am stat acolo… După ce terminai, de pildă, rîndul ăsta, acolo în capăt puneau un hîrdău mare cu carne fiartă, de cal. Acolo te aşteptau caraliii aceia sălbatici, criminalii aceştia de drept comun, şi-ţi puneau polonicul în faţă, dar cînd vedeai viţa aceea de carne cu spumă ţi se întorceau toate pe dos. Venea hîrdăul ăla cu carne zece kilometri cu căruţa cu boi, vă puteţi imagina, în fierberea aceea de soare, în căldură. Cum mai puteai să mănînci porcăria aceea? Nu mîncai, te mulţumeai cu 250 de grame de pîine şi atît era. Apa pe care o beai era şi asta încropită, era apa de pe braţul Chilia. Te spălai puţin, aşa, pe mîini, sau dădeai pe ochi, că vînturile astea din Deltă te orbeau, îţi umpleau ochii de praf. Cînd plecai de la lan de-acolo, seara, şi veneai pînă la cabana aceea, la Periprava, nu ne mai recunoşteam unul pe altul. Murdari de praf, n-aveai unde să te speli. Şi-aşa mergeai zi de zi, aşa stăteai noapte de noapte…

În 1962, cînd să termin cei 14 ani, iată că de la Piatra Neamţ iarăşi vine cineva de la Securitate şi „uite, semnează aici, „încă 24 de luni”… Hotărîrea Comitetului Central, asta era! Şi, dacă cumva întrebai, ştii ce ziceau: „Banditule, mai ia doi ani!”

– A existat vreo deosebire de tratament din partea caraliilor sau din partea administraţiei între preoţii ortodocşi şi preoţii catolici sau de alt rit?

– Nu, nu făceau această deosebire. Da, am avut ocazia să fim împreună, în lagărele din Dobrogea, din Deltă, şi la mină. Am avut ocazia, erau catolici foarte mulţi, dar n-am observat nici o deosebire. Dacă se făcea vreo deosebire, aceasta era cu celelalte naţionalităţi, maghiarii, de pildă, care erau mai protejaţi. Şi nemţii erau mai bine trataţi; în general, cu străinii comportamentul era mai altfel. Se comportau caralii altfel cu ei, în special cu maghiarii, şi se observa treaba asta imediat. La toate corvezile astea care se făceau în interior, erau de cele mai multe ori protejaţi maghiarii, nemţii… Dragii mei, la români este, a fost şi rămîne spiritul acesta de smerenie în faţa străinului, aproape că te dai dezarmat în mîna străinului care îţi intră în curte. Noi, dintr-un exces de bunătate, de dragoste, am ajuns la această încălecare pe care am permis-o, la o cedare a demnităţii chiar. Noi, dacă aveam mai multă demnitate, mai mult prestigiu, am fi dobîndit mult mai multă onoare în faţa naţiunilor lumii.

Dar omenia şi respectul românilor faţă de naţionalităţile conlocuitoare ei nu le-au înţeles, şi le-au luat drept o slăbiciune a noastră. Şi prin asta ne-au stăpînit, ne-au umilit cînd au avut ocazia, ne-au trădat de multe ori. Românii din Ardeal s-au ataşat de ungurii cu care conlocuiau, s-au împrietenit, le-au învăţat limba. Iar ungurii cînd au prins un pic de aer sub aripi au făcut grozăviile pe care le ştim din timpul războiului, au omorît pe românii cu care trăiseră în bună vecinătate pînă atunci.

Şi cei care au iertat, şi cei care n-au iertat, şi cei care au uitat, şi cei care încă mai visează la răzbunare, şi cei care mai au coşmaruri, şi cei care trec senini mai departe, şi cei care au murit neîmpăcaţi, toţi nu pot face neîntîmplate cele care s-au întîmplat.

Prin torţionari nu mai vorbea Dumnezeu; prin ei vorbea şi înfăptuia direct diavolul. Şeful torţionarilor îi întreba dimineaţa pe fiecare: „Bă, cîţi ai făcut astă noapte? Cîte căpăţîni ai spart?” „Păi, cinci, şase!” „Puţin, bă! Puţin…!” Vă puteţi imagina? Cu aceşti oameni cum să mai stai de vorbă omeneşte? Consider că aceşti oameni erau şi sînt satanizaţi, nu mai erau ei, prin ei vorbeau iadul şi mesagerii lui. Păreau „creaţi” special ca să ucidă, să tortureze, să umilească, îşi depăşeau limitele torturii pentru care erau puşi acolo. Ajunseseră la un aşa nivel de sadism încît nu-i mai satisfăcea decît suferinţa pe care o provocau celorlalţi.

(din volumul lui Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Piatra Neamţ, 2005) – Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Vedeţi şi 14 mai 1948 – Arestarea Părintelui Justin Pârvu. Ziua sfinţilor mucenici şi martiri ai închisorilor comuniste

Sursa: MĂRTURISITORII

Print Friendly
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON