28 iunie 1940 – MARTIRII BASARABIEI. Comunismul ca sinonim al anticreștinismului – „Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste” . EXCLUSIV: Extrase din carte despre Mitropolitul Antonie Plămădeală și alți ierarhi basarabeni martirizați de bolșevici

Comunismul ca sinonim al anticreștinismului

Comunismul, afirmă cunoscutul cercetător francez André Glucksmann, conține orizontul genocidului, pretutindeni și de la început [1]. Afirmația respectivă este în egală măsură valabilă și aplicabilă populației Basarabiei postbelice: ceea ce s-a produs odată cu instaurarea regimului totalitar comunist în această provincie românească nu poate fi calificat altfel decât genocid fizic, identitar și spiritual al populației băștinașe majoritare, inspirat de considerente politice și de o ideologie totalitară, un ultraj al memoriei istorice a acesteia.

Este binecunoscut faptul, că atitudinea intransigent-dușmănoasă a comunismului față de orice religie nu constituie un fenomen incidental, ci însăși esența concepției comuniste. Regimul comunist, în accepția filozofului rus Nikolai Berdiaev, este sinonimul etatismului absolut, statul în cadrul acestuia este totalitar, el cere o unitate forțată a gândirii. În calitatea sa de „religie” totalitară și materialistă, comunismul este ostil oricărei religii tradiționale și, în special, celei creștine. Aceasta deoarece comunismul însuși pretinde a fi o astfel de credință, menită să înlocuiască creștinismul; el pretinde a satisface cerințele religioase ale sufletului uman, a oferi un sens vieții [2].

În acest context, principalul instrument prin care regimul sovietic s-a impus în Basarabia în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941 a fost teroarea fizică și intelectuală, aplicată conform unui plan sistematic și premeditat pentru deznaționalizarea populației Basarabiei, iar principala instituție vizată a fost Biserica, stâlpul rezistenței spirituale a oricărui popor.

O ilustrare pregnantă a acestui adevăr o constituie lucrarea Protoiereului Ioan Lisnic Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste [3], apărută recent la editura Cuvântul ABC din Chișinău.

Pasionat de istoria Bisericii, autor a câtorva monografii și a sute de studii și articole referitoare la trecutul Bisericii ortodoxe române, descendent dintr-o familie de slujitori care au suferit în urma prigoanelor din secolul trecut, – un secol cu multe frământări pentru ortodoxia din întreaga lume, când s-au schimbat sisteme politice, alianțe și chiar frontiere, iar noua ordine geopolitică impusă cu forța a reușit să instaureze un sistem politic ateist militant, – Protoiereul Ioan Lisnic pune la dispoziția publicului cititor o carte-omagiu pentru mărturisitorii care au pătimit și au murit pentru dragostea întru mântuitorul nostru Iisus Hristos, privind înapoi spre jertfa celor care au suferit, îndemnându-ne să luăm din îndrăzneala și curajul lor. O carte, așa cum pe bună dreptate afirmă prefațatorul lucrării, diaconul dr. Vasile M. Demciuc de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, cu o bibliografie impresionantă, dar și cu trimiteri numeroase la izvoare din arhive, dovedind acribia, minuțiozitatea și rigurozitatea cu care autorul a studiat mărturiile și documentele de arhivă.

Pornind de la constatarea că despre martirajul multor preoți din Basarabia și nordul Bucovinei din perioada stăpânirii sovietice s-a scris nepermis de puțin, autorul lucrării a urmărit să reconstituie biografiile acelor preoți și cântăreți bisericești, care au fost supuși represiunilor în timpul ateismului sovietic, arestați și condamnați la ani grei de temniță, de unde mulți nu s-au mai întors, fiind omorâți fără judecată sau exterminați prin muncă silnică. Rod al unor ample investigații istoriografice și de arhivă, lucrarea prezentată reconstituie biografiile a peste 312 preoți, diaconi, egumeni, ieromonahi, cântăreți bisericești, inclusiv 12 biografii ale unor preotese, egumene și monahii.

Cazurile de persecutare a slujitorilor bisericilor și mănăstirilor ortodoxe din Basarabia și nordul Bucovinei, de către autoritățile sovietice, relevă existența unui plan sistematic și premeditat de deznaționalizare a populației din teritoriile respective, elaborat și pus în aplicare cu mult înainte de notele ultimative sovietice din 26-28 iunie 1940. Iată, bunăoară, cum este descrisă soarta preotesei Maria Balaban, soția preotului Nicolae Balaban, născută în anul 1885 în localitatea Hâncești, județul Chișinău: „În anul 1919, aflându-se în stânga Nistrului, a fost deportată împreună cu soțul și copiii săi. S-au reîntors în 1925 și au locuit într-un sat din RASSM, unde soțul ei era preot. În anul 1934, preoteasa Maria a fost condamnată, conform art. 54-10 Cod penal al URSS, la opt ani de lagăr. A fost eliberată înainte de termen, cu interdicția domiciliului în Regiunea Tomsk. Arestată din nou în 1937 și silită să recunoască învinuirile: activitate contrarevoluționară a fiului ei aflat în România, spionaj în favoarea Japoniei și ură față de puterea sovietică. Dosarul de arest a fost fabricat doar în două zile, 21-22 decembrie. Judecata a condamnat-o la moarte prin împușcare. Sentința de judecată a fost executată la 7 ianuarie 1938” [4].

Ca regulă generală, preotesele au împărtășit destinul tragic al soților, suportând nu numai arestările, ci și execuțiile. Soția preotului Filip Dușacov, bunăoară, Valentina Dușacov, în timpul primei ocupații sovietice, a fost arestată împreună cu soțul ei, fiind duși în interiorul Uniunii Sovietice, unde ambii au fost executați [5].

Potrivit constatărilor autorului lucrării, doar în primul an de ocupație sovietică (iunie 1940 – iunie 1941) au fost distruse 13 biserici, alte 27 fiind transformate în cluburi, iar 48 de preoți – omorâți sau deportați. Conform altor surse, dintre preoții rămași în timpul ocupației, au fost executați sau deportați peste o sută de persoane. Investigațiile autorului au condus la depistarea a 94 de preoți omorâți fără judecată, exterminați în închisorile comuniste sau deportați și dispăruți fără veste. Cinci dintre aceștia – preoții Pimen Cheianu, Alexandru Dașcheev, Nicolae Gontea, Gheorghe Tudorache și Antonie Vustian – au revenit la locurile natale. Conform acelorași constatări, numărul preoților care nu au mai ieșit din închisorile comuniste este de 49 de persoane, iar alți 11 nu s-au mai întors din locurile în care au fost deportați [6].

Lectura cărții Protoiereului Ioan Lisnic confirmă într-o deplină măsură adevărul, că secolul al XX-lea a fost secolul martiriului în masă al creştinilor. Nu este vorba doar de destinul vreunui creştin curajos, ci de istoria unui martiriu în masă, astfel încât, la începutul celui de-al treilea mileniu, Biserica creștină a devenit din nou „o Biserică a martirilor” [7].

Pornindu-se de la convingerea că martiriul constituie o realitate contemporană a Creştinismului, în documentul Marelui Jubileu din 2000, Tertio Millennio  Adveniente, a fost lansată ideea recuperării memoriei creştinilor căzuţi în secolul XX, afirmându-se: „În secolul nostru s-au reîntors martirii, adesea necunoscuţi, aproape „militi ignoti” ai marii cauze a lui Dumnezeu. Pe cât este posibil, Biserica nu trebuie să piardă mărturiile lor (…)” [8]. Pentru aceasta, a fost lansat şi un îndemn: „Este necesar ca Bisericile locale (prin urmare şi cercetătorii preocupaţi de domeniul respectiv.- n.n.) să facă tot posibilul pentru a nu lăsa să piară memoria celor care au suferit martiriul, adunând documentaţia necesară (subl. n.)” [9]. Este tocmai teza pentru care pledează autorul lucrării prezentate, considerând că identificarea preoților-martiri din Basarabia și nordul Bucovinei din timpul stăpânirii sovietice rămâne o sarcină importantă a cercetătorilor, având în vedere atât rolul pe care politicile anticlericale respective ale autorităților sovietice l-au avut în proiectul de arhitectură socială, aplicat de regimul totalitar comunist, cât și valoarea spirituală a memoriei celor care și-au jertfit viața pentru credința în Dumnezeu.

Nicolae Enciu,

doctor habilitat în istorie,

Institutul de Istorie, mun. Chișinău

Sursa: Univers Spiritual

Ilustrație Coperta: Basarabia-Bucovina.Info

Note:

[1] Cf. Vladimir Trebici, Genocid și demografie, Editura Humanitas, București, 1991, p. 10.

[12] Н.А. Бердяев. Истоки и смысл русского коммунизма. Репринтное воспроизведение изданияYMCA-Press, 1955 г. Москва, 1990. С. 129.

[3] Protoiereu Ioan Lisnic, Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste: Centenarul Marii Uniri, 1918-2018 / Red. coord.: Angela Levința, Cuvântul ABC, Chișinău, 2018, 330p.

[4] Ibidem, p. 42.

[5] Ibidem, p. 134.

[6] Ibidem, p. 6.

[7] Cf. Andrea Riccardi, Secolul martiriului. Creştinii în veacul XX. Ediţie, traducere şi note de dr. Veronica Turcuş, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 5-6.

[8] Ibidem, p. 7.

[9] Ibidem.

EXCLUSIV MĂRTURISITORII – EXTRASE DIN LUCRARE:

IERARHI BASARABENI ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE:

Mitropoliții Antonie Plămădeală și Arsenie Stadnițchi,

Arhiepiscopul Sebastian Veste și Episcopul Teodosie Chirică

de Prot. Dr. Ioan LISNIC

În cei 22 de ani de administrație românească a Basarabiei, populația acestei provincii a fost ferită de politicile represive aplicate de autoritățile sovietice în stânga Nistrului. De asemenea, politicile antireligioase nu au afectat situația bisericilor și mănăstirilor ortodoxe din Basarabia, precum a fost în cazul teritoriilor de la Est de Nistru. Dincolo de aceasta, fixarea graniței sovieto-române pe Nistru după cei peste o sută de ani de administrație țaristă în Basarabia a luat prin surprindere multe persoane originare din această provincie, unii dintre ei rămânând în URSS. Între basarabenii care s-au aflat în URSS după 1918 se numără și mulți slujitori ai bisericii, care fiind persecutați de bolșevici au devenit martiri ai credinței ortodoxe. Biografia acestora reflectă modul în care regimul comunist a persecutat Biserica Ortodoxă în perioada anilor 20-30. În 1940, URSS a ocupat teritoriul Basarabiei și cel al Bucovinei de Nord, iar pentru credincioșii și clerul din aceste provincii a început o periodă de grele încercări ce au decurs din aplicarea politicilor antireligioase de către statul sovietic. În același timp, în anii postbelici, de prigonirile comuniste nu au fost feriți nici basarabenii care s-au refugiat în teritoriul din dreapta Prutului. Instaurarea regimului comunist în România a fost urmată de declanșarea de persecuții antireligioase care au afectat acei basarabeni, care în speranța de a evita represiunile staliniste au părăsit Basarabia. În prezentul studiu urmărim redarea biografiei a celor patru ierarhi basarabeni care au fost supuși represiunii de către regimul comunist înainte de mutarea graniței sovieto-române pe Prut sau după aceasta. Este vorba despre cazul Arhiepiscopului Sebastian Veste, Mitropolitului Arsenie Stadnițchi și Episcopului Teodosie Chirică, care au fost persecutați înainte de 1940 în URSS și de cazul Mitropolitului Antonie Plămădeală care a fost supus represiunii de către autoritățile comuniste din România.

Arhiepiscopul Sebastian Veste – martirizat în timpul persecuțiilor sovietice

A fost un bun orator și monah desăvârșit

Arhiepiscopul Sebastian Veste s-a născut la 19 ianuarie 1871 în familie de țărani. Părinții săi erau Ioan și Axenia Veste din satul Zaim, jud. Bender. A fost botezat la 25 ianuarie în Biserica “Sf. Arh. Mihail” din Zaim de către preotul Gheorghe Mereuță, primind numele de botez Grigore, având nași pe Timofei Mânăscurtă și fiica lui Pavel Munteanu, Olimpiada1.

A învățat la școala primară din satul natal, apoi la școala județeană din orașul Bender2. Urmând sfatul părintelui Sebastian Doruc, slujitor la Catedrala Schimbarea la Față a Domnului” din orașul Bender3, tânărul Grigore Veste își continuie studiile la Seminarul Teologic din Chișinău4. După absolvirea seminarului în anul 1894, a fost hirotonit preot, devenind paroh al Bisericii “Sf. Cuv. Parasheva” din localitatea Ciamașir, jud. Ismail5. Puțin timp a fost slujitor la această biserică, la vîrsta de numai 22 de ani trece la cele veșnice presbitera Maria6, devenind văduv și lăsînd în îngrijirea rudelor apropiate fiica pe care o avea, pleacă la Kiev pentru ași continua studiile la Academia Teologică7.

În perioada studiilor la Academia Teologică din Kiev (1897-1901), prezintă cererea pentru votul monahal, fiind călugărit în anul 19008. La încheierea studiilor prezintă lucrarea: Dimitrie (Sulima), Arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului”, obținând titlul de candidat în teologie9.

Reîntors în Eparhia Chișinăului a fost numit în calitate de pedagog, sau “veghetor de ordine” la Școala spirituală din Edineț. În perioada anilor 1903-1906 a îndeplinit funcția de inspector al Seminarului Teologic din or. Holm, reg. Novgorod, Rusia. Fiind ridicat în treapta de arhimandrit, a fost numit rector al Seminarului Teologic din Kameneț – Podolsk, reg. Hmelnițk, Ukraina. În anul 1909 a fost transferat în calitate de rector la Seminarul Teologic din Rostov-pe-Don, Rusia10.

A scris mai multe lucrări de referință, colaborând la multe reviste. O parte din teza de candidat în teologie a fost publicată în Revista Societății Imperiale de Istorie și Antichități din Odesa11 și în Foaia Oficială a Eparhiei Chișinăului12. A fost membru al Societății Istorico-Arhielogice Bisericești din Basarabia, publicând și câteva materiale în Revista Societății13. În 1909 a editat lucrarea Studiul Noului Testament, manual pentru Seminariile Teologice, cl. a 5-a și respectiv, în 1914 – pentru cl. a 6-a14.

La 8 septembrie 1914, Arhimandritul Sebastian Veste, a fost hirotonit episcop, devenind Episcop de Kineșma și Vicar al Eparhiei de Kostroma, Rusia. În anul 1917 a fost numit Episcop de Nerehta, apoi, în 1919, devine din nou Episcop de Kineșma. A fost ridicat în treapta de arhiepiscop în anul 1920, devenind Arhiepiscop de Kostroma15.

După instaurarea puterii bolșevice au urmat arestările și închiderea locașelor sfinte. Arhiepiscopul Sebastian Veste a fost arestat întâi în anul 1919. Era învinuit de faptul că era “redactor al unei reviste teologice16. Din păcate, nu dispunem de mai multă informație.

În primii ani ai puterii bolșevice, în Rusia se declanșează fenomenul “Bisericii vii”, susținută de autoritățile comuniste cu scopul de a diviza Biserica Ortodoxă. Membrii acestei grupări religioase se pronunțau pentru “democratizarea” Bisericii, se abăteau de la Canoanele Bisericești, simplificau slujbele, admiteau căsătoria episcopilor, recăsătoria preoților și a diaconilor văduvi ș.a. Mulți preoți și episcopi erau siliți de autorități să adere la această grupare “reformatoare”. Sub presiunea autorităților, în anul 1923 a fost nevoit să adere la această grupare religioasă și Arhiepiscopul Sebastian Veste. După eliberararea Patriarhului Tihon, în iunie 1923, Arhiepiscopul Sebastian se reîntoarce cu pocăință în sânul Bisericii Canonice, păstrându-și catedra arhiepiscopală de Kostroma. La sfârșitul anului 1923, va mai adera pentru o perioadă scurtă de timp la gruparea religioasă “Biserica vie”, după care va fi primit în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, păstrându-și funcția de Arhiepiscop de Kostroma17.

La 15 august 1923, Arhiepiscopul Sebastian Veste a fost arestat din nou. Era învinuit de propagandă antisovietică. Din cauza lipsei de probe, a fost eliberat la 10 decembrie18. La 18 mai 1927 a fost ales membru Sf. Sinod. Potrivit mărturiilor contemporanilor săi, Arhiepiscopul Sebastian Veste “a fost un bun orator și monah desăvârșit”19.

În anul 1929 a fost arestat din nou. Încerca-se să ia apărarea unui grup mare de preoți din Kostroma, arestați de organele GPU, în luna octombrie 1929. Motiv pentru care a fost silit să părăsească orașul Kostroma. Ultimii ani de viață i-a petrecut în orașul Kineșma. Trece la Domnul la 8 decembrie 1929 și este îmormântat lângă altarul catedralei din Kineșma20. Potrivit altor surse, Arhiepiscopul Sebastian Veste, aflându-se în orașul Kineșma, a fost condamnat la moarte prin împușcare. Sentința de judecată a fost executată în anul 193421.

Mitropolitul Arsenie Stadniţichi – canonizat și trecut în rândul neomartirilor ortodocși

Viitorul Mitropolit Arsenie Stadniţichi s-a născut la 24 ianuarie 1862 în familia preotului Gheorghe Stadniţchi din satul Comarova (Cumarău), jud. Hotin22. A învățat la Școala spirituală din Edineț, apoi la Seminarul Teologic din Chișinău și în perioada anilor 1881-1885 la Academia Teologică din Kiev. O perioadă scurtă de timp a fost profesor la Școala spirituală din Edineț (1880-1881) și după absolvirea Academiei Teologice, numit profesor la Seminarul Teologic din Chișinău. Îndeplinea și funcția de redactor al revistei Buletinul Eparhiei Chișinăului23, unde a publicat foarte multe materiale legate de istoria Bisericii din Basarabia. În anul 1895 i se conferă titlul științific de magistru în teologie pe baza lucrării editate, “Gavriil Bănulescu exarh al Moldovei (1808-1812) și mitropolit al Chișinăului (1813-1821)”, tot în acest an a fost călugărit24.

La 1 ianuarie 1896, monahul Arsenie Stadnițchi a fost hirotonit în treapta de ieromonah și numit inspector al Seminarului Teologic din Novgorod, Rusia25. În următorul an a fost numit rector al acestei instituții și ridicat în treapta de arhimandrit. În anul 1897 este numit în funcția de inspector al Academiei Teologice din Moscova și în 1898, numit rector al academiei. În următorul an este hirotonit Episcop de Volokolamsk și Vicar al Eparhiei Moskovei. A fost transferat, în 1903, în Episcopia Pskovului26. După șapte ani de activitate în Eparhia Pskovului este transferat în scaunul de Arhiepiscop de Novgorod și ridicat în treapta de mitropolit, la 28 noiembrie 191727.

În anul 1904, arhiereului Arsenie Stadnițchi i se conferă titlul de doctor în științe teologice pe baza lucrării elaborate, “Cercetări și monografii privitoare la istoria Bisericii moldovenești”. Această lucrare a fost înalt apreciată atât în cadrul Imperiului Rus cât și în România, autorul ei fiind decorat de regele Carol I al României cu medalia “Bene Merente, gr. I” și Marele premiu Uvarov”, acordat de Academia de Științe a Rusiei28. Mitropolitul a scris mai multe lucrări de istorie bisericească, în acest scop a întreprins mai multe călătorii de studii și documentare în România, Muntele Athos și în Țara Sfântă. În precuvântarea studiului despre Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, autorul scria: “… exprim adâncă recunoștință tuturor celor care ne-au acordat cu bunăvoință indicații și sfaturi în elaborarea lucrării […]. Veșnică pomenire preasfințitului Melchisedec, de a cărui ospitalitate prietenească m-am bucurat și eu în timpul călătoriei mele prin România și care, drept vorbind, a fost acela care mi-a indicat subiectul lucrării de față”29.

Pe parcursul activității sale de arhipăstor, Mitropolitul Arsenie Stadnițchi, în 1906 a fost ales membru al Comitetului pentru instruire din cadrul Sf. Sinod și în următorul an, numit președinte al acestui Comitet. Mai îndeplinea și funcția de membru al Consiliului de Stat din partea clerului monahal. Era membru de onoare al Academiei Teologice din Kazan. La 28 noiembrie 1917, fiind ridicat în treapta de Mitropolit al Novgorodului, devine membru permanent al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse30. Numele Mitropolitului Arsenie figura în lista celor trei candidați la scaunul patriarhal din Moskova31. Considera că nu este vrednic de această înaltă demnitate, în această privință mitropolitul scria: “Așa dar, am devenit candidat pentru funcția de patriarh. Simt remușcări de conștiință, capul nu mai judecă, inima se oprește de tulburare. Doamne! Ce fel de patriarh pot fi eu. Doamne, cu lacrimi în ochi mă rog, depărtează paharul acesta de la mine. Sunt gata să pensionez, să mă duc în pustiu, unde mă vor duce ochii. Acum îi înțeleg bine pe sfinții părinți care renunțau să devină episcopi. Scriu aceste rânduri și plâng […]. Doamne, înțelepțește-mă și mă povățuiește…32. Pe parcursul activității sale pastorale, pedagogice și științifice a fost decorat cu mai multe distincții, ordinul “Sf. Stanislav, gr. III” în 1891, “Sf. Vladimir, gr. III” în 1900 și gr. II în 1911, “Sf. Ana, gr. I” în 1903 și “Sf. Alexandr Nevski” în 1915. A mai fost decorat cu “Coroana României, gr. III” în 1898, “Sf. Sava, gr. II” (Serbia) în 1899, Dreprul de a purta crucea cu pietre scupe pe culion în 1912, Dreptul de a purta al doilea engolpion în 1934 ș.a.33.

În timpul regimului bolșevic, Mitropolitul Arsenie a avut mult de suferit, fiind învinuit de activitate contrarevoluționară. Pentru prima dată a fost arestat la Moscova, în noiembrie 1919, apoi în 1920, la Novgorod. A fost judecat și condamnat la 3 ani de detenție cu suspendare și exilat în regiunea Arhanghesk, apoi eliberat. Arestat din nou în 1922, împreună cu alți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu Patriarhul Tihon. Erau cu toții învinuiți cum că ar fi opus rezistență în timpul confiscării bunurilor bisericești în folosul înfometaților. În acele vremuri Rusia trecea printr-o foamete devastatoare, atât Patriarhul Tihon, cât și Mitropolitul Arsenie îndemnau clerul să jertvească în folosul înfometaților “obiecte de preț din biserici, lipsite de utilitate liturgică”. Apelul Mitropolitului Arsenie de a jertvi în folosul înfometaților a fost publicat în ziarul “Zvezda” din 22 aprilie 1922, iată ce scria mitropolitul: “Dacă avem cu ce înlocui jertva obiectelor bisericești, să nu pierdem această posibilitate. Iar dacă nu avem ce jertvi, apoi și fără aur și argint bisericile noastre vor rămânea biserici și sf. icoane vor rămânea sf. icoane… În acest scop vă rog să evitați orice fel de violență într-o formă sau alta”34. Însăși mitropolitul a jertfit în acest scop o cruce de aur cu 11 brilante, o cruce pectorală de aur, un engolpion de aur, încrustat cu pietre scumpe. Predarea binevolă a obiectelor bisericești din partea credincioșilor nu aducea nici un avantaj autorităților bolșevice, care căutau cu orice preț să submineze autoritatea Bisericii, de aceea au și urmat arestările din 1922. Mitropolitul Arsenie, cu mici întreruperi, s-a aflat în detenție până la 10 ianuarie 1924 și peste câteva zile după eliberare, din nou arestat și încarcerat în închisoarea Butîrka din Moskova35. Peste un an de detenție a fost exilat în Asia Mijlocie, întâi la Așhabad, apoi la Tașkent. La Tașkent, potrivit mărturiei părintelui Constantin Popovici, Președintele comitetului de redacției al Revistei Luminătorul, cu care mitropolitul înteținea corespondența, cât și cu nepoata sa de pe frate, Antonina M. Andronachievici, născută Stadnițchi, care locuia în Chișinău, mitropolitul, “împreună cu alți vre-o câțiva episcopi gătea pe rând bucate pentru niște lucrători”36.

La 11 august 1933, Î.P.S. Arsenie este numit de către Sinod, Mitropolit de Tașkent și Turkestan37. Mitropolitul săvârșea slujbele divine sub cerul liber, în fața unui paraclis din cimitir, unicul locaș sfânt din Tașkent în care se mai oficiau slujbe bisericești. Slujbele Mitropolitului Arsenie adunau până la 20.000 de credincioși din oraș și din împrejurimi.

La 23 februarie 1936, Mitropolitul Arsenie Stadnițchi trece la Domnul. A fost înmormântat în cimitirul Botkin, în preajma paraclisului unde săvârșea slujbele bisericești în timpul aflării sale la Tașkent. În semn de aleasă prețuire cât și pentru jertvelnicia sa pentru credință, Mitropolitul Arsenie a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă din diasporă, fiind trecut în rândul neomartirilor ortodocși. Începând cu anii 90 ai secolului trecut, la Novgorod (Rusia), în amintirea marelui ierarh, sunt organizate mai multe manifestări culturale printre care și conferințe științifice sub genericul Opera Mitropolitului Arsenie38.

Episcopul martir Teodosie Chirică, din activitatea sa de misionar eparhial

Episcopul martir Teodosie Chirică s-a născut la 11 ianuarie 186639 în familia cântărețului bisericesc40 Teodor Chirică41 din satul Varnița, jud Bender42. Potrivit altor surse, viitorul episcop s-ar fi născut în localitatea Kondratovka, jud. Ananiev43. Ajuns la maturitate, a urmat studiile la Seminarul Teologic din Odesa, absolvind mai târziu studiile seminariale la Chișinău44. A fost hirotonit preot, prin anii 1890, în timpul când își făcea studiile la Seminarul din Odesa, slujind în câteva parohii din Eparhia Hersonului45. În perioada anilor 1899-1900 a fost paroh al Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” din localitatea Blijnii Hutor, suburbia orașului Tiraspol46.

Timp de 10 ani (1900-1910), preotul Teodosie Chirică a îndeplinit funcția de misionar antisectar al Cercului I din jud. Herson47. A acumulat multă practică în activitatea sa misionară de la vestitul misionar Mihail Calnev, a cărui lucrări au fost traduse în română și editate în perioada 1924-1930 de către Asociația “Uniunea culturală bisericească” din Chișinău, cu titlul “Combaterea sectelor raționaliste”48, precum și de la alți misionari din Eparhia Hersonului.

Pe parcursul activității sale misionare din cadrul Eparhiei Hersonului, preotul Teodosie Chirică, a locuit în orașul Nicolaev49. A desfășurat o activitate rodnică în combaterea sectelor ștundiste, baptiste, adventiste și alte erezii. Organiza conferințe și discuții publice împreună cu preoții Eparhiei Hersonului, arătând falsitatea religioasă a noilor erezii răspândite la acea vreme. A colaborat cu Asociația “Frăția Sf. Andrei” din Odesa, unde deseori citea lecții antisectare50. Câteva dintre studiile sale au fost publicate în anul 1909 la Odesa: Istoria ivirii ioaniților în Eparhia Hersonului și o scurtă combatere a învățăturii lor; Ioaniții și colportorii lor și altă lucrare, Minciuna adventismului, editată în același an la Sankt-Peterburg. Multe dintre comentariile sale antisectare au fost publicate pe paginile Revistei Eparhiei Hersonului, Revistei Misionare și altele. Pentru merite în activitatea misionară a fost decorat cu ordinul “Sf. Ana, clasa III-a”51. O perioadă de timp a fost și profesor de religie la Gimnaziul de băieți din Nicolaev52, unde director al acestei instituții era basarabeanul Alexandru Balâc (Balic[a])53. Fratele lui Alexandru, preotul Ioan Balâc, decedat în anul 1879, fusese paroh al bisericii din Chișcăreni, jud. Bălți, căsătorit cu Măfița, sora Arhimandritului Anatolie Chihai (Tihai), misionar în Japonia54.

La 22 noiembrie 1910, preotul Teodosie Chirică este numit misionar eparhial al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului55. La doar câteva zile de la numirea sa în funcție, în cadrul adunării anuale a “Frățimii Nașterea lui Hristos” desfășurate la Chișinău în ziua de 28 noiembrie, părintele a vorbit despre lupta în combaterea sectelor și readucerea celor rătăciți în sânul Bisericii. Propunea ca să se organizeze pentru preoții din eparhie conferințe misionare. La această adunare s-a convenit ca conferințele să se petreacă în fiecare cerc ale protopopiilor56.

Activitatea misionară în cadrul Eparhiei Chișinăului era condusă de “Frățimea Nașterea lui Hristos”, iar mai târziu s-a înființat un Sfat Misionar Eparhial, președinte fiind episcopul eparhiot, membrii sfatului fiind misionarii eparhiali. Preotul misionar antischismatic Teodosie Volovei trebuia să poarte convorbiri cu sectanții, celui de-al doilea misionar, preotului Teodosie Chirică îi revenea sarcina de a pregăti preoții eparhiei în lupta contra sectantismului57. Pe parcursul anului 1911, misionarul eparhial, preotul Teodosie Chirică a vizitat toate cercurile celor 34 de protopopii din eparhie, organizând conferințe la care le-a vorbit preoților despre istoria, învățătura și cultul diferitor secte din eparhie și măsurile de luptă împotriva lor. La fel li se aducea la cunoștință ascultătorilor cauzele apariției inochentismului, care lua amploare la acea vreme. La aceste conferințe pe lângă preoții invitați, participau cântăreții bisericești și grupuri de credincioși din parohii. În afară de conferințele organizate în cadrul protopopiilor eparhiei, părintele Teodosie vizita des Seminarul Teologic din Chișinău, unde le citea seminariștilor lecții de sectologie58. În activitatea sa misionară, deseori lua cuvântul la adunările ce se organizau la Casa Eparhială, după slujbele divine oficiate în catedrala din Chișinău ș.a. A organizat în orașele județene și în alte localități mai însemnate, cursuri de misionari pentru preoții protopopiilor59. În ajutor activității misionare, din fiecare cerc al protopopiilor au fost aleși câte un preot capabil, care de bună voie să primească sporul de muncă cerut pentru această lucrare. Misionarii de cerc dădeau sfaturi și îndrumări preoților locali, îndemnându-i la luptă cu răbdare și curaj împotriva răului semănat de sectanți. În parohiile contaminate de sectanți, în ajutor preoților, se pregăteau din rândul enoriașilor grupuri de “râvnitori”60. La mijlocul lunii noiembrie 1911 a fost convocat Congresul misionarilor din protopopii61. Pentru merite în activitatea misionară, la sărbătoarea Sf. Paști din anul 1913, părintele Teodosie Chirică a fost ridicat la treapta de protoiereu62.

Și în următorii ani a ținut foarte multe conferințe publice și a colaborat cu multe publicații teologice. Împreună cu preotul misionar Alexandru Scvoznicov a alcătuit o lucrare contra inochentiștilor, text publicat în română pe paginile Revistei Luminătorul din 1916 și în limba rusă – în Revista Eparhiei Chișinăului din anul 191763. Ultimul material al preotului Teodosie Chirică, din presa teologică basarabeană, a fost publicat în revista Luminătorul din februarie 191864. Părintele pleacă la Odesa, stabilindu-se la început în orașul Herson, unde a slujit la Biserica greacă – Sf. Sofia (Nașterea Maicii Domnului)65. Mai târziu, a încercat să se întoarcă în Basarabia, unde locuiau 2 dintre copii săi, dar n-a reușit66. În anul 1929, fiul său Andrei care locuia la New-York, dorind să-l scoată pe tatăl său din “raiul bolșevic”, prin intermediul consulatului SUA din Riga, îi perfectează viza de plecare, dar fără rezultat, autoritățile sovietice nu i-au permis părintelui să plece67. Părintele Teodosie a avut 5 copii. Dintre care: Maria, căsătorită Cerbul, locuia la Chișinău68; Alexandra, căsătorită Florescu, în perioada interbelică se afla în Vechiul Regat; Andrei, locuia la New-York69; Vasile, fost ofițer în armata țaristă70 și Serghie, preot în Eparhia Hersonului71.

În anul 1919, părintele Teodosie Chirică a fost atras în viața politică a orașului Herson. În acea perioadă, în localitate se afla armata de voluntari, care făcea parte din mișcarea gardiștilor albi. La alegerile locale, părintele a fost ales în comitetul de conducere. În următorul an, după ocuparea orașului Herson de către armata roșie, a fost arestat, însă din lipsă de probe, peste 3 zile a fost eliberat72. În timpul declanșării fenomenului “Bisericii vii”, grupare religioasă necanonică, susținută de autoritățile comuniste cu scopul de a diviza Biserica Ortodoxă, părintele Teodosie a rămas credincios Bisericii “tihoniene”73. Despre preoții care aderaseră la “Biserica vie” avea să le vorbească credincioșilor adunați la rugăciune în catedrala din Herson: “Mulți zic că nu-i nici o deosebire dintre preoții Sinodali și cei Tihonieni, fiindcă toți arată la fel, slujesc în aceleași veșminte, săvârșesc aceleași servicii divine, citesc aceleași rugăciuni și predicile lor sunt la fel, în apărarea credinței și a Bisericii Ortodoxe. Însă trebuie să vă spun că între noi există o deosebire. Noi tihonienii suntem binecuvântați, iar ei, reformiștii, nu sunt binecuvântați. Rugăciunile noastre Dumnezeu le primește, iar rugăciunile lor, le primește diavolul. Despre aceea că slujesc la fel ca și noi și au aspect pios, este necesar să luăm aminte că și în viața unor sfinți se întâmpla ca la ei să vină diavolul, luând chip de îngeri”. Astfel, părintele Teodosie îi îndemna pe credincioși să meargă numai la bisericile “binecuvântate”74.

În luna octombrie 1932, în timpul Holodomorului (foametea organizată din Ucraina, 1932-1933), părintele a fost arestat. Era învinuit de “activitate antisovietică”, însă din cauza lipsei de probe peste 3 săptămâni a fost eliberat75. În următorul an, din cauza foametei și mizeriei, îi moare soția. Rămânând văduv, părintele Teodosie intră în viața monahală. La 14 octombrie 1933, a fost hirotonit Episcop de Nicolaev și Vicar al Eparhiei de Odesa, părintele atunci avea 68 de ani76.

Pe parcursul păstoriei sale la Odesa, Episcopul Teodosie Chirică, s-a distins ca sârguincios predicator. Slujbele le oficia la Biserica “Nașterea Maicii Domnului” din cartierul Slobotca, Odesa. Locuia în casa unui român localnic, Dumitru Josanu77, pe strada Slobotca nr. 2478. La 23 mai 1937 a fost numit Episcop de Kursk și Oboiansk, iar la 13 august același an, numit Episcop de Kostroma (Rusia)79, unde în perioada anilor 1920-1929, arhiereu titular al acestei eparhii a fost un alt basarabean, Arhiepiscopul martir Sebastian Veste80. Peste 18 zile de la numirea sa în fucție, Episcopul Teodosie Chirică, a fost arestat. Era învinuit de “propagandă antisovietică” și colaborarea cu conducerea locală din Herson aflată sub stăpânirea gardiștilor albi (1919)81. La sfârșitul lunii august fusese arestat și un preot din Eparhia Hersonului, protoiereul Mihail Romanovski. Preotul era învinuit că organizase în trecut un prânz pentru clerici, cu ocazia sosirii Episcopului Teodosie (Chirică) și că la această întâlnire s-ar fi discutat pe teme contrarevoluționare, aducând laude regimului țarist și uneltind împotriva puterii sovietice . Acest preot a fost judecat la moarte prin împușcare82.

Episcopul Teodosie a fost judecat la 18 noiembrie 1937, în cadrul ședinței troicii NKVD din Nicolaev, fiind condamnat la moarte prin împușcare. Sentința de judecată a fost executată în noaptea de 2 decembrie 193783. În aceeași noapte a fost executat prin împușcare și fiul său, preotul Serghie Chirică, cleric din cadrul Eparhiei Hersonului84.

ÎPS Mitropolit Acad. Dr. Antonie Plămădeală –

condamnat de către autoritățile comuniste și exclus din monahism

Ce înseamnă pentru mine Basarabia? Ce pot să însemne pentru cineva mama, tata, locul unde a văzut lumina zilei? Sigur că de acel loc este legat pentru toată viața, pentru întreaga existență. Locul nu e ceva întâmplător el înseamnă soarele sub care te-ai născut, pământul, râurile, vântul, tot ceea ce alcătuiește ființa noastră omenească. Basarabia înseamnă pentru mine casa părintească ori, cum foarte frumos se spune pe acolo, baștina”.

Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p. 28

Mitropolitul Antonie, cu numele de mirean Leonid Plămădeală, s-a născut la 17 noiembrie 1926 în comuna Stolniceni, jud. Lăpușna, în familia cântărețului bisericesc Vasile Plămădeală85. După absolvirea școlii primare din localitate a învățat la Seminarul Teologic din Chișinău, în vara anului 1939 era transferat în clasa a 3-a86. Datorită refugiului din 1944, ultimele două clase seminariale le-a învățat la Seminarul “Nifon Mitropolitul” din București. În perioada anilor 1945-1948 își continuă studiile la Facultatea de Teologie din București, ultimul an de studii îl urmează în anul universitar 1948-1949 la Institutul Teologic de grad Universitar din Cluj87. Din cauza implicării în organizații studențești anticomuniste a fost supus unor hărțuieli din partea autorităților politice de atunci. Iată ce își amintea mai târziu Mitropolitul: “în 1948, când eram la sfârșitul anului trei de teologie am prins de veste că sunt urmărit. A trebuit să mă fac dispărut [], am fugit tocmai la Baia Mare, ca să mi se piardă urmele”. S-a angajat acolo mai întâi pedagog, apoi profesor la o școală mineră. În primăvara anului 1949, află că fusese judecat de tribunalul militar București și “condamnat la șapte ani de temniță grea, acuzat de articolul Crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”88.

După susținerea tezei de licență, viitorul mitropolit a mers la Mănăstirea Prislop unde a fost tuns în monahism. Fiindcă “Securitatea i-a dat de urmă”, pleacă la București, apoi la Schitul Crasna din județul Gorj, Mănăstirea Slatina, jud. Suceava, Mănăstirea Râșca și Dragomirna. În luna august a anului 1953 a fost hirotonit în treapta de ieromonah89.

În anul 1954, ieromonahul Antonie Plămădeală a fost arestat. “Am fost condamnat la patru ani temniță grea – își amintea Mitropolitul – În închisoare am stat cu oameni mari, chiar celebri, ai istoriei românești”. A stat în penitenciarul din Iași, în cel din București, apoi la Jilava până în anul 1956, când a fost grațiat90. Urmează apoi Cursurile de Doctorat la Institutul Teologic din București, până în anul 1959, când datorită Decretului 410, hotarâre de Guvern care prevedea o “reformă monahala”, va fi scos din monahism, din cler și exmatriculat de la studiile doctorale. A fost nevoit să muncească la negru, apoi să se angajeze în calitate de muncitor la o întreprindere de mase plastice, unde a lucrat până în anul 196891.

Deoarece nu întrerupesem nici pentru o clipă legătura cu biserica – își amintea Î.P.S. Antonie – Patriarhul Justinian, care mă vedea în fiecare duminică la Catedrală, m-a chemat la el și mi-a spus că e posibilă reînregistrarea mea în monahism”. La scurt timp, viitorul mitropolit a fost numit secretar general al Institutului Teologic din București. În toamna anului 1968 pleacă cu o bursă de studii la o instituție catolică de rang universitar de lângă Oxford, unde și-a făcut teza de doctorat. În anul 1972 susține în cadrul Institutului Teologic din București al doilea examen de doctorat92.

La 15 decembrie 1970, Sf. Sinod l-a ales Episcop – Vicar patriarhal, cu titlul Antonie Ploieșteanul. În 1979 a fost ales Episcop al Buzăului și în 1982, Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului, unde a păstorit timp de 23 ani. Mitropolitul Antonie a scris foarte multe studii, a organizat și a dezvoltat învățământul teologic, a ctitorit multe biserici și mănăstiri. A activat și pe plan teologic și ecumenic, contribuind mult la dezvoltarea relațiilor interbisericești, interconfesionale și interreligioase93. Datorită scrierilor sale, Mitropolitului i se acordă titluri academice de Doctor Honoris Causa, primind astfel de titluri de la Facultatea de Teologie din Presow – Cehoslovacia, de la Universitatea din Oradea, Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu. A fost declarat membru de onoare al Academiei Române și al Academiei din R. Moldova.

Pe parcursul activității sale, Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost decorat cu mai multe ordine: “Sf. Petru și Pavel”, acordat de către Patriarhia Antiohiei; “Sf. Mormânt”, acordat de Patriarhia Ierusalimului; “Crucea de aur a Sf. Rombault”, acordată de Primatul Belgiei; “Crucea papală”, acordată de Papa Paul al VI-lea; “Sf. Metodiu și Chiril”, acordat de Patriarhia Bulgară; “Sf. Serghie de la Radonej”, acordat de Patriarhia Moscovei ș.a.94.

Mitropolitul Antonie trece la Domnul la 29 august 2005. Slujba înmormântării a fost oficiată la 1 septembrie în Catedrala din Sibiu, apoi înmormântat în cimitirul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, jud. Brașov.

Sursa: MĂRTURISITORII

Note:

1 ANRM, F. 211, inv. 14, d. 7, f. 184

2 Костромские архиереи XX века, Sursa: http://kostromaeparhiy.narod.ru/history/history_2.htm

3 Кишиневскiа Епархiальныя Въедомости ( în continuare KEB), еженедъльное изданie, nr. 8, 1896, p. 185

4 Костромские архиереи XX века

5 KEB, nr. 5, 1897, p. 71

6 ANRM, F. 208, inv. 6, d. 1376, f. 28

7 П. А. Лотоцкiй, Списокъ и краткiя бiографiи окончившихъ полный курсъ Кишиневской Духовной Семинарiи (1813-1913 г.г.) , Епархiальная типографiя, Кишиневъ, 1913, p. 101

8 Биографический словарь выпускников Киевской Духовной Академии, 1819-1920-е гг, Том I, Исдательский отдел Украинской Православной Церкви, Киев, 2014 , p. 256

9 Ibidem

10 I.М. Пархомовичъ, Духовно-учебныя заведенiя Кишеневской Епархiи, 1813-1913 г.г. , Епархiальная типографiя, Кишиневъ, 1913, p. 122

11 Записки Императорскaго Одесскaго Общества Исторiи и Древностей, Vol. XXVIXXVII, 1906-1907

12 KEB, nr. 45-47, 1909; nr. 5-7, 9-10, 1910

13 I.М. Пархомовичъ, op. cit.

14 Биографический словарь выпускников Киевской Духовной Академии

15 Акты Святейшего Патриарха Тихона и позднейшие документы, Православный Свято – Тихоновский Богословский Институт, Москва, 1994, p. 889

16 Новомученики и Исповедники Русской Православной Церкви XX века, Sursa: http://www.pstbi.ccas.ru/bin/db.exe/spc_1_foto/koi/nm/?HYZ9EJxGHoxITYZCF2JMTdG6XbuFdO8UsS8cc8oU868ZsS8c66DUe8Cis8Wd66WWc8qiceXb8E*

17 Костромские архиереи XX века

18 Новомученики и Исповедники Русской Православной Церкви XX века

19 Севастиан (Вести), Sursa: http://amurburger.in.ua/item/3170-1453518459

20 Ibidem

21 Костромские архиереи XX века

22 А. С. Стыкалин, А. Колин, Бессарабия начала XX в. глазами русских священнослужителей и церковных миссионеров (по материалам переписки митрополита Арсения), Славянский Aльманах, 2016, М.: Индрик, p. 55

23 Ic. Constantin Popovici, Moartea Mitropolitului Novgorodului Arsenie Stadnițchi, Revista Luminătorul, nr. 4, 1936, p. 242-224

24 I.M. Пархомовичъ, op. cit., p. 113

25 П. А. Лотоцкiй, op. cit., p. 70, 71

26 I.M. Пархомовичъ, op. cit., p. 113-114

27 Акты Святейшего Патриарха Тихона и позднейшие документы, p. 342-343

28 Tatiana Varta, Mitropolitul Arsenie [Stadnițchi], Viața și opera, 150 ani de la naștere, Revista de istorie a Moldovei, nr. 1, 2012, p. 105

29 Aвксентий Стаднцкий Гавриилъ Банулеско -Бодони, Эксархъ Молдо-Влахийский (1808-12 гг.) и Митрополитъ Кишиневский (1813-21 гг.), Kишиневъ 1894,p. XVI

30 Акты Святейшего Патриарха Тихона и позднейшие документы

31 Ibidem

32 Протоиерей Владимир Воробьев, Н. А. Кривошеева, Митрополит Арсений (Стадницкий) О Соборе 1917‒1918 Гг. И Восстановлении Патриаршества, Новейшая История Русской Православной Церкви, XIX Ежегодная Богословская Конференция ПСТГУ, 2009, p. 251

33 Б.Ю. Иванов, А.А. Комзолова, И.С. Ряховская, Государственный совет Российской империи: 1906-1917, Стадницкий Авксентий Георгиевич, Москва, РОССПЭН, 2008, p. 11

34 Савинова И.Д. Дело митрополита Арсения Стадницкого // Вопросы истории. 1999, nr. 6, p. 139-144

35 Ibidem

36 Ic. Constantin Popovici, Amintiri de împrejurările în care s-a născut și a apărut revista “Luminătorul” în curs de 25 de ani, Revista Luminătorul, nr. 1, 1933, p. 34

37 Акты Святейшего Патриарха Тихона и позднейшие документы

38 А. С. Стыкалин, А. Колин, op. cit., p. 58

39 Новомученики, исповедники, за Христа пострадавшие в годы гонений на Русскую Православную Церковь в XXв., Sursa: http://kuz1.pstbi.ccas.ru/bin/db.exe/no_dbpath/koi/newmr/?HYZ9EJxGHoxITYZCF2JMTdG6X buIdOuYfi4ceG*cWeXUe8eU8E*

40 Arhimandritul Dr. Antim Nica, Vicarul Misiunii Bisericești pentru Transnistria, Viața religioasă în Transnistria, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Chișinău, 1943, p.67

41 Aдрес – Kалендарь и Справочная Книжка Николаевского Градоначальства на 1904 годъ, Николаевъ, 1903, p. 74

42 Theodot Bordeianu, Episcopul Teodosie Chirică, Rev. Luminătorul, nr. 10-11-12, 1943, p. 751

43 Тригуб Олександр Петрович, Єпископ Феодосій (Кірика), У Житті Православної Церкви На Херсонщині (1920–30-ТІ РОКИ), Збірник матеріалів Всеукраїнської науково-практичної краєзнавчої конференції «Минуле і сучасність: Херсонщина. Таврія. Каховка» (16 – 17 вересня 2016 р.), Каховка – Херсон: Гілея, 2016, p. 164

44 Arhimandritul Dr. Antim Nica, op. cit.

45 Демьяненко Ю.Н., Законоучителя Николаевской мужской гимназии, Освіта і наука Миколаївщини і Північного Причорномор’я в ХХ–ХХІ ст., Миколаїв, 2012, p. 5

46 М. Сташенко Церковная жизнь, с. Ближний Хутор, Ziarul Православное Приднестровье, 10 iulie 2009, p. 3

47 Aдрес – Kалендарь и Справочная Книжка Николаевского Градоначальства на 1904 годъ, p. 74; Т. Н. Губская, Военноие духовенство и священники Николаева, Исторические Очерки Из. Ирины Гудым, Николаев, 2006, p. 185

48 M. A. Calnev, Combaterea sectelor raționaliste, Editura Asociația Uniunea culturală bisericească” din Chișinău, Chișinău, Tipografia Eparhială, 1924, p. III

49 Aдрес – Kалендарь и Справочная Книжка Николаевского Градоначальства на 1904 годъ, p. 74; Тригуб Олександр Петрович, op. cit.

50 Тригуб Олександр Петрович, op. cit.

51 Arhimandritul Dr. Antim Nica, op. cit.

52 Дем’яненко Ю. М., Дo 150-Річчя Миколаївської Чоловічої Гімназії, Чорноморський літопис, Випуск 6, 2002,p. 179

53 Ibidem

54 Paul Mihailovici, Fapte trecute și basarabeni uitați, Ed. Universitas, Chișinău, 1992, p. 352-353

55 KEB, nr. 48, 1910, p. 465

56 Idem, nr. 49, 1910, p. 1778-1779

57 Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruși, Tipografia Eparhială “Cartea Românească”, Chișinău, 1931, p. 440

58 Отчётъ Епархиального миссионера – проповедника, свящ. Теодосия Кирика за 1911 годъ, KEB, nr. 38, 1912, p. 1-9

59 Nicolae Popovschi, op. cit.

60 KEB, nr. 10, 1911, p. 425

61 Idem, nr. 48-49, 1911, p. 1670

62 Idem, nr. 19, 1913, p. 152

63 Revista Luminătorul, nr. 8, 1916, p. 5-21; KEB, nr. 1-2, 8, 1917

64 Protoiereu Teodosie Chirică, Părințelul Inochentie a murit, Revista Luminătorul, nr. 2, 1918, p. 38-42

65 Тригуб Олександр Петрович, op. cit.

66 Arhimandritul Dr. Antim Nica, op. cit.

67 Тригуб Олександр Петрович, op. cit., p. 166

68 Arhimandritul Dr. Antim Nica, op. cit.

69 Тригуб Олександр Петрович, op. cit.

71 Демьяненко Ю.Н., Законоучителя Николаевской мужской гимназии, op. cit.

72 Ibidem, p. 165

73 Arhimandritul Dr. Antim Nica, op. cit.

74 Тригуб Олександр Петрович, op. cit., p. 166

75 Ibidem

76 Theodot Bordeianu, op. cit., p. 752

77 Arhimandritul Dr. Antim Nica, op. cit.

78 Документы Московской Патриархии: 1934 год, Revista Вестник церковной истории, nr. 3-4, 2010, p. 199

79 Акты Святейшего Тихона, Патриарха Московского и всея России и позднейшие документы о преемстве вышей церковной власти 1917-1943, Москва, Православный Свято-Тихоновский Богословский Институт, Братсво во Имя Всемилостивого Спаса, 1994, p. 995

80 Protoiereu Ioan Lisnic, Arhiepiscopul Sebastian Veste – martirizat în timpul persecuțiilor sovietice, Sursa: http://protioanlisnic.blogspot.md/2016/12/arhiepiscopul-sebastian-veste.html

81 Тригуб Олександр Петрович, op. cit., p. 166

82 Новомученики и Исповедники Русской Православной Церкви XX века, Sursa: Sursa: http://kuz1.pstbi.ccas.ru/bin/nkws.exe/no_dbpath/css_nopanel/ans/newmr/?HYZ9EJxGHoxITYZCF2JMTcGZfSm*s8LVseyAru2dOiUTawkBmsmC1**

83 Тригуб Олександр Петрович, op. cit.

84 Демьяненко Ю.Н., Законоучителя Николаевской мужской гимназии

85 Arhid. drd. Visarion Balțat, La împlinirea a cincisprezece ani de slujire arhierească la Sibiu, Revista Luminătorul, nr. 1, ianuarie-februarie 1997, p. 34

86 Revista Luminătorul, nr. 7-8, 1939, p. 402

87 Dr. Stelian Gomboș, In Memoriam: Zece ani de la trecerea la Iisus Hristos Domnul – Arhiereul cel veșnic a Înaltpreasfințitului Dr. Antonie Plămădeală – Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului Crișanei și Maramureșului…, Revista Armonii Culturale, Adjud, Vrancea, 29 iulie 2015

88 Antonie Plămădeală, Basabaia, Tipografia Eparhială Sibiu, 2003, p. 30-31

89 85 de ani de la nașterea Î.P.S. Antonie Plămădeală: “Deținut politic” și Mitropolit al Ardealului, Ziarul Timpul de dimineață, 20 noiembrie 2011

90 Ibidem

91 Dr. Stelian Gomboș, op. cit.

92 Antonie Plămădeală, op. cit., p. 33-35

93 Dr. Stelian Gomboș, op. cit.

94 Arhid. drd. Visarion Balțat, op. cit., p. 37-38

 

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON