Eminescu, simbolul pur al naționalismului românesc. Omagiu din Ziarul Lumina

Eminescu – Gravura a pictorului basarabean Th. Kiriacoff–Suruceanu. Sursa: Anticariatul Eminescu

„A fi un bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România) care este moștenirea, în exclusivitate și istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de la sine” (Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, p. 121).

România și românii la Eminescu

de Augustin Păunoiu, 15 Ianuarie 2018

Tinerețea unui neam nu atârnă de secolii pe care i-a trăit pe pământ, scria Mihai Eminescu într-unul din articolele sale. Bătrânețea și pieirea lui vin atunci când domnia viciului, a ușurătății îl face decadent. Orice popor care nu e măcinat de corupție și mizerie e un popor tânăr. Eminescu nu și-a disprețuit niciodată țara. În schimb a detestat înrădăcinarea aici a veneticului fără tradiție, fără patrie, fără trecut, dornic să parvină din munca celor care aveau o istorie de milenii pe aceste plaiuri.

„Ca orice ființă pe lumea aceasta, un popor este o bună închidere ce se deschide. Determinările întru sine ale poporului român sunt cunoscute. Deschiderile lui însă nu s-au încheiat încă.” Așa își începea Constantin Noica lucrarea Sentimentul românesc al ființei. Și tot el continua să explice că prin determinările propriei sale istorii, civilizația noastră s-a realizat într-un spațiu dat. Ea nu a roit, cum a făcut civilizația helenică, dând colonii pe toate coastele învecinate; nu și-a aproximat spațiul ca civilizația germană, nu a colonizat pe alții, cum a făcut civilizația anglo-saxonă. A fost întru spațiul din jurul Car­paților. Prin acest spațiu au trecut și alte seminții, dar au trecut numai. Noi am rămas în el. Și am stat așa de bine aici încât unele popoare migratoare au trebuit să se așeze în jurul lui, iar altele s-au topit în ființa noastră.

Mihai Eminescu spunea într-un articol că „românii nu au fost și nu sunt nicăieri în țara lor coloniști, venitúri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, po­pulație mai veche decât toți conlocuitorii lor” (Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 253).

Ba, mai mult, „nu există nici o deosebire între românii din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului. E absolut același ­neam, cu aceleași înclinări și aptitudini”.

„Vai de biet român săracul!”

Toți scriitorii noștri, anteriori, contemporani sau posteriori lui Eminescu, au îmbătrânit ori încep să îmbătrânească. Numai el rămâne pururi tânăr, rămâne martorul etern al dorului de țară și de neam. De la apariția lui Eminescu și până azi s-au perindat în cultura română atâtea școli literare, atâtea curente și atâtea mode. Unele, mai cu seamă cele apărute în ultima perioadă, au dorit să-l întunece pe Eminescu, dar el rezistă mereu și apare din nou, strălucitor ca și Luceafărul său. Lipsit cu totul de ambiții, Eminescu nu a avut nici o aspirație pentru îm­bunătățirea situației sale sociale sau materiale, ba nici măcar dorința naturală și legitimă a autorilor, ca scrierile să le trăiască după moarte și meritele să le fie apreciate și recunoscute de generațiile viitoare, nu a răsărit niciodată în sufletul lui candid.

În schimb, l-a durut teribil situația grea a celor de un ­neam cu el. O dovedesc poate cel mai bine versurile din poezia Doina: „Vai de biet român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/ Nici îi este toamna toamnă,/ Nici e vară vara lui,/ Şi-i străin în ţara lui”.

Eminescu nutrea o simpatie sinceră față de muncitorii din orașele noastre, dar avea o milă nesfârșită pentru soarta țăra­nului român cu care îi plăcea mult mai mult să stea de vorbă decât cu bărbații se­miculți ai societății înalte.

Aceste sentimente îl făceau să scrie în ziarul Timpul articole pătrunse de adâncă și puternică indignare. Să ne aducem aminte despre acel faimos articol apărut în 1877 în care autorul vorbea despre doro­banții flămânzi și rupți, care întorcându-se biruitori din Războiul de Independență cereau burghezilor din București găzduire pe o noapte și acești bulgaro-greco-români, care cu gazeta în mână se lăudau cu vitejia osta­șilor noștri, îi izgoneau fără milă. Acesta reprezenta contextul istoric în care Eminescu deplângea infiltrația elementelor alogene și credea în superioritatea nației române.

Ce însemna să fii naționalist în Europa secolului al XIX-lea?

„Peste noapte și prin surprindere, am admis legiuiri străine, scria Eminescu, care substituie pretutindenea și pururea în locul noțiunilor «țară», «român», «nație», noțiunea «om», cetățean al universului, fie din Berber, China sau Galiția. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice din cauza cărora planta autohtonă moare. Nu mai există acum în societatea noastră o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabilește banul, oricum ar fi câștigat.”

A fi „naționalist” în epoca poetului nepereche însemna, afirmă academicianul Ioan Aurel Pop într-o conferință intitulată Eminescu și Transilvania, a-ți iubi în chip nețărmurit țara și poporul și a lupta pentru libertate națională. A fi „națio­nalist” însemna a lupta împotriva puterilor multina­ționale înglobante care îngrădeau folosirea limbii proprii, practicarea credinței religioase specifice și a tradițiilor respective. Prin prisma unor anumite curente și interpretări contemporane, atitudinea lui Eminescu poate părea demnă de condamnat, dar abordarea aceasta este complet eronată.

Să nu uităm, spune același istoric ardelean, că la jumătatea secolului al XIX-lea, când se năștea la Ipotești marele poet, țara noastră exista doar în sufletele unor vizionari, fiind o țară de țări supuse marilor puteri. Valahia, Țara Românească, era situată în orbita Imperiului Otoman, Dobrogea, de mai bine de patru secole era sub ocupație turcească, Bu­covina – Țara de Sus, cum o numește în poeziile lui, se afla de la 1775 sub austrieci, Moldova de Răsărit (dintre Prut și Nistru) era frântă de ruși la 1812, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul erau sub habsburgi de la 1688 și sub stăpâni străini de vreo șapte-opt secole.

Poezia Mușatin și codrul exprimă cel mai concludent realitatea istorică a acelor vremi: „Săracă Țară-de-Sus,/ Toată faima ți s-a dus!/ Acu cinci sute de ai/ Numai codru îmi erai…/ Împrejur nășteau pustii,/ Se surpau împărății,/ Nea­mu­rile-mbătrâneau,/ Crăiile se treceau/ Și cetăți se risipeau/ Numai codrii tăi creșteau.”

Oricine cunoștea această stare de fapt a românilor nu putea să fie decât revoltat de situație și dornic de unificarea politică a națiunii.

Românul absolut

La baza unei națiuni solide Eminescu punea meritocrația, viața virtuoasă, știința și mai ales caracterul. „Secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului. (…) Fiecărui drept îi corespunde o datorie. Altfel, atunci când virtutea e considerată nerozie, iar inte­ligența și știința privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităților și batjocorii caracterelor ușoare, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă în care înclină a crede că în asemenea vreme și-n așa generație însușirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandație” (Opere, vol. XI, p. 451).

Eminescu nu era un xenofob, un autohtonist, aspirațiile lui nu mergeau spre reînvierea unui stat arhaic, spre barbarie, cum consideră unii istorici și critici literari. Dimpotrivă, dacă judecăm drept, în vremea lui Eminescu teritoriul României număra maximum 137.000 km². Iar la 1918-1920 Regatul României însuma 300.000 km², adică exact „de la Nistru pân-la Tisa”. Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală, dar o întrevăzuse fiindcă bătuse la pas toate ținuturile românești și considera că patria română era peste tot unde se vorbea românește. Eminescu susține cu tărie: „Noi, românii, nu voim să trăim într-un stat unde patria să fie deasupra națio­nalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune. Iubirea de patrie e una cu iubirea națio­nalității. Singura rațiune de a fi a acestui stat pentru noi este națio­nalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui” (Opere, vol. XI, p. 275)

Fiecare dintre noi este determinat ca om de o natură individuală, în care se simte îngrădit, dar prin care tocmai este dator să se deschidă către omenesc. Fiecare ține de o ființă națională și una socială, prin care poate și trebuie să se deschidă spre universal. Eminescu a gândit și scris ca românul absolut. Prin aceasta a intrat el în universalitate, adică a reușit genial să treacă de la limitările care îngrădesc la cele care deschid la infinit.

„A fi un bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România) care este moștenirea, în exclusivitate și istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de la sine” (Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, p. 121).

Ziarul Lumina al Patriarhiei Române

MARTURISITORII

Citiți Opera Jurnalistică a Românului Absolut la http://mihai-eminescu.ro

POEZII de M. EMINESCU , EDITIE ILUSTRATA DE TH. KIRIACOFF SURUCEANU, Editura “Cartea Moldovei”, 1943
Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON