“Al Treilea Război Mondial este în plină desfășurare”. Dezvăluirile luptătorului anticomunist VASILE POSTEUCĂ lăsate profesorului de geopolitică Nicholas Dima pentru a fi publicate doar post-mortem. VIDEO / FOTO / DOC

Vasile Posteucă (10 septembrie 1912, Stăneştii de Jos, Rădăuți – 6 decembrie 1972, Chicago, SUA)

Fragment din lucrarea de MĂRTURIIprofesorului Nicholas Dima, fost deținut politic și prieten apropiat al Părintelui Gheorghe Calciu, publicată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) și lansată la Parlamentul României, la Centenarul aniversării Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă (27 Martie 2018). După un epistolar dens Vasile Posteucă – Nicholas Dima, urmează alte evocări ale personalității poetului, inclusiv una a marelui român Mircea Eliade, o filmare de arhivă emoționantă cu reunirea cu fiica sa, pe patul de spital, înainte de a muri de cancer, cât și o serie de poezii ale “poetului pribeag”.

“Un poet, ca un strigat al instrainarilor, ca o troita la cruce de drumuri, ca un dor nestins de tara, ca o corabie cu panzele intinse.” – Alexandru Tomescu

Scrisori, jurnale şi… derută

de Nicholas Dima

Odată ajuns în Statele Unite am început să învăţ limba engleză şi să scriu diverse articole pentru unele publicaţii româneşti din exil. Apoi, am călătorit prin America împreună cu câţiva prieteni, oprindu-ne şi muncind la Miami, Las Vegas şi Los Angeles. În acele câteva luni de zile, am scris zeci de scrisori familiei din ţară, pe care dacă le-aş mai avea ar constitui un adevărat jurnal de descoperire personală a lumii noi. De altfel, încă din ţară am ţinut un jurnal pe care îl mai am, apoi l-am continuat un timp şi în exil, dar numai pe sărite. Cel mai important este însă faptul că am povestit, post-vestit, şi re-povestit prietenilor de călătorie atâtea întâmplări din închisoare, încât până la urmă le-au învăţat şi ei pe dinafară. Mă refer la George Scurtu, coleg de detenţie, originar din Basarabia, care între timp s-a stabilit la Bucureşti, Nicolae Brad, ardelean, care s-a întors şi el la Sibiu, Geo Florea, care pendulează între Los Angeles şi Bucureşti… În timp ce lucram ca debarasatori la diferite restaurante, eu îmi notam deseori gândurile pe şerveţele, iar ei mă tachinau întrebându-mă când voi scrie… romanul şerveţelelor. Şi l-am scris!

După un lung periplu în care am traversat America din Connecticut până în Florida, şi din Florida până în California, către sfârşitul lui 1970 m-am întors la New Yok pentru că fusesem acceptat la studii de doctorat la universitatea Columbia. Mi se ceruse doar să-mi îmbunătăţesc limba engleză. La New York, după vreo două-trei săptămâni de stat cu cortul pe la prieteni, am închiriat o garsonieră în Manhattan, mi-am găsit de lucru, şi am reluat cursurile de limba engleză.

Vasile Posteuca (centru)

Atunci, acelaşi Vasile Posteucă m-a îndemnat să-mi scriu amintirile din închisoare. Acestea erau atât de proaspete în memoria mea încât le-am aşternut pe hârtie în câteva luni. Zamfira, soţia lui, le-a bătut la maşină şi le-a pregătit pentru tipar. În acea perioadă, Posteucă mi-a trimis multe scrisori pe care încă le păstrez şi din care ofer cititorilor mai multe fragmente în capitolul Oameni care au fost. Având un mare talent epistolar, Posteucă mi-a spus că am un stil literar plivit de mâna lui Dumnezeu, ceea ce m-a încurajat să scriu. Între timp, profesorul ne-a părăsit, dar nu înainte de a-l fi vizitat într-o vacanţă de vară acasă la el în Minnesota, unde am avut o experienţă deosebită.

O clipă paranormală

Redau în continuare acea clipă paranormală, preluată din cartea Scopul şi semnificaţia vieţii. S-a întâmplat prin 1972, când l-am vizitat pe Vasile Posteucă la Mankato, în Minnesota.

Acel vechi prieten m-a dădăcit în primii mei ani în Statele Unite și îşi făcea griji că preocupările mele politice îmi vor împiedica dezvoltarea spirituală. Într-o noapte, după plecarea lui prea devreme dintre noi, l-am văzut într-unul din visele mele. Fusese profesor în viața de zi cu zi și în visul meu preda o lecție despre deșteptare spirituală. Era concentrat asupra grupei sale de studenți dar, după ce a terminat, s-a întors către mine și, fără să spună nimic, a zâmbit larg ca într-un semn de aprobare a preocu-părilor mele. În mod ciudat, pe fundalul visului se auzea melodia rapsodică Balada, un cântec dulce, compus de compozitorul Ciprian Porumbescu, inspirat de provincia sa natală. Și eu mi-am amintit că atunci când l-am vizitat, în fiecare seară ascultam această melodie la vechiul său pick-up. Înainte de culcare, soția dânsului deconecta însă întotdeauna pick-up-ul și celelalte apara-te electrice. Dar, într-o dimineață devreme, am fost surprins să mă trezesc din somn ascultând acea melodie de neuitat, cântată de pick-up în camera de alături. Am zâmbit, crezând că, știind cât de mult îmi plăcea, ei au pus-o pentru mine. La micul dejun însă, amândoi mi-au spus că i-am surprins în mod plăcut punând discul să cânte dis-de-dimineață… Apoi, ne-am uitat la pick-up. Era deconectat! Cine i-a dat drumul să cânte? Un suflet binevoitor plecat dintre cei vii ori o ființă de lumină veghind asupra noastră?

(…)

Epistole Vasile Posteucă (10 septembrie 1912, Stăneştii de Jos, Rădăuți – 6 decembrie 1972, Chicago, SUA)

Pe regretatul Vasile Posteucă, scriitor, poet şi corespondent, nu l-am întâlnit de multe ori, dar timp de câţiva ani am întreţinut cu el o corespondenţă intensă. El este unul dintre cei care m-au îndrumat în primii ani în America şi care m-a îndemnat să devin eu însumi, să-mi dezvolt eul moral şi spiritual. Într-un anume fel, profesorul universitar rămăsese un om simplu care trecuse însă prin imensele complicaţii ale secolului XX şi rămăsese profund însemnat de ele. Marcat de zbuciumul Mişcării Legionare, de dictatura carlistă, de rebeliune şi de anii petrecuţi în lagărele germane în timpul războiului, el şi-a găsit refugiul în spiritualitate. A trăit hăituit de o soartă nemiloasă, dar a luat viaţa în piept cu demnitate şi curaj. La numai 60 de ani a fost răpus fizic, dar nu înainte de a se fi împăcat cu destinul şi de a se împlini sufleteşte. Pe patul de spital, unde s-a stins, a fost împărtăşit de arhimandritul Roman Braga.

Nu ştiu dacă aş putea să fac un portret adecvat acestui mare patriot, folosind cuvinte simple, care să descrie stări sufleteşti complexe. Voi reda însă fragmente din multele epistole pe care mi le-a scris între 1968 şi 1972, an în care s-a stins, şi voi lăsa la latitudinea cititorilor să-i descifreze personalitatea. (În cele ce urmează am lăsat punctuaţia şi ortografia scrisorilor aşa cum le-am primit de la autor. Sublinierile îi aparţin tot lui. Eu am adăugat doar câteva explicaţii în paranteză.)

…Am cetit cu multă emoţie rândurile tale ghicind bine câtă tragedie se ascunde după tremurul fiecărui cuvânt… Te rog mult să nu te dai deznădejdiei, să nu abuzezi de libertate. Libertatea e ceva ce trebuie câştigat şi recâştigat cu fiecare zi, dacă nu cu fiecare clipă…. Nu te lăsa ispitit de chefuri, de jocul de cărţi, de bancurile românești care ştiu să ucidă atât de bine timpul necesar unei deveniri, unei reclădiri de destin şi de viaţă. Fii tare… Pentru că ai stil frumos şi ai trăit atâtea, apucă-te şi scrie. Aşterne pe hârtie tot ce-ai suferit. Noi avem datoria să fim martori ai lui Dumnezeu în acest veac blestemat în care oamenii satanizaţi şi materializaţi cred că pot organiza planeta fără Dumnezeu, crucificându-l pe Hristos încă o dată… (ianuarie 1969)

…Iată unde ne aflăm. De 28 de ani acum, stau martor la această lume căzută pe mâinile neoamenilor şi am devenit mai străin decât am fost când am plecat în lumea largă… Îmi dau seama că Patria nu ne-o mai putem găsi decât lângă cer… (23 ianuarie 1969)

…După cât te pot ghici din puţina noastră corespondenţă cred că vei birui, că-ţi vei reclădi viaţa şi-i vei descoperi valenţele interioare, izvoarele de energie şi apa vie care ne duc la ştire şi ne mântue… (19 martie 1969).

…Am cetit cu atenţie (poeziile – n.m., ND)… Ceea ce ai adus matale din ţară e o comoară, ceva de mare preţ şi mult grăitor pentru zilele de mâine ale neamului românesc… Aş vrea să te rog ceva: nu ceda. Mai linişteşte-te şi încearcă să-ţi aduci aminte. Ia creionul şi mai scrie unele strofe pe care le-ai greşit sau le-ai uitat… (11 aprilie 1969).

…Privită obiectiv, America e un rai care trebuie scăpat de leprele ce-l subminează, de stângişti şi atei, şi continuat, chiar îmbunătăţit, pentru că nicăeri pe planetă şi în istorie nu a existat vreodată o formă mai splendidă de civilizaţie umană, de libertate. O libertate care te poate duce spre abuz şi ruină, dar care cu siguranţă te poate ajuta să devii liber cu inima, să dai de acel punct al inimii unde suntem şi știm… Îţi mulţumesc pentru poeme. Mai adă-ţi amine, mai scrie… (21 aprilie 1969)

…Fii tare, dragă Dima, şi te rog ajută-ne neamul întreg spre o epocă de mare afirmare şi curaj. Vom muri şi noi, dar numele noastre, faptele noastre, vor rămâne. Pe drumul acesta de curaj, vom învia în generaţiile româneşti de mâine. Nu avem dreptul la laşitate. (5 mai 1969)

…Te rog foarte mult să fii calm şi detaşat, ca şi cum ai avea toată veşnicia la dispoziţie pentru a scrie, a bate drumul interior şi a te împlini. Eşti tânăr şi foarte capabil, plin de marele elan al poeziei, şi asta te va ajuta pe culmi nebănuite… (4 iunie 1969)

…Nu uita niciodată, dragă Nicule: libertatea interioară e fructul unei amare şi îndelungi discipline spirituale. Iar cultura e ceea ce ne mai rămâne după ce am studiat şi muncit o viaţa întreagă şi am uitat tot. Un mister imponderabil al inimii… (18 iunie 1969)

…Eşti pe drumul cel bun şi mare al sfintelor ideale şi destine româneşti şi omenești şi asta e mult, e de ajuns. Îmi place enorm cumpănirea cu care judeci oamenii şi problemele. Asta te va ajuta spre un frumos echilibru în marasmul exilului. Direct în politică nu e bine să te amesteci… Îmi pare nespus de bine că aduci cu matale spiritul sănătos al închisorilor. Vii de fapt din cea mai înaltă academie pe care a avut-o neamul nostru vreodată. Academia închisorilor… Sămânţa aruncată acolo în suflete va rodi şi va cinsti faţa lui Dumnezeu pe pământ… (11 iulie 1969)

…Îţi doresc numai succes în viaţă. Te rog să nu cumva să faci greşeala de a crede că vreau să te fac legionar. Fă-te ce vrei matale. Fă-te om… (1 septembrie 1969)

…Totul merge bine atâta timp cât ne ţinem în contact cu adâncurile din noi înşine. Învaţă să trăieşti, să plineşti fiecare clipă şi fiecare zi, nu viaţa în general. Eternitatea e cuprinsă real numai în clipă. În acel atât de pregnant: acum şi aici… Fiecare îşi trăeşte propriul său destin. Eu atât am fost fript, încât nici focul iadului nu mă mai poate frige. Mă uit, văd, plâng, şi merg înainte. Forţele cărora vreau să servesc eu sunt etern invincibile… (8 septembrie 1969)

…Mi-a plăcut extraordinar felul cum ai apărat drama prăbuşirii. De ce nu vrei să scrii nişte însemnări din închisoare, descriind aceste lucruri, la intensitatea şi înţelegerea de care dispui? M-a cutremurat fraza: „Păcat că nu a făcut acest gest înaintea dezlegării, dar vă asigur eu, care l-am privit pe satana printre gratii, că nu i-ar fi permis sinuciderea, înaintea distrugerii sufleteşti”… (3 octombrie 1969)

…Articolul matale e foarte bun. Dumnezeu te va ajuta şi vei ajunge om de litere, de metaforă şi vis. De venirea matale mă bucur ca de-o nouă naştere a întregului exil. Sunt foarte puţini acei meniţi să poarte crucea cea mare în spate, în inimă… (29 octombrie 1969) …Nu uita niciodată că Dumnezeu te-a ajutat să vii aicea, pentru a spune adevărul… (25 noiembrie 1971)

…Cele două splendide elemente ale fenomenului american: libertatea şi belşugul material. Poate şi libertatea e materială, fizică. Dar din acest piedestal al belşugului şi al libertăţii fizice, sociale, politice şi religioase, se poate ajunge la libertatea interioară, la biruirea şi găsirea de sine însuşi. Şi asta e mare lucru. E tot. Aci, omul are posibilitatea să se dea la strung cum vrea, să se mântuie spiritual… şi să plinească interior ceea ce Iisus a numit… împărăţia cerurilor. Şi, zic eu cu smerenie, aici e toată cheia: această împărăţie a cerurilor din noi trebuie plinită, realizată, atâta timp cât trăim pe planetă, cât facem umbră pământului şi altora. Când trecem dincolo (de trecem) e prea târziu. Cred mult ca Rilke că dincolo avem numai şansa de a continua, dacă am început pelerinajul interior aicea… (27 noiembrie 1969)

…Anticrist e atât de bine organizat, dispune de atâtea arme şi resurse, încât judecând raţional, totul e pierdut. Nouă ne mai rămâne lupta de ordin spiritual şi mistic… Iată de ce îţi scriu cum îţi scriu. În acest ochi al ciclonului eternităţii nu mai poate fi vorba de politică, de legionarism, de sectă (oricare ar fi ea). Stăm mult mai sus şi cu mult mai multe şi mai mari răspunderi. Fiecare cuvânt rostit mişcă pietre de morminte şi fiecare delăsare ne condamnă… (4 ianuarie 1970)

…Priveşte toate aceste necazuri cu calm şi multă umilinţă interioară. În viaţă, toate ne sunt posibile, dacă credem şi medităm, dacă stăm gata să suferim… În adevăr, planul vieţii acesteia, pe planetă, e un fel de atelier, în care suntem chemaţi să ne dăm la strung, să ne lucrăm, să ne supunem revoluţiei interioare, până ne trezim la realitatea interioară. Poţi să-i zici acestui atelier, închisoare, dacă vreai. Asta nu schimbă nimic din exilul nostru la planetă, la lume. Suntem izgoniţi dintr-o stare paradisiacă, puşi în acest infern al Terra-ei, pentru a ne maturiza şi trezi, pentru a învăţa a muri şi a ne mântui…

Ai făcut greşeala pe care am comis-o şi noi, plătind-o amar, cu lacrimi şi sânge. Anume, de a fi crezut că venim în Vest într-o lume liberă, anticomunistă, creştină. Ne-am înşelat. Am fugit de dracul şi am venit la tata dracului… masonii de aici au pus la cale nenorocirea comunistă. De aici conduc revoluţia lui Marx (a urii şi dezmăţului)… (31 mai 1970)

…Nu lăsa amărăciunile să te doboare. Trebuie să dai şi tu dovada că osul românesc ține… Caută să fii tu însuţi, la superlativ. Mi-ar plăcea dacă pentru numerele viitoare, mi-ai descrie atmosfera temniţelor româneşti în care a răsărit poezia ce ne-a prilejuit volumul Poeme din închisori. De acolo va trebui să ne tragem seva multe secole, din acele tensiuni sfinte de Aiud şi Zarcă… (19 iulie 1970)

…Scrie, Scrie… Dumnezeu nu ne vrea vagoane, ci locomotive, predicatori ai adevărului, mai ales înaintemergători… Fii liniştit. Vorbeşte mereu cu Dumnezeu, în spaţiul inimii. Roagă-te ca un ţăran român care ştie că dincolo de orice spic de grâu e voia şi splendoarea lui Dumnezeu. (5 august 1970)

…Nu merge pe linii de compromis şi de frică… Nu mă acuza pe mine de extremism… Istoria n-o fac molâii şi lichelele. Scrie din nou pentru (revista – n.m., ND) Drum. Pentru că Dumezeu ţi-a dat atâta minte clară, tu trebuie să iei linii ameţitoare, de destin, de luceafăr. Nu de opaiţ de bostan, care se stinge la orice suflare de vânt… (22 august 1970)
…Mai mult nu am ce-ţi spune. Se pare că voi pleca de aici. Atitudinea mea deschisă anticomunistă a călcat mulţi şerpi stângişti de aicea, pe coadă. Îmi fac mare mizerie. Ajutorul şi salvarea mi-i numai de la Dumnezeu. Dar despre mine nu-i mare tristeţe, pentru că mie mi se apropie funia de par. Va trebui să accept moartea… PS: Te rog mult nu arunca aceste scrisori. Ele vor constitui cândva o dreaptă mărturie despre marile griji şi gânduri ce mi-au ars inima… (7 noiembrie 1970) (Acest deziderat a fost repetat de multe ori de autor – n.m., ND)

…În fond, masonii nu mă iartă tocmai fiindcă am ajuns la un drum de ştire. Ei îşi dau seama ce-i în inima mea. Vor cu orice preţ să mă îngenunche, să fiu ca ei, să-mi pună şorţul masonic, de gât. Mi-au dat lovituri mişeleşti, amarnice, când eram la Toronto. Mă tracasează acum aici, tocmai fiindcă am refuzat de repetate ori să intru în lojă… PS: Nu ai dreptul să foloseşti aceste informaţii decât după moartea mea. Sunt pentru cel mai interior for al sufletului tău. Curând vei fi asaltat şi asediat şi tu… (13 noiembrie 1970)

…Cât despre lacrimile şi gemetele mele, în lupta cu hienele masonice de aicea, nu trebuie să-mi citeşti toate intensităţile la superlativ. Bernard Shaw a spus că dacă toate temerile ni s-ar întâmpla, omenirea ar fi dispărut de multă vreme. Dumnezeu are alte măsuri. Eu întrebuinţez scrisorile către amici, mai întotdeauna, ca un fel de Catharsis, de vindecare prin confesie… (4 decembrie 1970)

…Am gătit azi de cetit Amintiri din închisoare. Mi-au plăcut mult. Stau gata să ţi le tipăresc la editura Drum, dacă asta îţi convine. Ai talent de mare povestitor şi ai, ceea ce e esenţial, un stil plivit de mâna lui Dumnezeu, adică limpede şi simplu, de la natură… Şi încă ceva: Ce ar fi dacă într-un loc potrivit… ai da o definiţie a comunismului aşa cum s-a evidenţiat acea definiţie între voi, la închisoare… Şi ceva foarte important. Nu uita să scrii undeva şi de părinţii tăi, de necazurile şi jalea lor, ştiindu-vă pe voi duşi departe, pierduţi… (8 martie 1971)

…Nu fac complimente de circumstanţă. Cred că ce-ai scris tu e bine. E un act de mărturie pentru generaţia noastră şi o cumplită acuzare în contra comunismului. (16 martie 1971)

…În creştinism putem muri şi ne putem elibera prin martiriu… Sub comunism, evanghelia neagră a urii masonice, nu se poate nici muri. Omul e furat de dreptul la martiriu, de biruinţa prin moarte. (5 iunie 1971)

…Vei ceti The Way of a Pilgrim şi vei înţelege ce-i rugăciunea cu inima. …Textul rugăciunii e: „Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul”. Rugăciunea se spune mereu, fără întrerupere… oricând ai un pic de răgaz, până ce ea devine un murmur al inimii… Nu spune nimănui nimic. Nu te lăuda. În general, te rog, să vorbeşti puţin… De fapt ne rugăm pe trei niveluri: 1. Cu vorbe. Putem chiar striga şi plânge. Vorbim cu Tatăl ceresc, drept fii şi copii, ce suntem; 2. Mintal. Cu ochii închişi fără vorbe… 3. În tăcere, fără cuvinte… Dincolo de gând şi minte. În extaz şi-n marele gol divin. Nivelul al treilea e enorm de greu de ajuns, dar ni-i dat. E posibil. Trebuie să ne îndreptăm spre el. El e rugăciunea cu inima, şlefuită la perfecţie… (20 septembrie 1971)

…Vreau să răspund la întrebările-volume ale tale. Cum văd evenimentele politice. Exteriorul mă interesează din ce în ce mai puţin. Războiul cel de al treilea mondial se duce sub ochii noştri. E în plin toi. Nu a luat încă forma de front definit. Trece prin neamuri, pe dedesubt, face înconjur, se încolăceşte… devenind şi mai greu de înţeles şi de văzut. Dar adevărul e că el e aici, viu, omorând oameni, răvăşind conştiinţe… La suprafaţă, calculele noastre pot fi adesea înşelate şi contrazise. E posibil ca masoneria să domine şi comunismul şi democraţiile vestice, plasându-se deasupra lor, luând conducerea lumii şi organizând planeta fără Dumnezeu… Dar neamurile creştine nu se vor da atât de uşor bătute, chiar dacă la început, în primele runde, vor pierde lupta şi vor fi umilite şi robite. Războiul va continua în rădăcini, în matrice… (18 noiembrie 1971)

…Îţi trimit chiar azi manuscrisul… Ai foarte puţin de adăugat şi îndreptat. Ce am apreciat eu la superlativ în cartea ta era tocmai mărturia unuia care n-a aparţinut Mişcării Legionare… Mă fericeşti când spui că eşti gata să rişti totul. În fond, siguranţa cea mai mare în luptă o avem când riscăm totul… (16 ianuarie 1972)

…N-am prins să te felicit pentru (articolul – n.m., ND) „Ţăranii români” din (publicaţia – n.m., ND) America (30 septembrie 1972). Splendid. Scris cu inima, cu pilduitoare dragoste pentru ţăranul român, ajuns astăzi la sapă de lemn, străin în ţara lui. Ai scris frumos şi drept… (2 octombrie 1972)

P.S.: Ultima scrisoare am primit-o de la Zamfira, soţia neobositului corespondent – cu care a reușit să se reunească după 20 de ani de exil (!). La 17 ianuarie 1973 aceasta îmi scria: „Îmi pare bine că aţi reuşit să terminaţi cu examenele. Vă felicit din toată inima. Anul 1973 să vă aducă sănătate şi satisfacţie în munca depusă şi în lupta dusă pe linie românească şi creştină…”. Profesorul Vasile Posteucă ne părăsise în decembrie 1972. Ulterior ne-a părăsit şi soţia. Dumnezeu să-i aibă în grija Lui pe amândoi. Au fost oameni aleşi! (Spicuiri culese în februarie 2017).

Associated Press despre “ultima dorință a luptătorului anticomunist”. După îmbrățișarea fiicei: “I feel great! I never felt greater!”

Zamfira si Vasile Posteuca, aflat pe patul de spital

Înainte de a muri, Vasile Posteucă a reușit să-și îmbrățișeze încă o dată fiica, în urma unui demers internațional al presei americane și al mai multor senatori și reprezentanți ai SUA. New York Times îl cita astfel pe Vasile Posteucă după aterizarea fiicei sale, Doina, la Chicago: “God wants me to die happy,” he said. “I shall.” Ultima operațiune a tatălui i-a permis fiicei, care a venit împreună cu fiul ei de 1 an în brațe, să solicite azil politic în SUA, fiind urmată ulterior și de soț. Iată și emoționanta relatare a lui MIrcea Eliade, extrasă din Jurnalul său, cu mențiunea că Vasile Posteucă a trecut la Domnul pe 6 decembrie și nu în noiemebrie.

CHICAGO, Dec. 6 (AP) — Vasile Posteuca, an exiled Rumanian poet whose desires to became a United States citizen and be reunited with his daughter and grandson were fulfilled during his fight for life, died today of cancer. He was 60 years old.

His daughter, Doina Vircol, had to overcome international red tape and travel from Bucharest to visit her father. Except for a brief visit by his daughter in 1968, Mr. Posteuca had not seen her since he left Rumania in 1941 under pressure for his anti‐Communist activities.

Mr. Posteuca who spent the last six years as a language arts professor at Mankato State University in Minnesota, came here in mid‐November to spend his final days under the care of Dr. Alexander Ronnett, a man with whom he spent most of World War II in the Buchenwald concentration camp.

New York Times

VASILE POSTEUCĂ

Activitate publicistică

Incepand cu anul 1948, colaboreaza la revistele: “Luceafarul” (Dir. Mircea Eliade), Paris; “Dacia” (editori Dumitru Paulescu, Ion Tolescu, I.G. Dimitriu, Mihailescu), Brazilia; “Insir’te Margarite” (Directori: I.G. Dimitriu si Faust Bradescu), Brazilia; “Cetatea Luminii” (Dir. Dumitru Paulescu), Brazilia; “Arc” (Montreal, Canada); “Cuvantul in Exil” (Dir. Gheorghe Racoveanu), Freissing, Germania; “Vers” (Dir. Nicolae Novac), St. Unite; “Revista Scriitorilor Romani” (Dir. Octavian Barlea, apoi Constantin Sporea), Munchen, Germania; “Libertatea”, Madrid, Spania; “Calendarul ziarului America” si “America” (Dir. P. Lucaci), s.a.

A infiintat si condus prodigioasa revista iconarista “Drum” (1963-1972).

In anul 1962 isi ia Doctoratul dela Universitatea din Toronto (Canada), iar din Noembrie 1966 Profesor Universitar la Universitatea din Mankato, Minneapolis.

OPERA:

-“Emanoil Grigorovitza” (teza de licenta), Cernauti, 1936;

-“Cantece fara Tara” (1938). Volum ramas in manuscris; interzisa publicarea din ordinul prim-ministrului de proasta amintire si reputatie Armand Calinescu, pentru unele aluzii la adresa regelui dictator Carol al II-lea;

-“Banditii” (roman politic in manuscris). Volumul I al manuscrisului cuprinzand perioada 1938-1940, din cauza evenimentelor care s’au precipitat in Ianuarie ’41, a ramas in
tara, fara putinta de a se intra in posesia lui; volumul II scris la Rostock, 1942, nepublicat
deocamdata, se gaseste la Madrid;

-“Poezii” (dedicate Bucovinei, aparute intr’un volum din “Convorbiri literare”), Ianuarie 1941;

-“Poeme fara Tara”. Madrid, 1963;

-“Carte de cantece romanesti”. 1954;

-“Icoane de dor”. 1954 (parte a volumului “Cantece fara Tara”);

-“Cantece din fluier” (versuri). Cleveland, 1960;

-“Inner experience in Rilke’s work” (teza de doctorat, Toronto, 1962);

-“Catapeteasma bucovineana” (poezii, cu schite de Nicolae Petra). Mexico, 1962;

-“Poeme Ghivizii”. Mexico, 1962;

-“In marea si’n mormintele din noi”. Madrid, 1967;

-“Dela Noi – de Leca Morariu” (povesti populare). Editie reeditata de V. Posteuca. Colectia “Drum”, 1970;

-“Baiatul drumului” (manuscris autobiografic neterminat). Fragmente din acest roman autobiografic au aparut insa in “Calendarul America” si, masiv, in ziarul “Libertatea” din
New York, intre anii 1985-1987;

-“Poeme din inchisori” (editie ingrijita). Colectia “Drum”, Madrid, 1970;

-“Desgroparea Capitanului”. Editura Miscarii Legionare, Madrid, 1977 (editie ingrijita de Alexandru Ronnett).

POEZII

BISERICA IN EXIL

Te-am ridicat din dor si saracie
Sfant dor de Tara si de Libertate;
Din setea noastra grea de vesnicie,
Spre culmi de cer de oameni neumblate…

Cand ne-ndoim genunchii sub icoane,
S-aprinde-o zare de noroc in veac,
Si infruntam cu pieptul milioane,
Cand dusmanii randuiala ne-o desfac…

Copii pribegi am ctitorit altare,
Crescand icoana Tarii-n rugaciuni;
Sa-i dee Domnul viitor de Soare
Si generatii mandre de sloduni…

Tu, cel de maine, de vei sta-n rascruce,
Cu vremea noastra de dureri si vis,
Sa stii in veci, ca ruga noastra duce
Spre Tara, mult cantatul paradis…

Sa cumpanesti ca orice caramida
Am framantat-o-n lacrimi si amar,
Purtand prigoane-n sange si obida,
Si nedreptatea unui timp barbar…

Sa te smeresti si tu-n genunchi si-n ruga,
Sa intelegi ce-a plans si gandul meu,
Cand am intrat credintei noastre sluga
Si-am scris drept preamarind pe Dumnezeu…

Cinstind un ctitor, pomenind un nume,
Sa mi te-alaturi credincios prin fapta,
Caci numai cel ce ctitoreste-n lume
Strabate calea cea mai inteleapta

O, DOAMNE

O, Doamne, azi te simt atât de-aproape…
Dece nu te-am văzut aşa şi ieri?
Mi-se lăsase noaptea pe ploape,
Şi’ngenunchiasem trudnic sub poveri.
Era’ntre noi un nesfârşit de ape…

Acum Te văd în lucruri, în icoane,
În zâmbetul Mariei către Prunc,
În râsetul mulţimii pe maidane;
Acesta eşti Tu: “hic et nunc”
În toţi. În mii de milioane…

Te-am fost văzut odată la’nceput.
Vorbiam de Tine ca de-un dor, de-o foame,
Ce m’a ţinut în iarnă şi-am zăcut;
Şi Te cântam pe nesfârşite game
De cer, de răzvrătire şi de lut…
Dar chipul Tău a prins să se destrame…

Pe urmă noaptea, Doamne. Prin deşert…
Şi plânsetul şi deznădejdea. Drumul,
Spre-acelaş loc al inimii, incert,
Pe care mi-l acoperise fumul
Şi negrele păcate cu duiumul…
Şi când era să cad ai spus: “te iert”…
Jertfeşte-mă de-acuma, ca pe-un ied.
De-acuma merg cu Tine Doamne. Cred…
Dar merg numai în orele când şed…

E X I L

Supti de ani si dor, cu tâmpla surã,
Risipim nãdejdi si pribegim,
Frati cu Ahasverul din Scripturã,
Cãtre-o nouã zare de chilim,
Sã’nflorim o creangã de rãsurã,
Undeva, ‘ntr’un colt de tintirim…
Drumul nostru ce suia’n baladã,
Plânge mut în pasul monoton,
Rãzvrãtind, sudalme de corvoadã;
Iar la sold de mai tresare-o spadã,
Geme’n glodul vârstei ca’n pripon.
Gârboviti de mers si de-asteptare,
Gândul ni-i cu spini si ciumaflãi,
Hãulind a dor din zare’n zare,
Ca de mult, când am pornit, flãcãi,
Cu icoana tãrii’n chiotoare…
Cântã numai doine si bejenii
Gura strãpezitã de-aguride;
Pribegim si noaptea se deschide
Hidra care’nfulecã decenii
De cosmare slute si livide…
Cresc din stropul plânsului fierbinte,
Noi oceane între noi si tara;
Pieptul dã de stâncã înainte,
Si’napoi în mlastinã coboarã.
Cã dreptatea s’a curvit si minte…
Nãrãvitã’n târguri teherane,
Stã rânjind la masã cu cei mari,
Sã ne punã pret si pe sumane,
Doar or mai vâna câtiva dolari,
Din vânzãri de îngeri si icoane…
Iar cei dragi, acasã, cu butucii
Ruginind pe inimã si glezne,
Scriu legende’n codri, cu haiducii,
Ctitorind morminte vii în bezne
Si urcând martiri pe bratul crucii…

DOINITA SCRIE LUI MOS CRÃCIUN

O, Mos Craciun, batrane bun,
Am vrut sa te’ntalnesc si eu.
Si-am vrut. O Mos Craciun,
Am vrut sa-ti spun,
Tot chinul meu si tot amarul greu;
Ca numai tu asculti copiii, Mos Craciun,
Da, numai tu esti bun,
Si Dumnezeu…

Am, Mos Craciun, o calda rugaminte.
Anume, de te duci prin tari, departe,
Sa-i iesi si lui taticul inainte,
Si roaga-l sa ne scrie grabnic, carte,
Ca noi numai de lacrimi avem parte…

Mamica n’a mai ras de ani de zile,
Sau rasfoim scrisori cu invechite file,
Venite de la dansul din razboi,
Si oridecateori e vorba de taticul,
De cand se mai batea cu bolsevicul,
Se las’o toamna neagra peste noi…

Mamica tace vesnic si ofteaza,
Si-aprinde seara lumanarea’n sfesnic,
De noi topim cu Precista’ntr’o raza,
Cu plansul ei si Pruncul ei cel vesnic…

Sa-i spui asa, tatichii, Mos Craciune,
Ca suntem mari si-umblam acum la scoala,
Dar basme nu mai are cin’ne spune…
Bunica -spune mama, cand ne spala-
S’a dus intr’o Dumineca la liturghie
Si s’a’ntalnit cu Dumnezeu,
Si-au tot vorbit mereu si s’au tot dus…
Si ea acuma nu mai stie inapoi sa vie,
Nici plansetele noastre pan’la ea n’ajung,
Ca-i drumul lung,
Si-a pus-o Dumnezeu,
Ingrijitoare peste lumanarile de seu
Ce se aprind, in ceruri, sus,
Cand susoteste frunza si se lasa seara…

De-o vreme Dorul nu mai canta cu vioara
Ca n’am avut cu ce plati chirie,
Si-a scos mamica lucruri la vanzare;
Dar Dorul, Dorul, bietul, el nu stie,
Si-si canta’n gand romantele lunare…
El crede ca vioara-i la tocmit…

Da, Mos Craciun, traim cu totii ca’ntr’un schit,
Si ochii mamei parca’s flori de tintirim…
De cand taticu-i dus si n’a venit…
In tot ce facem, spunem si gandim,
Noi numai de taticul povestim…

Asculta, Mos Craciun, mamica spune,
-Povestea ei de leagan, cu’n taciune,
Ce s’a’ntalnit odata cu’n carbune-
Ca tata se mai bate… Si’ar sa vie,
Dar n’are cum pleca din batalie.

Ea biata spune, dar eu nu o mai cred,
Si-i plang de mila uneori sub pled.
Si-as vrea s’o mangai… Ah, de-as sti cum!
De-aceea, Mos Craciune, dac’o fi si-o fi,
Si-l vei cata si nu-l vei mai gasi,
Sub nici o zare si pe nici un drum,
Sa-mi spui in fata… nu ma mai minti,
Ca mie de atat mi-i frica:
De jalea ce-o va prinde pe mamica
-S’o prapadi si dansa ca bunica…-
Si vom ramane mici si fara de mamica…

Sa-mi spui in fata ca eu n’am sa plang.
Si mana palida la piept am sa i-o strang,
Am s’o desmierd, obraz langa obraz,
Si am sa-i spun tot intamplari cu haz,
Ca sa uitam de toate… Si-or sa treaca,
Ani dupa ani prin casa-ne saraca,
Pan’ ce vom sti cu totii, intr’o zi,
Ca el, taticul, nu va mai veni…
Si ne vom mangaia’n tacere, ca orfanii,
Ce duc tristeti pe umeri si litanii…

Ti-am pus atatea lacrimi in scrisoare!
Intai spre rasarit si-apoi spre soare-apune,
Acuma du-te, Mos Craciune,
Si cata-ni-l si ada-l pe taticul.
Si dac’ar fi sa nu-l gasesti,
Sa nu-mi mai scrii povesti,
Trimite-mi indarat doar plicul…

Ca eu cunosc povestea care minte,
Si rugaciunile si lacrima fierbine;
Si-acuma du-te, Mos Craciun,
Drum bun, batrane drag, drum bun…
Doinita, fata mamei cea cuminte…

CÂNTEC DE DRUM ȘI POPAS

Eu port în suflet mirosul reavăn
de brazdă neagră, de fân cosit.
La drum m-am pornit tânăr şi sdravăn
şi merg de mult, dar n-am sosit.
De-atâta drum visul îmi pare de iască
şi câteodată plâng ca un copil de leagăn,
durerea mi-a frânt sufletul ca miezul de pască,
am simţit grijile cum mă prind şi mă leagă-n
mrejele lor şi mă duc ca pe-un rob,
gândul pierzării mă apasă ca un sdrob
uriaş, desfăcut dintr-o stâncă –
merg şi n-am ajuns încă,
drumul întors l-am pierdut.
Pribeag de-atunci am rămas
şi scriu cu tălpile-n lut
un cântec de drum şi popas…
(Junimea literară, nr. 1-6/1932, pg. 238)

STRĂIN

Pe căi necunoscute spre lumile noi,
n-am putut deslega enigma sfinxului din cale.
Drumul pe care-am plecat m-a-ntors înapoi –
şi plânsul m-a târât ca un torent în vale.
Când m-am întors cu gându-n nopţi târzii acasă,
erau zăvorâte porţile satului
şi-am cerşit pace – sărac la uşa bogatului –
şi n-am putut vedea nici zestrea rămasă.
Am adus în noapte căinţa fiului risipitor
şi n-am vrut viţel înjunghiat şi masă bogată;
mă mulţumea un loc umil în casa noastr’uitată –
dar m-am întors din nou în noapte călător.
(Junimea literară, nr. 1-6/1932, pg. 239)

BALADĂ

Eu cânt pe înserate o baladă
Din geam şi lumea râde-n stradă,
O ştii şi tu, iubito, cum e
Şi-o ştie azi atâta lume.
Un cântec molcom ca din harfă,
Un cântec vechi şi monoton
Cum plânge disperat un tren de marfă
În noapte lângă un canton.
Te caută printre trecători
Privirile-mi pribege
Şi trec atâţia trecători
Şi nimeni nu-nţelege
Balada ce-o repet mereu
– O floare moartă-ntr-o livadă –
Aş vrea să n-o-nţeleg nici eu!…
Şi cânt în noapte o baladă.

GÂND DE RASBUNARE

Plânge toamna pe câmp în pănuşă
Şi vântul îmi cântă ultimul cântec la geam…
Duşmani, mi-aţi furat norocul. Sunt criminal.
Din sângele vostru aş bea ca la hram.
E ora răzbunării. Târziu. Numai braţ şi pumnal.
Cine m-a oprit la uşă?
Înger blând! Unde s-a scurs atâta venin?
Doamne! Iartă-mă! Am uitat să mă-nchin…“
(Junimea literară, nr. 1-3/1933, pg. 29).

Un poet, ca un strigat al instrainarilor

Un poet, ca un strigat al instrainarilor, ca o troita la cruce de drumuri, ca un dor nestins de tara, ca o corabie cu panzele intinse. El nu a fost singur vreodata, fiindca dorurile il intrebau iar el le raspundea prin poeme. Avea de unde; din Codrii Cosminului unde fagii si stejarii isi inchinau fruntile la adierea vantului si la sipotul izvoarelor. Miresme de ferigi mangaiau dureri seculare si doruri inlacramate brodau ghirlande diamantice in pridvoare insingurate.

Alexandru TOMESCU

Vasile Posteucă -un scriitor pribeag

Numele lui Vasile Posteucã spune prea putin, din pãcate, cititorilor de literaturã si publicului larg românesc de azi, desi dupã valoarea operei sale si dupã tragismul destinului sãu, ar fi meritat sã fie cunoscut si pretuit ca un mare martir al culturii si constiintei noastre nationale.
Dar se dovedeste încã o datã adevãrul asertiunilor sociologiei moderne a culturii cã existã determinãri majore care fac ca o operã si un autor sã ajungã sau nu, la destinatie, în spetã la publicul cititor, aceasta tinînd de instante de consacrare si de difuzare fãrã de care, oricît de valoros ar fi un autor, el nu existã pentru public. Iar aceste determinãri tin adesea, ca si în cazul de fatã, de circumstante de naturã istoricã si politicã, ceea ce a fãcut, în primul rînd, ca Posteucã, membru al grupului Iconarilor de la Cernãuti, sã ia calea exilului încã din tinerete si apoi ca scrisul si activitatea sa, remarcate în Occident, sã rãmînã necunoscute pentru publicul românesc.
Acum însã a venit timpul ca Vasile Posteucã sã se întoarcã acasã si sã fie cunoscut si judecat axiologic de cãtre publicul pentru care a scris mereu, chiar dacã în timpul vietii a stiut cã nu i se poate adresa. Acest demers de întoarcere a unui rãtãcitor la publicul sãu îl întreprinde Ion Cretu de la Cernãuti care i-a îngrijit cartea Bãiatul drumului si editorul sãu, Ion Filipciuc la editura Miorita din Cîmpulung Moldovenesc, care i-a tipãrit si o plachetã de poezie Catapeteasmã bucovineanã, iar nu de mult si culegerea lui Posteucã intitulatã Folclor stãnestean. La sfirsitul acesteia a anexat si ecourile critice si publicistice stîrnite pînã în prezent de aceastã restituire si care se dovedesc a nu fi putine si neînsemnate, dovadã cã oricãrui spirit obiectiv si cultivat cartea lui Posteucã nu-i poate rãmîne indiferentã.
Asadar, datoritã acestor impenitenti si tenaci editori, dar în primul rînd strãdaniei neclintite a sotiei scriitorului, Zamfira Posteucã, ce s-a încãpãtînat sã nu plece lîngã el pînã ce nu va fi revelat lumii opera lui, putem azi avea o privire mai cuprinzãtoare asupra unui scriitor, din pãcate, quasi necunoscut pînã acum în tara lui si în literatura acesteia. În ce ne priveste, de cînd am citit scrisul sãu am avut o adevãratã revelatie a unei personalitãti creatoare de elitã si de mare energie spiritualã si am cãutat prin toate mijlocele sã contribuim la actiunea de reconsiderare a sa.
Am avut sansa de-a coordona un sector al Salonului International de Carte si la editia a XI în 2002, organizat cu vrednicie si seriozitate de cãtre Biblioteca „Gh.Asachi” din Iasi, care-si propune mereu tocmai lãrgirea ariei literaturii române si dincolo de granitele statale. Am folosit oportunitatea pentru a revela publicului prezent faptul cã ne aflãm în plinã si dublã aniversare-comemorare a acestui important si nedreptãtit scriitor, 90 de ani de la nasterea si 30 de ani de la moartea lui Vasile Posteucã. Am vorbit sau/si scris despre el la Cernãuti sau Rãdãuti, la Botosani sau la Bucuresti, la Cîmpulung ori Chisinãu, la Putna sau la Edmonton (Canada). Continuãm si în demersul de fatã a încerca sã contribuim la relevarea profilului sãu si la argumentarea virtutilor sale literare si morale.
*
Nãscut in 1912, în comuna Stãnesti din fostul juedet Rãdãuti, azi în Ucraina, – un spatiu mustind de spiritualitate folcloricã -, rãmas orfan de tatã – acesta cãzut pe frontul rusesc – el reuseste, datoritã eforturilor supraomenesti ale mamei sale sã –si continue scoala la Siret si sã studieze apoi la Cernãuti, absolvind Facultatea de Litere si Filozofie, (ca student al profesorilor Leca Morariu, Ion Nistor, Traian Brãileanu s.a.), perioadã în care activeazã si pe plan literar publicînd texte în Junimea literarã, Glasul Bucovinei, Iconar, în Convorbitri literare la Bucuresti, fiind lansat energic de cãtre I.E Toroutiu, dar si în alte reviste ale tãrii. Dupã modelul bucovinean cunoscut, Posteucã se remarcã prin activitatea sa pe plan cultural, fiind încã din timpul scolii premiat la concursul national Tinerimea românã, devenind presedinte al Societãtii Arboroasa, vicepresedinte al Centrului Studentesc din Cernãuti, organizator al primului Congres al studentilor bucovineni, din 1936, an în care îsi ia si licenta Magna cum laude. Tot atunci se cãsãtoreste cu colega sa de facultate Zamfira, sora talentatului poet Mihai Horodnic, cel secerat mai timpuriu decît Labis de coasa cea iubitoare de poeti.
Arestat sub Carol al II-lea pe motive politice, internat apoi în lagãr la Buchenwald, eliberat de aliati, ia drumul pribegiei prin Austria si Germania, unde predã literatura românã la Universitatea din Freiburg, apoi în Franta (unde-si va desãvîrsi studiile la Universitatea din Sorbona) apoi pleacã peste ocean, unde-si va sustine teza de doctorat la Universitatea din Toronto cu o remarcabilã si remarcatã lucrare despre experienta interioarã în opera lui Rilke. A exercitat apoi o carierã didacticã universitarã în Minnesota pînã la moarte, dupã ce a supravietuit unei boli suspecte, survenitã dupã o reuniune internationalã la care se presupune cã a fost otrãvit, dar reusind sã-si prelungeascã viata cu o vointã supraomeneascã, în asteptarea familiei sale pe care o campanie internationalã de presã a reusit sã o elibereze din tarã. Despre acest moment de încordare neomeneascã, mãrturiseste Mircea Eliade – pretuitor al virtutilor sale spirituale si morale – convingerea sa cã “Posteucã supravietuieste prin miracol”. Activitatea sa literarã cuprinde poezii, prozã, eseuri, publicisticã, primele trei cãrti fiindu-i însã distruse chiar din editurã, în 1938 si 1940, din motive de persecutie politicã. Va publica însã mai multe cãrti în exil, la Madrid, la Cleveland, la Mexico, editînd si reviste românesti, implicîndu-se si în actiunea dificilã de transmitere si difuzare a altor cãrti si publicatii romînesti pe teritorul Lumii noi, dar colaborînd activ si la numeroase alte publicatii ale exilului, drept care a ajuns sã fie foarte pretuit si respectat din acest punct de vedere, de vreme ce la moartea sa s-a scris în presa exilului cã “ne-a pãrãsit un geniu”(Vianor Bendescu, Pittsburg, New York, Toronto).
Cartea Baiatul drumului a fost scrisã partial în timpul studentiei de la Cernãuti, apoi în lagãrul de la Buchenwald, dupã care, pierzîndu-se manuscrisul, acesta a fost rescris pe drumurile pribegiei peste ocean, pãstrat de vãduva sa si publicat abia în anul 2000 la Editura Miorita din Cîmpulung de cãtre neobositul scriitor si om de culturã Ion Filipciuc. Lectura acestei cãrti reclamã si justificã a analizã amplã si o exegezã adecvatã, ceea ce neîndoios se va petrece în vremea ce urmeazã si la care vom alãtura si noi punctul nostru de vedere. Cum spatiul unui articol de presã nu îngãduie detalierea cuvenitã, vom formula aici, în avampremierã, doar cîteva opinii.
Este aceasta o carte încheiatã cam în perioada cînd Marin Preda îsi scria Morometii sau cînd Vasile Voiculescu îsi publica nuvelele fantastice, Lostrita si celelelate. Nu întîmplãtor am amintit aceste nume, ci pentru faptul cã mi se pare cã romanul lui Posteucã se înscrie oarecum între aceste douã repere literare; lîngã Morometii lui Marin Preda pentru cã si Bãiatul drumului este cartea unui sat, de asta data satul bucovinean Stãnesti, dar descris cu alte mijloace, proprii acestui autor si adecvate universului în cauzã. De pildã, si în cartea satului bucovinean existã un copac, ca si la Marin Preda si care este, de asemeni, emblematic. Ba chiar rostul sãu este mai marcat, fiind acela al unei coperte care deschide si închide cartea. Un mãr domensc înflorit este primul element peste care cade privirea copilului sosit în universul lumii si-l marcheazã aproape magic cu elementele miraculosului; dar si în final existã un pom înflorit, care apare ca într-o transã în care eroul îsi vede mama într-un vis initiatic de unde aflã cã aceasta a murit. Aici memoria livrescã aduce la suprafatã acel copac înflorit peste care au cãzut si primele priviri ale unui alt copil cu stea în frunte din scrisul românesc: Sadoveanu, care-si aminteste peste vreme de acest prim miracol cu care l-a întîmpinat lumea pãmînteascã. Asadar, pomul înflorit are la Posteucã rolul unui canal de comunuicare cu transcendentul si de revelare a miracolului lumii, de axis mundi. Peste un timp, Posteucã – de altfel, avînd acces la revelãri de înaltã initiere spiritualã – va afla într-adevãr cã vestea sositã pe calea visului a fost realã si cã aceea a fost calea, în lipsa posibilitãtii proscrisului de-a comunica altfel cu familia sa, de a-si lua rãmas bun de la mult iubita sa mamã.
De altfel, figura mamei este una de apogeu al unei serii glorioase în literatura noastrã, a lui Zaharia Stancu, a lui Tiberiu Crudu, a lui Eminescu chiar, în chip de dulce mamã luptãtoare, prototip ce formeazã, de fapt, o advãratã dinastie a mamelor în literatura românã.
O altã coordonatã comunã toposului literar rural românesc o constituie starea de agora, prezentã într-un fel sau altul în toate cãrtile satului românesc. Fie cã se numeste Hanul Ancutei, fie Poiana lui Iocan sau altfel, aceasta este prezentã pretutindeni, prin urmare si aici, în fresca rusticã bucovineanã semnatã de Posteucã. Ea se înfãtiseazã în mai multe feluri, prin strînsurã, acea petrecere cu joc a tinerilor din satele Bucovinei, prin sederea în jurul focului la stînã cînd se împart roadele oieritului de peste an, dar mai les la hram, acea notiune proprie satelor din nord în care viata crestinã se transpune în mod concret si hedonist prin aceste prãznuiri deosebite ale sãrbãtorilor, fiecare sat la altã sãrbãtoare, cînd vin în ospetie pe cîte trei-patru zile sãteni din alte pãrti, dar si orãseni si-i mîndria cu atît mai mare cu cu cît oaspetii sunt mai multi si mai alesi. Apoi petrecerea este pantagruelicã, felurile de mîncare sunt rostuite în stive uriase, chiar dacã a doua zi tãranii vor merge la coasã doar cu mãmãligã rece si cu ceapã în traistã – iar închinatul paharelor de holercã si rachiu de secãricã aducînd veselia si dezlãntuirea cîntecului si jocului, dar mai ales, spiritul discursului specific acelei ocazii în care umorul si ironia, satira si pamfletul bonom devind surse de competitie ca pe un teren sportiv sui-generis. Hramul bucovinean este o realitate aparte, specificã acelei zone si pe care Posteucã o preleveazã, la rîndul lui, recuperînd-o pentru literaturã în mod salutar si, de fapt, unic, în aceastã carte. Asta mai ales cã el s-a nãscut în cãruta cu care pãrintii sãi se întorceau noaptea de la hram, drept pentru care a primit cognomenul de „bãiatul drumului”, pe care l-a justificat pe deplin, de altfel, toata viata sa.
Si încã ceva ce se cerea spus pe cale literarã, acea alegorie pe care o formuleazã cel mai bine autorul anonim si colectiv al folclorului, în cazul de fatã, bucovinean: obîrsia cîntecului, despre care un povestas de la hram spune cã i-a fost dat neamului nostru de la Dumnezeu fiindcã neamul acesta, spre deosebire de toate celelalte, mereu cîrtitoare si tînguitoare, nu i-a cerut nimic. Dar auzind cîntecul de fluier al ciobanului, Dumnezeu cãlãtor pe pãmînt, si-a scãpat jucînd aici, toate darurile pe care n-a mai vrut sã le strîngã înapoi si a spus: „asta sã fie tara cea mai bogatã din lume, darã neamul care are a trãi într-însa sã fie sãrac în tarã bogatã, ca sã nu se trufeascã si sã stie de voia mea în vecii vecilor”. Dar i s-a dat acestui neam totusi cea mai de pret bogãtie din lume: „Cîntecul care e „dorul nostru de cerurile din care ne-am desprins… un prag de pe care se poate vedea în absolut.” E aceasta o sintezã etno-filozoficã de maximã esentialitate, formulatã, iatã, în roman de un reprezentant al poporului însusi si dusã la rang de concept de cãtre autorul acesta stiutor de valoarea simplitãtii esentiale cuceritã prin îndelungatã peregrinare prin prin meandrele complexitãtii.
Si în general în aceastã carte a unui autor cult si mult pãtimit se simte ca niciunde apropierea acestui tãrîm de Dumnezeu. Iatã un crîmpei revelator: ”De dupã Dealul Poienilor apar primele raze de soare ca niste trîmbite de luminã. Sufletele noastre cîntã si ele Rãsãrita soarelui. Suntem parcã în ceasurile acelea dintîi cînd Dumnezeu a stat mirat si ciobanul îsi încerca fluierul neprefãcutei lui pãci interioare, cîntînd bucuria si frumusetea firii, minunea lumii si împlinind voia dumnezeiascã.” La aceasta se poate adauga, pentru a sustine înaltul loc pe care-l are cîntecul în cota axiologicã a lui Posteucã, episoadele în care se relevã obsedanta dorintã a copilului Tîlicã, eroul cãrtii, de-a avea o vioarã a sa si tragismul momentului cînd aceastã dorintã îi este spulberatã.
Am afirmat cã Posteucã stã si lîngã Voiculescu si asertiunea se sustine, cred, prin tesãtura fantasticului ce se impregeneazã difuz în spatiul realului bucovinean pînã la disolutia totalã, pînã la realizarea unui univers de-o stranietate de loc terifiantã, ci familiarã, organicã oamenilor de aci care trãiesc în fantastic ca pestele în apã. Aspectele fantasticului coexistent cu realul existã pretutindeni în carte, în semnele premonitorii ale lumii umbrelor, în statura si conduita supraomeneascã a haiducilor ce-o populeazã firesc, în comunicarea cu vietuitoarele (caii, de pildã), în întîmpãrile fabuloase ce se petrec sub zarea satului, acceptate ca firesti si coexistente, în lupta feciorilor satului care are grandoarea si durata înclestãrilor din basme la care toatã preajma se simte implicatã, de-o parte sau de alta a înfruntãrii. Tãranii bucovineni din cartea lui Posteucã, desi cãlcati mereu de urgii teribile, au mereu aproape o umbrã a lumii reale proiectatã în fantastic, dupã cum si cartea însãsi este un prilej de-a preleva si transmite naratiuni folclorice, precum basmul Nãrujei care se dovedeste a fi vecin cu Tinerete fãrã bãtrînete (dovedind înalta capacitate metafizicã a mentalului popular de pe aceste locuri), dar cu o altã cheie mult mai împlinitã în aspiratia sa. Cãci aici dragostea învinge si supravietuieste mortii, înfãtisînd o victorie a lui Eros aspura lui Thanatos în eterna lor înfruntare.
Cred cã, mai mult de atît, prin aceastã prelungire aparte a fantasticului în real, fãrã marcarea granitei despãrtitoare, dar si prin farmecul tulburãtor de-o originalitate unicã, universul satului Stãnesti din cartea lui Posteucã e chiar o replicã a celebrului Macondo sud-american fatã de care nu are a se considera în inferioritate. De aceea e regretabil cã aceastã carte nu se aflã în galeria literaturii fantastice românesti, precum aceea conturatã de Sergiu Pavel Dan, doar din simplul, dar radicalul motiv, cã acel autor n-a avut cum s-o cunoascã. Cred însã cã o viitoare antologie de acest fel o va curprinde în mod obligatoriu.
Si mai existã, cred, un reper livresc la care poate fi raportatã aceastã carte, acela al Amintirilor din copilãrie ale lui Creangã si aceasta fiind o carte de amintiri. Dar dacã universul copilãriei lui Creangã este privit din unghiul adultului cu inerenta nostalgie a vîrstei ce-a pierdut – doar – paradisul copilãriei, dar care este evocat cu veselie sãgalnicã si încã participativã, lumea copilãriei lui Posteucã este privitã nu numai prin lupa acestei pierderi temporale, ci si prin a celei spatiale, cãci proscrisul si pribeagul prin toate zãrile lumii scrie cu durerea concentratã a pierderii definitive, nu numai a timpului acelei copilãrii, ci si a locului ei, de care nu s-a mai putut apropia vreodatã sã le vadã, dar care s-a si despãrtit tragic de trupul tãrii sale. Asa cã tensiunea psihologicã a acestei cãrti este una maximã, aproape insuportabilã si, fiind opera unui talent instruit si avizat în arealul marilor opere culturale, chiar filozofice, ale lumii, cartea atrage irezestibil participarea lectorului pînã la implicarea afectivã totalã, fiind de aceea, o carte de un tragism aproape coplesitor, farã a utiliza însã nimic din mijloacele melodramei. De pildã, printre nenumãratele pagini antologice pe care le cuprinde, se aflã si acelea ce relevã întîia dragoste de copil a autorului –erou petrecutã în spatiul concentrationar al unui lazaret în care au fost internati copii satului, victime ale unei epidemii. Acolo bãiatul, elev de scoalã primarã, petrece zile întregi alãturi de o fetitã ce-i era dragã si cãreia–i spune povesti fabuloase pînã ce copila se stinge în bratele sale, îmbrãcatã în florile culese „fraudulos” de bãiat pentru ea, substanta acestui episod fiind unicã în literaturã si de aceea meritã, credem, a fi prelevatã în orice manual de scoalã. La fel, este impresionant modul cum copilul care nu-si cunoaste tatãl, mort pe frontul rusesc, îi cautã si-i evocã figura, îi atinge obiectele, îl viseazã obsesiv, îl recreazã, practic, imaginar, în absenta sa fizicã, îl proiecteazã într-un mit de-o consistentã si de un dramatism aparte. Se cuvine remarcat nu numai stilul fluent, original, cult, de prozator stãpîn pe uneltele sale, dar si persuadant deopotrivã, însã si limba cãrtii, de-o frumusete specialã, în care se pãstreazã cuvinte arhaice pierdute în alte pãrti. De pildã, personajele spun ”am vãzut acurat”, în loc de “curat”, ceea ce evidentiazã limpede – si fascinant pentru lingvisti – traseul acestui termen ce s-a întors în limba noastrã pe cale cultã – ca în termenul “acuratete” – dar care acolo, în Bucovina veche, a circulat în vorbirea curentã. Glosarul de la sfîrsitul cãrtii semnat de Vianor Bendescu constituie o probã a acestei bogãtii de tezaur lingvistic arhaic.
Multe sunt aspectele ce meritã a fi puse în luminã ale acestei cãrti mult pãtimite, în care adie mireasma capodoperei si care a ajuns, în sfîrsit, la publicul pentru care a fost scrisã, dupã 30 de ani de la moartea autorului sãu. Ca sã mai pensãm doar cîteva din bogãtia lor debordantã vom releva acea atitudine paradoxalã de înaltã împãcare cu lumea, atît de rar întîlnitã si atît de uimitoare în planul comun, din partea unui om care a suferit ca putini altii, care a scris aceastã carte într-un lagãr unde doar evadarea în lumea ei de amintire îl fãcea sã supravietuiascã. Si iatã, aici un nou fruntariu literar, acela cu beatitudinea din Jurnalul fericirii a lui Steinhardt prin care si acel detinut se înalta cãtre limanul luminii din plinã suferintã a închisorii. Probabail cã spiritele înalte, dintre care fac parte si unul si altul, stiu sã urmeze calea christicã a mîntuirii prin suferintã, în învãtarea lectiei de-a fi fericit tocmai din adîncul a ceea ce ar fi pentru altii cea mai adîncã si ucigãtoare nefericire. Iatã aceste idei formulate în epilogul cãrtii cu rol de sintezã conceptualã, de cãtre autorul ei, doctor în filozofie. „venim de mai departe decît viata aceasta si mergem spre mai departe… în esentã, suntem altceva decît viata acesta… si iatã-mã acum cuprinzînd tot mai mult în cercurile constiintei mele care se lãrgeste în lumina care devine din ce în ce mai strãlucitoare, pasnicã si mîntuitoare. Stiu acum ceva si stau smerit deoarece în ceasurile bune uit cã sunt. Simt numai cã fac parte din ceea ce este. Cã sunt unda bucuroasã a unei mãri în vesnicã miscare, fãrã început si fãrã de sfîrsit. Cã este ceva în mine care mã depãseste si-mi dã o mare certitudine, mã face fericit… Viata este atît de frumoasã încît nu numai cã face sã o trãiesti cu toatã plinãtatea, dar si sã mori pentru a o continua. Pentru a reinvia. Cãci singurul fel de a mîntui lumea este a da sens propriei noastre vieti. Acolo unde unul se gãseste pe sine, lumea se vindecã de toate relele”. Si într-adevãr, prin aceastã carte, dar nu numai, Vasile Posteucã s-a gãsit pe sine, dar a gãsit si esenta unui sunet pur, original, dar si general valabil al poporului nostru.
De altfel preocuparea si acuitatea perceptiei sale de-a surprinde si capta esentele definitorii ale neamului românesc, acel “ sentiment românesc al existentei”, cãutat si de alti filozofi contemporani lui, precum Noica sau Vulcãnescu, se manifestã încã din tinereta sa avîntatã de idealuri în care a crezut cu adîncã sinceriate. Astfel, într-un eseu publicat la Madrid, în 1977, el vede istoria neamului românesc structuratã într-o anume diacronie cu sens ascendent, strãbãtutã de momente de esentialitate maximã semnificatoare si benefice pentru devenirea acestuia, precum sunt: momentele Sarmisegetuza, Stefan cel Mare, Eminescu, Marea Unire s.a. Dar iata propria sa expresie elocventã: “Istoria, ca si viata neamurilor si a omenirii întregi nu-i nimic altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu. Dumnezeu se împlineste prin neamuri. Prin felul cum se comportã neamurile, ele se apropie ori se îndepãrteazã de El. Si in contacul cu Cerul, nu masa conteazã, ci esenta. Adevãrul! ! Uneori numai câtiva insi ai unui neam, sau numai unul chiar, poartã lumina Divinã. Aici întervine eroul, martirul, profetul, mântuitorul si provoacã cu dinamita jertfei lui schimbarea la fatã.(…)
Destinul românesc e un destin major. De credintã si luptã. De jertfã si creatie. Am dat omenirii momente care rãmân unice prin semnificatia si strãlucirea lor spiritualã. Si din culmea acestor momente am fost totdeauna premergãtori, deschizãtori de drumuri (…)
Eu voiu privi Sarmisegetuza ca un moment al spiritului românesc de totdeauna. Ca o rãscruce a destinului nostru pe planetã si-n lume. O rãscruce de jertfire a elementelor si o nastere, purtând o splendidã menire(…) Ne-am nãscut din ceva mai adânc si mai esential decât viata, asa cum o putem vedea din conditia noastrã pãmânteanã si limitatã. A intrat, in forma nãscândã, o dimensiune nouã si rarã: seriozitatea tragicã a eroismului si lumina bucuroasã a jertfei.(…) Tãcerea de. acolo, în odãjdiile ei de vestalã a vesniciei, ne deschide portile de aur ale adevãrului. Ne redã conditia edenicã. Ne întoarce in raiul din care am fugit. Ne duce acasã! Cetatea Luminii se confundã cu misterul fiintei Pure. Cu majestatea, cu unicitatea (unul înseamnã tot) lui Dumnnezeu.(…) Momentul decebalic n’a fost încã meditat si interpretat in filosofia noastrã, nici aplicat suficient in spiritul practic românesc. In rânduiala vietii noastre nationale. Misterul de peste veac al Sarmisegetuzei va trebui fructificat, înviat, in generatiile românesti viitoare”.
In vremea noastrã cînd, la Bucuresti se organizeazã de 5 ani editii ale Congresului de Dacologie prin osîrdia dr. Napolen Sãvescu dela New York, evenimente la care vin an de an tot mai multi participanti din toate zãrile lumii care cautã sã lumineze, multi cu mijloace stiintifice, misterul încã nepãtruns al lumii dacice, afirmatiile de odinioarã ale lui Posteucã sunã ciudat de actual.
“Ceeace e esential, in planul neamului, e acceptarea atitudinii celei mai înalte, confundarea cu tensiunile, aproape nimicitoare, dar in tot cazul: transfiguratoare, ale epocilor nationale când a fost atins plafonul cerului. Când neamul si-a dat adevãrata sa mãsurã, cum a fost de-o pildã, domnia lui Stefan cel Mare pentru noi Românii, când am fost numiti «atleti ai lui Hristos» si într’adevãr, cu vitejia si sângele nostru am salvat civilizatia si cultura crestinã, dela moarte (…)
Alti domni si cãpitani de osti biruitoare si-au facut columne de marmorã in aur. El si-a lãsat doar chipul zugrãvit pe-o copertã de Evangheliar: rugându-se in genunchi. Romanii când i-au învins pe Daci au sãrbãtorit si petrecut 150 de zile in sir. Moldovenii lui Stefan eel Mare, dupã fiecare victorie (ca si dupã fiecare înfrângere) se adunau ca sã clãdeascã biserici, cãrând si dãltuind piatrã, cioplind altare si usi împãrãtesti, zugrãvind icoane si turnând clopote…Stând de vorbã cu cerul. O mare diferentã in întelegerea misiunii pe pãmânt, in cetirea semnelor istoriei, între noi si alte popoare. Genial in organizarea socialã (a creat o elitã româneascã, vrednicã sã se mentinã timp de patru secole) si’n purtarea rãzboaielor, el a transformat Moldova in Mãnãstire, dedicând-o lui Dumnezeu, legând viata neamului de aci, cu legile sfinte ale cerului, garantându-i astfel eternitatea”.

In anul 2004, numit si Anul Stefan cel Mare, în care de-a lungul si de-a latul românitãtii s-a dezbãtut si luminat fenomenul pe care l-a reprezentat în istorie acest personaj, din nou, gîndurile lãsate mostenire de Posteucã par fi scrise special pentru acest prilej. Noi însine am scris si rostit mai multe asemenea abordãri, dintre care, cu precãdere, aceea dedicatã viziunii lui Eminescu asupra lui Stefan cel Mare, drept care afirmatia lui Posteucã vine acum a ne completa parcã, acel expozeu. Preocupãrii noastre de o viatã pentru personalitatea eminescianã, gîndurile de mai jos ale lui Posteucã îi rãsunã ca un ecou de peste timp. Dar cite ecouri par a trimite aceste ginduri cãtre alte si alte ginduri profunde ale vremii noastre, precum sãgeata cãtre isihasmul românesc, asa cum este el vãzut si formulat de cãtre Vasile Andru sau, de ce nu, chiar cãtre acel luminis heideggerian prin care vede filozoful revelarea adevãrului în artã.
“Geniile recunosc geniile. Mihai Eminescu a slãvit in Domnul Stefan cea mai înaltã culme de împlinire româneascã de dinaintea lui. (…)
Prin Mihai Eminescu noi ne-am validat in fata mintii cosmice. Unul dintre noi a avut comunicare directã între mintea sa si nesfârsitul Divin, nesfârsit cãruia îi place sã se’ntruchipeze’n poezie, in gândirea înteleaptã, in eroismul social, national si politic, si sã’nvesniceascã geografia si istoria neamurilor cu superbe dimensiuni verticale. (…) Insula lui Euthanasius nu e in nuvela lui numai o gãselnitã literarã. Ea e un archetip uman al centrului. Ca si împãrãtia lui Dumnezeu, insula poate fi gãsitã numai in noi. In inima si’n constiinta noastrã. Si ea presupune acceptarea sãrãciei si smereniei, ascultarea tãcerilor cari ne reveleazã muzica infinitului si rugãciunea împãcatã cu simplitatea si pacea din naturã. Noi suntem insula, dar ne înconjoarã oceanul. Si numai având constiinta realã a oceanului suntem cu adevãrat insulã.(…)

In ce ne priveste ne-am aplecat îndelung, chiar în ceea ce avea sã devinã lucrarea de doctorat, asupra acelei epoci astrale care a produs Marea Unire, si mai ales, a reverberatiilor ei culturale pe care le-am atribuit, cu o sintagmã aflatã de la un personaj al acelui timp, unor „oameni ai energiilor luminate”, adicã o stirpe de oameni care apar în asemenea momente esentiale în istoria unui neam (eroii lui Carlyle?) spre a–i duce la implinire destinul fast. De aceea am recunoscut ca familiare si valide afirmatiile lui Posteucã despre acest subiect, dintre care am selectat cele ce urmeazã pentru profunda lor vibratie.
“ Unirea dela 1918 a fost rãscrucea la care neamul nostru s’a arãtat vrednic de propriul sãu destin, de marea sa chemare istoricã. Adunând toate provinciile la sânul patriei mame si înfãptuind întregirea geograficã, generatia Mãrãsestilor a ridicat neamului întreg un cuib pãmântean, din care accesul la trezirea spiritualã, la culturã si la istorie, a devenit posibil. Fãrã geografie, eram mereu tinuti la nivelul subistoriei, dacã nu chiar al aistoriei. Geografia României Mari însã, ne-a deschis poarta de aur spre «centru», spre revelatia misticã a fiintei noastre nationale, a ethosului românesc. Ne-a deschis drum larg spre cerul creatiei, sãdindu-ne in inimi dorul perfectiunii, mãrindu-ne foamea si setea de absolut, trezindu-ne constiinta Divinã. “

Recent am aflat cã la Cîmplul Românesc din Hamilton/ Canada i s-a ridicat lui Vasile Posteucã un bust realizat de inegalabilul sculptor român Nicãpetre, care a reusit altãdatã si realizarea unei expresii eminesciene de sintezã si profunzime, (fapt ce se dovedeste, prin ultimele evenimente, conexe unei alte statui eminesciene în Canada ) a fi atît de important si de greu de realizat.
Am aflat si despre rolul lui Posteuca de întemeitor al unei mici Românii in Canada, acel spatiu numit Satul sau Cîmpul românesc de la Vad David / Montreal(zice-se, al treilea spatiu superenergetic din lume!) care a fost creat si a devenit spatiu public al românilor canadieni datoritã donatiei din 1970 a trei români generosi: Vasile Posteucã, Ion Tãranu si Alexandru Fonta.
Prin asta ei, si Posteucã nu în ultimul rînd, si-au dovedit din nou vizionarismul pregãtind cu atîta vreme în urmã, aceastã oazã româneascã pentru valul de emigranti români ce urmau sã inunde Canada în zilele noastre, întemeind aici o a doua Românie. Posteucã prefigureazã acest val si prin statutul sãu intelctual, cãci dacã azi românii care-si sustin aici doctorate glorioase si prestigioase sunt cu miile, el a fost un precursor al lor, un asemenea intelectual care si-a dus la bun sfîrsit un doctorat greu si valoros într-o vreme de început cînd lucrul era cu totul neobisnuit.
Asadar românii din Canada au a se mîndri cu numele lui si a-i aduce ofrandã buchete de flori la statuia de la Hamilton, si poate, sub privirea sa idealistã si vizionarã îsi vor mai stinge vesnica si infertila vrajbã ce macinã dintotdeuna din interior orice comunitate româneascã.
Toate justificã si reclamã însã imperios recuperarea acestui autor si a cãrtilor sale si în paradigma literaturii române de unde a lipsit atîtia ani spre marea ei pagubã, în primul rînd din considerante extraliterare ce au inundat cu totul discutia asupra valorii literare intrinseci. E timpul cred, sã ajungem la acel sine ira et studium în care sã ne recuperãm valorile, cum atîtea natiuni au fãcut-o de mult, indiferent de conduita din viata civilã a autorilor sau de pãrerea unora sau altora despre faptele lor, asta neinsemnînd, desigur, absolvirea de erori, ci doar capacitatea de-a discerne corect si de-a aloca ponderea cuvenitã si meritelor, nu numai erorilor. Dacã vom avea tãria de-a gîndi astfel vom întelege cã Vasile Posteucã meritã un loc al lui de frunte în aria literaturii si culturii române, dacã aceasta mai are „coloanã vertebralã” si dacã va dori si va sti sã-si recunoascã eroii, ceea ce, afirmã Thomas Carlyle, dar si Nietszche –constituie conditia esentialã pentru propãsirea unei natiuni. ,

Lucia Nenatti  / 26.07.2006

Observatorul.com

Vedeți și Bust al scriitorului Vasile Posteucă în satul său natal din nordul Bucovinei. FOTO / VIDEO

MĂRTURISITORII

 

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON