„Esenţa creştinismului: a te dărui şi a dărui neîncetat altora lumină, pace şi bucurie“ – Părintele Constantin Sârbu
„Crucea este o poartă, crucea este o fereastră spre Înviere. Pentru că ţelul suprem este Învierea. Da! Această înviere se realizează prin cruce, prin jertfă. Să ne luăm fiecare crucea noastră, într-un fel sau altul, a suferinţelor, a necazurilor, a primejdiilor pe care le întâmpinăm, pentru că ne declarăm creştini“ – Părintele Constantin Voicescu
ULTIMELE ZILE ALE PĂRINTELUI CONSTANTIN SÂRBU
Era in vara anului 1964, cand in curtea Bisericii Adormirea Maicii Domnului din strada Sapientei 5 am vazut o schimbare: un preot nou, o viata noua care incepea sa se infiripe.
Locuiesc in casa vecina cu biserica din anul 1959. Ne desparte doar gardul comun. De cand m-am mutat aici, am participat la slujbele care se tineau in aceasta capela, formata dintr-o singura incapere – naosul – despartita de altar prin iconostas. Bisericuta se afla intr-o stare jalnica. Pictura din interior, executata de Tatarescu, era stearsa, innegrita, peretii erau in cea mai mare parte scorojiti, cazuti, pardoseala era stricata, covoarele lipsind cu desavarsire, gaze nu erau introduse in biserica si nici incalzire nu se facea, gardul era darapanat. Putinii enoriasi erau orbii, care aveau o casa a lor in apropiere, pe strada Vigilentei. Mai veneau cativa copii si foarte putini dintre vecinii bisericii. Cei care veneau permanent la biserica nu depaseau douazeci-douazeci si cinci de persoane, in zilele de sarbatoare.
Intr-una din zile, de la balconul meu care da in curtea bisericii am vazut un preot nou, mai in varsta, mic de statura, cu barba alba. Totodata am vazut o cunostinta de-a mea, pe doamna dr. Ursulescu Maria. Am strigat-o de la balcon, cu rugamintea sa ma astepte, intrucat vreau sa cobor sa vorbesc cu ea. Astfel am aflat ca-l cunoaste pe Parintele din tinerete, iar cu preoteasa fusese buna prietena. Tot ea mi-a spus ca sotia Parintelui a murit de o boala necrutatoare si ca el este singur, de curand iesit din inchisoare dupa o detentie de zece ani. Doamna doctor ii repara o pereche de pantaloni, iar Parintele era in casa, aranjand cate ceva dintr-o lada ce-i ramasese intr-o pivnita inainte de arestare. Atunci l-am cunoscut si eu pe Parintele Constantin Sarbu. Era in ochii lui un fel de melancolie, de durere, de suferinta, de iubire, de iertare. Mai tarziu mi-a fost dat sa cunosc forta lui spirituala, puterea lui de munca, spiritul lui gospodaresc si organizatoric cum nu am vazut la nimeni altul, toate oglindite, de altfel, in realizarile lui, infaptuite doar in cei zece ani cati ne-a fost dat sa-l avem in mijlocul nostru.
Au aparut ajutoare care au inceput sa faca ordine, sa imbrace peretii – la inceput cu coli de hartie, pentru a acoperi uratenia lor, apoi cu metraje din materiale de culoare inchisa. Parintele a facut rost de un godin, iar lemnele erau aduse de copiii din vecini si de credinciosi. Dupa catva timp, la lumanari a venit o femeie cu care Parintele conlucra foarte bine, tanti Cristina sau, cum ii spuneam noi mai tarziu, „mama Cristina”. Ea imi povestea ca in zilele de sarbatoare din cursul saptamanii, Parintele o trimetea la serviciul „Bratele de munca” din apropiere, sa cheme de acolo oameni la slujba. Dintre ei, multi ramaneau credinciosi bisericii.
Ţinea Parintele niste predici extraordinare. Oamenii nu au intarziat sa se adune si nici Parintele nu s-a lasat pana nu a realizat ce a dorit, cu ajutorul credinciosilor veniti din tot Bucurestiul.
In vara anului 1967, imi aduc aminte ca era foarte cald, iar Parintele facuse rost de caramizi de la fabrica de caramizi. Cand le aduceau oamenii cu camioanele, ele erau inca fierbinti. Noi le dadeam din mana in mana, de la poarta pana in curtea bisericii. Cum insa nu se puteau lua direct in mana, purtam manusi sau carpe groase sa nu ne frigem. L-am intrebat pe Parintele cum a putut face rost de atatea caramizi, intr-un timp in care statul nu acorda nici un sprijin pentru biserici si cu atat mai putin materiale de constructii. Mi-a raspuns ca daca ar fi spus adevarul, sigur nu le obtinea, dar a mintit pentru Mantuitorul, spunand ca vrea sa faca o magazie de lemne, intrucat biserica are incalzire cu lemne, ceea ce era adevarat. Constructia s-a facut cu foarte multe brate de munca ale credinciosilor, care lucrau cu tragere de inima, fara bani, dar cu multa dragoste de Dumnezeu.
Parintele Sarbu o iubea foarte mult pe Maica Domnului, spunand ca ea este ocrotitoarea acestui sfant locas si voia sa o aduca impreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos in toate inimile si casele oamenilor. De foarte multe ori ma intreba ce mai doresc oamenii sa stie despre Dumnezeu, ce probleme ii framanta, ce ar vrea sa mai afle.
L-am rugat odata sa tina o predica pentru un unchi al meu, care injura foarte tare de cele sfinte si avea o lipsa de credinta sau mai curand o lipsa de educatie religioasa, desi a avut sansa sa se fi nascut pe vremea cand se facea religie in scoala. Imi amintesc cat de emotionata eram sa vad cum va proceda Parintele, daca va putea sa-i transmita, sa-l faca sa inteleaga ceva din predica si in special daca va ramane ceva in sufletul lui. Vorbind dupa aceea cu Parintele, nu mica mi-a fost mirarea sa aflu ca si dansul avea emotii. Intrebandu-l de ce, mi-a spus un lucru foarte frumos: nu este usor sa castigi un suflet pentru Mantuitorul, iar daca este cazul, poti merge dupa el pana la capatul pamantului si poti sa fii fericit ca nu ai trait degeaba pe pamant, iar plata ta mare este in cer.
Unchiului meu i-a dat foarte mult de gandit slujba Parintelui si mi-a spus ca ceva in el s-a rascolit. A inceput sa vina mai des la biserica. De fiecare data la Inviere venea numai la Parintele Sarbu.
Avea Parintele o mica istorioara, asa o numea dansul, pe care ne-o spunea de fiecare data in noaptea Invierii; era o mama care avea un fiu. Intr-una din zile, fiul si-a omorat, mama, a taiat-o in bucati, a pus-o intr-un sac si a plecat sa o arunce in apa. Pe drum s-a impiedicat, a cazut, bucatile din sac s-au imprastiat pe drum, iar el a auzit un glas: “Te-ai lovit, dragul mamii?”. Dupa ce ne spunea aceasta istorioara, ruga pe toti cei ce au parinti si nu i-au vazut de multi ani sa se duca la ei, caci acei parinti asteapta. De multe ori ne spunea ca veneau apoi la dansul oameni care marturiseau ca l-au ascultat, spre bucuria lor si a parintilor lor. Dar cel mai fericit era Parintele.
Toate slujbele Parintelui se terminau cu o urare de sanatate si o saptamana de lucru cu bucurii si impliniri. Ne spunea ca Biserica nu invata pe oameni decat numai de bine.
Cand se faceau parastase pentru cei adormiti si in zilele de mari sarbatori, Parintele facea apel sa se adune toate prinoasele de la biserica si sa se mearga la azilele de batrani. Era foarte cunoscut pentru aceste milostenii in toate azilele. Acest obicei se pastreaza si astazi in biserica noastra. Dar atunci, intrarea preotului in azile nu era vazuta cu ochi buni. Cand mergeam cu Parintele Sarbu de Pasti, se canta “Hristos a inviat”, iar de Craciun se cantau colinde. Imi amintesc ce bucurie si emotie traiam atunci cand, dupa Sfanta Liturghie, Parintele ne citea scrisorile pe care le primea de la cei din azile, fie de la intelectuali, fie de la oameni simpli, care spuneau ca nimeni nu-i mai cerceteaza, dar sa mai asculte si colinde!
Parintele Sarbu era si un foarte bun psiholog, si stia ce-i trebuie si ce-i lipseste fiecaruia. Mergea acasa la oameni si le facea sfestanii, mergea la spitale si azile, unde spovedea si impartasea, intr-o vreme cand accesul in spitale era greu acceptat. Dupa cum Sfantul Nicolae candva ajuta pe cei nevoiasi, tot asa si Parintele Sarbu ajuta pe cei in suferinta, stiuti de noi sau nestiuti. Au fost foarte multi cei care au primit ajutor material si spiritual de la acest mare titan al credintei.
Am fost si mai sunt inca unul dintre putinii oameni foarte fericiti care a avut parte de asa mari dascali. Am cunoscut aici, la aceasta biserica, in continuare, pe Parintele Constantin Voicescu si pe Parintele Boris Raduleanu, preoti cu adanca credinta si traire in Dumnezeu, avand puterea harului divin, pe care sa ni-l transmita. Ei mi-au adancit cea mai mare avere pe acest pamant: credinta. Nu as putea trai fara ea, fara bunul Dumnezeu, care mi-a dat foarte multe pe acest pamant, iar eu nu sunt vrednica de multumire.
Stateam foarte des cu Parintele Sarbu de vorba. Daca se intampla sa fiu suparata, sa fiu prost dispusa, coboram in curtea bisericii, unde-l gaseam fie in curte, fie in biserica. Dupa ce stateam de vorba cu el ma intorceam alt om.
Iubea foarte mult copiii. De aceea veneau foarte multi copii la biserica. Astazi, copiii de odinioara vin aici cu proprii lor copii. Fetita mea, care avea cativa anisori, facea totusi foarte multa treaba la biserica, bineinteles, pentru varsta ei. Cand s-a construit pronaosul, Parintele impreuna cu fetita mea au pus prima caramida la zidire. Dupa ce a terminat toate lucrarile, mi-a spus:
– De acum incolo nu-mi ramane decat sa ma ocup de suflet!
Dar nu a fost sa fie asa.
Era in anul 1975, cred, intr-o duminica din luna octombrie, cand eu nu am putut merge la biserica, fiind plecata in provincie. Seara am primit de la Parintele un telefon, spunandu-mi ca, intrucat nu am fost la biserica, vrea sa-mi dea o binecuvantare, deoarece a doua zi va merge la spital pentru o operatie (avea, printre multe altele, un ulcer mai vechi, probabil din timpul detentiei). Intrebandu-l la ce spital merge, mi-a spus ca se va opera la Spitalul Postei. Intrucat nu auzisem lucruri prea bune despre acest spital, i-am sugerat sa mearga in alta parte. Dansul mi-a precizat ca totul este aranjat, ca va veni o cunostinta sau un nepot de-al dumnealui de la C.C. pentru a-l opera si totul va merge foarte bine. Mie nu mi se parea normala asa o graba, si tocmai la acest spital, care nu mi se parea cel mai indicat. Dar dansul era foarte hotarat in ce avea de facut.
Luni, dupa ce am venit de la servici, am trecut pe la mama Cristina, sa vad ce mai face, caci intr-adevar imi era ca o mama. De foarte multe ori ii duceam mancare, intrucat statea toata ziua la biserica, tinand biserica deschisa si trebaluind tot timpul. Cand am ajuns la ea, era foarte suparata si plangea. Am intrebat-o ce are. A inceput sa-mi povesteasca ce i-a spus Parintele inainte de a pleca la spital: sa aiba grija de biserica, intrucat el nu se mai intoarce; in biserica sa puna o masa anume, pe care va fi asezat sicriul, indicandu-i locul precis unde va sta masa, unde vor sta sfesnicele pentru lumanari, unde se vor pune florile ce i se vor aduce, iar noaptea sa fie acoperit cu panza pe ochi, sa nu ramana descoperit. I-a spus toate in cele mai mici amanunte. Parintele spunea si plangea, dupa care a iesit afara din biserica si s-a mai uitat de cateva ori inapoi, zicandu-i sa nu uite ce i-a spus.
In fiecare zi treceam pe la mama Cristina sa aflu vesti de la spital si asteptam sa mergem si noi cand ne va chema la dansul. Miercuri, in jur de ora 14.30, cand veneam de la serviciu, am auzit clopotele batand ca la mort. O fractiune de secunda mi-a trecut prin minte daca nu cumva o fi murit Parintele si m-am cutremurat, am simtit ca picioarele nu ma mai asculta si de-abia am asteptat sa ajung la biserica. Mama Cristina nu se mai putea opri din plans. Nu a fost nevoie sa mai intreb pentru cine bat clopotele.
Pavajul din curtea bisericii s-a pus intr-o zi, in ziua cand a fost operat, iar mormantul fusese foarte repede aprobat de Patriarhie sa fie facut in curtea bisericii, Parintele fiind unul dintre ctitorii ei.
Parintele a fost de o ordine desavarsita. Dupa moartea lui totul a fost perfect lasat. Pana si cutiile milei erau lasate cu monetar, totul cu inventar. Chiar si fetelor dansului le-a lasat la fiecare, pe inventar, din lucrurile lui personale, ce are fiecare de luat, pentru a nu fi discutii sau neintelegeri. A lasat scris cum sa i se faca inmormantarea.
Dupa inmormantare am stat de vorba cu doamna dr. Ursulescu, care mi-a povestit cum s-au desfasurat acele zile. Dansa nu a crezut pana in clipa cand a vazut cu ochii ei deznodamantul.
Cu catva timp inainte a vrut sa faca o excursie in tarile socialiste, impreuna cu Parintele. Doamnei doctor i-a venit aprobarea si a facut excursia. Parintele insa a fost respins. Interesandu-se la Militie, i s-a raspuns ca ei i-au dat aprobarea, dar poate cei de la Securitate l-au respins. La scurt timp au venit de la Securitate la Parintele si i-au spus:
– Noi vom trimite la dumneata niste persoane la spovedit, iti vom spune ce intrebari le vei pune si raspunsul ni-l dai noua!
Parintele le-a raspuns:
– Eu nu pot sluji la doi stapani, lui Dumnezeu si lui mamona!
Neacceptand acest lucru si probabil si altele, nu era vazut cu ochi buni. De asemenea, Biserica Sapientei era un focar unde lumea venea in numar foarte mare, iar in predici Parintele continua o propovaduire deschisa pentru Hristos si impotriva ateismului. Atunci Securitatea, care il ancheta cam din trei in trei saptamani, i-a spus cu pistolul pe masa sa aleaga cum vrea sa-si stabileasca sfarsitul, sugerandu-i chiar sa se sinucida. Parintele a refuzat. Fiind bolnav de ulcer, a aparut “necesitatea” operatiei, insistandu-se sa accepte sa fie operat, “pentru a-i fi mai bine”. In aceste conditii a avut loc operatia sa, prin care el s-a predat in mana lui Dumnezeu. De aceea mi-a telefonat si mie ca sa-mi dea o ultima binecuvantare.
Doamna doctor Ursulescu ii spunea Parintelui la spital cum ii va face acasa o supa de pasare cu galuste, la care Parintele ii raspundea ce trebuie sa faca pentru inmormantarea sa. Miercuri dimineata, doctorul care l-a operat a deschis usa la rezerva Parintelui, spunandu-i:
– Cum, n-ai murit inca?!
Atunci Parintele, care era legat la maini, si le:a dezlegat cu ajutorul doamnei dr. Ursulescu, a trimis-o pe doamna Maria Marculescu dupa un duhovnic care sa-l impartaseasca si dupa ce si-a facut ultima Liturghie in viata aceasta si a fost impartasit de Parintele Argatu, si-a incredintat sufletul in mana lui Dumnezeu.
Am pastrat aceasta taina in suflet pana dupa Revolutie, cand frica din mine a inceput incet-incet sa se stinga. Mi-a fost frica s-o intreb pe doamna doctor cum il chema pe doctorul criminal. Poate dupa Revolutie, daca el mai traieste, sa vina sa-si ceara iertare la mormantul Parintelui. Sunt convinsa ca Parintele l-a iertat de atunci, intrucat a plecat mai repede la cei pe care ii iubea atat de mult, la Mantuitorul nostru si la Maica Sa, dar ne-a vaduvit pe noi, cei care mai aveam nevoie de ajutorul lui duhovnicesc.
Am simtit si dupa moartea sa cum ne-a ajutat de acolo de unde se afla sufletul lui mare.
La cutremurul din 1977, baietelul meu avea cativa ani. Ingrozita de ce am auzit ca s-a intamplat in jurul nostru, cautam disperata copilul prin casa si nu puteam sa dau de el. Intuneric fiind, nu stiam pe ce cale, unde sa gasesc chibrit si lumanare. Strigam “Cristi, Cristi!”, dar el era pe balconul dinspre curtea bisericii. Statea in genunchi spunand “Tatal nostru” si multumind Parintelui Sarbu ca ne-a scapat de cutremur si nu am murit si noi. Inca o data am simtit puterea Parintelui, care se roaga pentru noi.
Scaparea de la tavalugul buldozerelor a fost inca o dovada de iubire si de rugaciune a Parintelui la Maica mult iubita a Domnului nostru Iisus Hristos.
Şi astazi, toti cei care l-au cunoscut si vin la bisericuta noastra, nu intra in biserica pana nu trec mai intai pe la mormantul Parintelui, multumindu-i pentru ca i-a ajutat in necazurile sau problemele fiecaruia, sau doar pentru a-i spune:
“Sarut-mana, Parinte, ai grija si de noi, nu ne uita, caci nici noi nu te vom uita cu putina noastra putere in credinta!”.
Elena Hanganu
***
UN ALES AL DOMNULUI
[…] Tot eu tineam legatura cu saracii pe care biserica ii ajuta lunar. Pentru sine, Parintele a dispretuit bunurile pamantesti, dar s-a ingrijit de cei in suferinta: bolnavi, vaduve, orfani. Nu-i placeau si nu accepta cersetori la usa bisericii, dar avea evidenta unor persoane in varsta, fara pensie si fara nici un sprijin. Cauta sa-i afle in tot Bucurestiul; avea evidenta lor si le trimitea regulat ajutoare. Credinciosii bisericii si alti apropiati de noi capatasera o incredere nelimitata in multiplele actiuni pe care le intreprindea Parintele Sarbu, incat raspundeau la toate solicitarile lui chiar fara a cunoaste repartizarea fondurilor si a ajutoarelor. Un director de spital a venit odata si a daruit o mare suma de bani. Tot asa si altii. Se strangeau si alimente. Eu mergeam in fiecare luna sa duc fiecaruia acasa ulei, zahar, orez, malai, faina, precum si bani. Precizam data cand urma sa vin luna urmatoare.
Astfel, din banii bisericii Parintele intretinea un numar mare de saraci, oropsiti ai regimului comunist. Parintele nu facea cunoscut tuturor acest lucru. Pe atunci putea fi interpretat ca o actiune potrivnica regimului, o actiune de ajutorare a celor considerati „dusmani ai poporului” (respectiv ai partidului comunist). Ajutam, deci, cu foarte multa discretie si chiar cu un oarecare risc.
La sarbatorile mari – la Pasti, la Craciun, la Rusalii – se mergea in prima zi la azilul de la Ciolpani, mai oropsit, care, fiind in afara Bucurestiului, pe soseaua spre Ploiesti, nu primea ajutoare, conditiile de viata ale batranilor fiind mult mai grele. Uneori mergeam chiar cu trei masini. Erau incarcate cu oale cu mancare calda, cu haine, cu pachete pentru fiecare, continand vase: cani, farfurioare, castroane emailate, tacamuri, etc. in prealabil Parintele se interesa de numarul batranilor aflati la azil, incat stiam numarul pachetelor care trebuiau facute. Uneori mergeam cativa dintre noi si cu RATA. Unii dintre batrani impleteau, crosetau, lucrau sacose din ata pescareasca ce se vindeau la biserica noastra si banii ii duceam celor care le-au lucrat. In aceasta situatie erau, de exemplu, domnul Radu Mironovici cu sotia.
Abia in ultimii ani am aflat ca ei aveau , de fapt, un „domiciliu obligatoriu” acolo, ca facusera multi ani inchisoare politica, domnul Mironovici fiind chiar unul dintre intemeietorii Miscarii Legionare. Asa mi-am explicat de ce Parintele ma trimitea sa le duc si in timpul anului pachete cu alimente sau bani. Poate ii cunostea dinainte, de la Husi. Parintele fiind anchetat mereu de Securitate, isi lua masurile de prudenta si chiar cand venea la Ciolpani, ma trimitea uneori pe mine la anumiti batrani, pe cand el statea de vorba cu personalul azilului.
Si in afara marilor sarbatori mergeam la Spitalul nr. 9 sau Balaceanca, ducand sacose incarcate cu mancare. Meream cate cinci-sase persoane. Imi amintesc dintre ei pe Samson Mircea, sotul Matildei, Tatiana Cortun si altii.
Inainte de a pleca la spital pentru operatie, Parintele mi-a incredintat douasprezece C.E.C.-uri de 5.000 de lei fiecare, pentru a le expedia in cazul in care nu se va mai intoarce viu de la spital. Erau bani pe care Parintele ii repartizase pentru unele schituri, manastiri sau biserici sarace din tara. Pe atunci aceasta suma reprezenta un real ajutor. De asemenea, in Bucuresti, dupa moartea Parintele Constantin, am predat un C.E.C. de 5.000 de lei Parintelui Iulian Stoicescu, pentru Biserica Flamanda.
La ultima Sfanta Liturghie, Parintele ne-a spus si ne-ai repetat ultima lui dorinta:
– Sa nu parasiti biserica aceasta! Sa n-o parasiti indiferent ce preot ar fi. Eu v-am pregatit pe voi nu pentru preot, ci pentru Preotie!
Spitalul la care a fost indrumat sa se opereze era in spatele Postei Centrale de atunci, vis-a-vis de C.E.C.-ul mare. Rezerva in care a fost introdus avea un geam spart. Un credincios al bisericii, care acum este preot-calugar i-a adus sticla si i-a montat singur geamul in locul sparturii. Trei zile mai tarziu, in ultima zi de viata a Parintelui pe acest pamant, ma aflam langa patul lui, impreuna cu doamna dr. Ursulescu. In timpul noptii fusese doamna dr. Taslauanu. Parintelui ii era foarte rau. Am cautat doctorul, care abia intr-un tarziu a deschis doar usa si si-a exprimat mirarea ca bolnavul inca n-a murit. Atunci Parintele, vazand ca a fost sortit mortii, m-a trimis sa caut un preot ca sa vina sa-l impartaseasca. Am alergat la bisericile din jur, dar nici un preot n-a putut veni. Mergand din biserica in biserica, am ajuns la Manastirea Antim. Aici l-am gasit pe Parintele Argatu, care a venit imediat. Atunci n-am inteles de ce Parintele Argatu, venind, parca tot incerca sa aseze perna bolnavului. Abia apoi ne-a spus ca pe cand il impartasea, a vazut o aureola in jurul capului lui. In primul moment a crezut ca perna este colorata. Apoi insa si-a dat seama ca este aureola unui mare ales al lui Dumnezeu. Dupa ani si ani, cand Parintele Argatu statea de vorba cu vreun credincios al Bisericii Sapientei, reamintea totdeauna aceasta descoperire ce i-a fost daruita de Dumnezeu pentru a o face cunoscuta tuturor: aureola cu care l-a incununat Dumnezeu pe Parintele Constantin Sarbu.
Astfel mi-a fost dat sa traiesc acel moment atat de dureros, sfasietor, dar totodata solemn al trecerii Parintelui nostru atat de iubit dintr-o lume in alta. Sa ne rugam ca, asa dupa cum ne-a ajutat fiind alaturi de noi si printre noi, sa ne ajute si de acolo de sus, de la Domnul Puterilor, prin rugaciunile sale, sa ne castigam si noi, nevrednicii, iertare de pacate si mantuire pentru sufletele noastre.
Maria Marculescu
***
PREVIZIUNI
Parintele Constantin Sarbu si-a prevazut sfarsitul
Ana Cristea ne povesteste:
Pe data de 3 octombrie 1975 urma sa plec la bai. Aveam canon sa nu ma impartasesc pana de Craciun. Totusi, la sfarsitul lui septembrie, stiind ca plec, Parintele imi spune:
– Pregateste-te sa te impartasesti duminica!
– Dar cum, Parinte? Am canon sa nu ma impartasesc pana la Craciun.
– Ştiu eu ce-ti spun. Tu pregateste-te, duminica te impartasesc!
De atunci presimtea el sfarsitul lui.
La intrebarile noastre, Matilda (Cocuta) Mircea isi incheie amintirile spunandu-ne:
In vara anului cand a murit, l-am visat pe Parintele Constantin Sarbu in curtea bisericii, unde totul era uscat: pomii, florile, iarba. Cand i-am povestit, mi-a zis:
– Cand voi pleca eu.
– Dar unde te duci? l-am intrebat.
– Vreau sa ma duc in strainatate.
(Nu voia sa spuna ca va muri).
– Dar ce sa cauti acolo, Parinte?
– Asa o sa va uscati si voi, cum e padurea asta uscata. Aveti grija, ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, usile incuiate, au sa planga lacatele la usi, ca nu va mai fi cine sa faca slujba. Sa va duceti dupa un preot cu un picior incaltat si unul descaltat. Cat ii aveti acum, cercetati-i si impartasiti-va. Atunci se va inchide cerul si nu veti mai avea de unde lua credinta. Aceea pe care o aveti, aceea sa o pastrati. Sa nu va mandriti, sa nu mintiti, faceti bine, caci daca faceti pacate, piere si credinta. O particica mica in adancul inimii sta ascunsa acolo si daca faceti o fapta buna, mai prinde si ea viata, e vesela. Dar daca voi nu faceti nimic, nu postiti, nu va rugati, nu faceti milostenii, se micsoreaza, se micsoreaza… si gata!
Cu vreo doua saptamani inainte de a se duce la spital, m-am dus sa-l ajut, ca avea ceva la picior. L-am descaltat si i-am pus apa cu bicarbonat ca sa se spele. Avea rani la degete, era oparit de la ciuperca pe care o avea din inchisoare si nu se putea apleca. Mi-a spus sa-l spal intre degete. Cand a intins mana spre picior, am vazut ca mainile lui erau schimbate, erau parca albastre si aveau cute. M-a trecut un fior. Mi s-a parut ca si fata lui era schimbata. I-am spus:
– Parinte, ai mainile schimbate, nu mai ai mainile pe care le aveai.
El a zis:
– Poate oi muri!
– Nu de moarte, dar nu stiu cum sunt schimbate mainile!
Dupa cateva zile, cand am mai venit la biserica, mi-a zis:
– Cocuto, ai dreptate cu mainile mele. Am fost instiintat ca plec. Dar daca tu nu imi spuneai ca am mainile schimbate, eu nu ma rugam sa mi se dezvaluie acest lucru. Dar intrucat tu mi-ai spus de mainile mele, eu m-am rugat si am fost instiintat ca plec.
Şi-a impartit o parte din carti. […] Nu-mi venea sa cred ca totusi va pleca atat de repede. Pastrez si astazi bocancii si pantalonii lui, cu care a venit din inchisoare.
Dupa moartea lui l-am visat odata, cand mi-a aratat niste coji de portocale aruncate de la blocul de alaturi langa troita si mi-a zis:
“Cocuto, uite ce mizerie! Cat veti trai voi, eu sunt la geam in altar si vad tot ce se intampla si tot ce faceti voi in timpul sfintelor slujbe”.
Asta mi-a spus in vis. Dimineata i-am spus lui Mircea:
– Ştii ce am visat eu? Uite, asa, asa…
– Lasa, Cocuto, astea sunt copilarii!
– Hai cu mine, sa vedem daca sunt cojile alea de portocala! Vii si pleci.
Pana la urma a zis:
– Hai ca o fac si pe asta, hai ca merg!
Şi am mers acolo si am vazut ca intr-adevar erau doua jumatati de resturi de portocala aruncate langa troita. Mircea era la poarta, gata sa plece.
– Intra si inauntru. Poate il vedem acolo pe geam, cum a zis el!
– Poate il vezi tu, dar eu nu-l vad, ca sunt pacatos.
Totusi, la insistenta mea a intrat in biserica. Era putina lume, era dimineata. Mircea imi spune:
– Vad ca lumea asta se inchina.
– Inchina-te si tu, cum se inchina oamenii acestia!
Şi cand a trecut Mircea de la Domnul Iisus si s-a dus spre Maica Domnului, l-a vazut pe geam pe Parintele. Asta l-a adus pe el la credinta. Mircea il ajuta pe Parintele la constructii, la tencuit cu Mos Gheorghita, mergea cu pachete la azile, dar la biserica nu venea, nu se ducea nicaieri. Dupa ce l-a vazut pe Parintele pe geam, s-a miscat in el ceva si s-a intors spre credinta.
Pe Parintele Sarbu l-am mai visat si-n alte randuri, dar am sa va spun cum mi-a vestit venirea Parintelui Voicescu. Parca m-am dus la biserica, in casa parohiala, sa fac curat. Acolo, in dormitor, cand am intrat era un alun, mare de intrasera crengile prin geam pana spre caminul acela de orbi. Ma intrebam ce-o fi cu alunul asta. Am luat si eu o crenguta cu trei alune si am bagat-o in sort. Aveam un sort alb. M-am dus apoi in biserica, unde era lume, stranele pline. Nu stiu pe cine asteptau. Şi a intrat Parintele Sarbu, cu camasa alba cusuta cu fir. A intrat inauntru si a facut la toata lumea semn de binecuvantare. Apoi a venit si mi-a luat alunele din buzunar, s-a uitat la policandru si a aparut un alun mare in biserica. Eu am zis:
– Parinte, dupa ce ca biserica e mica, ce facem cu alunul asta?
– Acesta este rodul Parintelui vostru care vine astazi!
– Rodul Parintelui?!
Atunci, dupa ce m-am trezit, m-am imbracat si eu repede si m-am dus la biserica sa-l vad pe noul preot. Şi intr-adevar, a venit Parintele Voicescu, l-am vazut si eu. Şi i-am povestit si dansului cum l-am visat si cum am venit sa-l vad.
In momentele grele ale vietii mele l-am simtit totdeauna alaturi de mine pe Parintele Sarbu si – in vis – cerandu-i ajutorul, mi-a raspuns: “Spune necontenit asa: Doamne, fii cu mine in toata vremea si in tot locul! Şi tot raul se va indeparta”. Am zis si continui sa urmez sfatul lui, al bunului si scumpului meu Parinte!
Extrase din: Biserica Sapientei, Un mare marturisitor crestin, PREOTUL CONSTANTIN SARBU, Editura Bonifaciu, Bacau, 2010 via Cuvantul-Ortodox.Ro