La 25 de ani de la trecerea la Domnul a Monahului Nicolae de la Rohia, Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale a organizat la Paris o noua conferinta comemorativa Martor, dedicată martirilor mărturisitori din temnițele comuniste și nu numai (foto dreapta). Reproducem mai jos, filmul de prezentare a personalitatii Parintelui Nicolae Steinhardt realizat pentru acest eveniment. Dupa ce am publicat o Nota foarte interesanta din Dosarul de Securitate al monahului evreu – din care reiese ca stia ca se adreseaza unui informator al Securitatii – ne bucuram sa infatisam de data aceasta fotografii inedite pentru spatiul online, cu Parintelui Nicolae, insotite de o scrisoare in facsimil a Parintelui Dumitru Staniloae si de o alta a filosofului Constantin Noica, cat si de o fila de manuscris a Monahului de la Rohia, pentru a va delecta cu scrisul calugarului. Regretam faptul ca nu cunoastem autorii tuturor fotografiile pe care le reproducem, unele preluate dintr-un articol comemorativ din Jurnalul National iar altele, mai putin cunoscute sau chiar inedite, din Revista Verso, un numar special dedicat Monahului de la Rohia. De asemenea, atingem, fara comentarii, asa cum ne-a fost ea lasata de Parintele Nicolae Steinhardt, o problema care transcede perioada comunismului: Chestiunea “Catharilor de la Paltinis”. In acest sens publicam o serie de scrisori, unele interceptate si transcrise de Securitate, cat si textul polemic al Parintelui Steinhardt care-i viza pe “catharii” Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu. Vom continua comemorarea marturisitorului convertit la adevarata credinta in temnitele comuniste printr-o noua postare, cu noi imagini si cugetari binecuvantate.
Catarii de la Păltiniş
În foarte atrăgătorul, curajosul şi meşteşugit redactatul Jurnal de la Păltiniş (Cartea Românească, 1983) (aparut cu avizul Securitatii – n.n.), Gabriel Liiceanu evocă – pe un ton degajat, intimist1, fervent – câteva momente şi câţiva ani (1977-1981) din viaţa nu lipsită de perioade fericite, dar şi bogată în viraje, decepţii, suferinţe şi mari necazuri, a lui Constantin Noica. Abia de prin 1974, la Păltiniş, deasupra Sibiilor, şi-a agonisit acel pe care nu mă sfiesc a-1 socoti filosoful nostru actual cel mai de seamă (şi unul dintre marii noştri scriitori) liniştea şi împlinirea. Dezbărat de solicitările vremelniciei – politică, eros, dibuiri ideologice, acte de bravadă, păreri de rău, speranţe excesive ori întristări şi îngrijorări prea puse la inimă – el poate, în sfârşit, da satisfacţie năzuinţei sale capitale, adevăratului său ideal dintotdeauna: profesoratul. A refuzat, ce-i drept, o carieră universitară dintre cele mai onorabile, dar şi banală, îngrădită de scheme şi orarii şi îndatoriri protocolare. Totuşi a învăţa pe alţii, a-i îndruma, a-i stârni întru cercetarea marilor probleme ale cunoaşterii, a le fi dascăl fără program oficial şi frecvenţă obligatorie (dar şi sever, exigent, cerându-le asiduitate în lectură şi scris, atenţie, rigoare, poftă de informaţie şi bibliografie pusă la punct, muncă neîntreruptă, ba şi zel în lucrările filosoficeşti) se arată a fi fost menirea lui proprie, talentul lui hărăzit spre însutită rodire. Nu-i altul decât cel socratic şi iată că acum, la peste şaptezeci de ani de viaţă, C. Noica i se poate încredinţa. Cu bucurie şi pasiune, fireşte. Cum tot cu imensă bucurie şi lesne detectabilă pasiune îi răspund cei trei fideli, recunoscători şi entuziaşti principali discipoli ai săi: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin (zis Sorel) Vieru. Şi ne este dat, prin Jurnalul de la Păltiniş, a lua cunoştiinţă de palingenezia unui moment glorios şi emoţionant din istoria filosofiei: al liberei discuţii dintre maestru şi învăţăcei în deplină sinceritate, abnegaţie şi aprigă dorinţă de însuşire a metodelor celor mai prielnice aflării adevărului ori măcar depistării drumului care duce într-acolo, povăţuitorul nemărginindu-se a preda, ci dezvăluindu-şi fără falsă pudoare vulnerabilitatea, ezitările, aprehensiunile.
Maestrul deci nu-i pedant, nu-i convenţional, nu-i scorţos; însă nici îngăduitor nu e. Stabileşte planuri de lectură de-a dreptul spăimântătoare, vrea referate, lucrări, conspecte, volume! E zâmbitor şi amabil, când e vorba de metodologie şi esenţe devine straşnic. Iar discipolii pare-se că acestea le vor şi ei: trudă, sârguinţă, progres. Filosofic, se-nţelege, nu moral ori material ori vulgar profesional. Filosofia e pentru ei toţi singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului. Iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverana. Disciplină deopotrivă streng şi fröhlich, atotcuprinzătoare. Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului.
Şi se ajunge astfel la o nevoită, dar reală, trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau şi Platon şi Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăşi existenţa acestei planete şi apariţia la suprafaţa ei a speciei cuvântătoare şi cogitante. Ceilalţi? Oameni de ispravă, eventual, mai ştii, totodată neexistenţi, nuli, de niciun folos: vieţi pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte. Seniorii catari – purii, perfecţii – recurgeau la termeni mai precişi, mai nefăţarnici: massa damnata. (Ei, de fapt, născocitorii formulei gogoliene).
Aşa-i şi la Păltiniş, la 1600 m altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălţau castelele nobililor catari convinşi că doar ei — ştiutorii, curăţiţii, — deţin cheile tainelor şi nu-s orbi şi prisoselnici. Iar ceilalţi toţi, băcanii şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă-n scoarţă nu l-au citit în ediţia (de nădejde) a lui Ernst Cassirer, vor vedea. Pierduţi, fatalmente pierduţi, sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric. Cruntă şi logică aristocraţie: catară, nevizitată de complezenţă ori menajamente. Vorba lui Hegel: asta e! Numai la Păltiniş – ne spune Liiceanu – (şi tot astfel s-a crezut la Darmstadt ori la Shankiniketane ori la Dornach) – există mântuire. Nu te teme turmă mică: numele voastre, singure, sunt trecute în Cartea Culturii şi Cunoaşterii; numai devotamentul vostru va fi luat în seamă şi răsplătit.
Neîndoielnic, dragostea celor trei consecvenţi călători şi fermi ucenici e impresionantă: la fel admiraţia purtată călăuzitorului, la fel incontestabilele lor merite personale. Cu toate acestea, momentul Păltiniş nu semnifică unicul prilej de manifestare a unui devotament deplin pentru C. Noica. Au mai existat şi altele, astăzi, pare-se, definitiv date uitării şi de maestru, şi de ciracii săi. (Şi firesc este: întotdeauna euforia prezentului obnubilează trecutul). Au mai fost inşi care l-au iubit, admirat şi respectat pe C. Noica. Bun şi frumos lucru au făcut şi fac acei care-i luminează, îi îmbogăţesc şi-i îndulcesc ultimul pătrar al vieţii în ascetica şi activa lui însingurare de la Păltiniş. Şi oricine ia aminte că nu puţin sau uşor lucru este a-1 studia temeinic pe Hegel ori a traduce dialogurile platoniciene şi scrierile lui Heidegger! (ori neimportant aportul acesta românesc la erudiţia universală). Şi nu-i fără valoare nici jertfa străbaterii distanţei de la Bucureşti până pe înălţimile sibiene cu trenul şi apoi cu un autobuz dintre cele mai asemănătoare cu o dubă. Dar poate că nici toţi acei care, solidari cu Noica, s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă-n scoarţă a ediţiei Oassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un mod pe care niciun tratat nu-1 poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi. (Sau nici o cât de susţinută râvnă culturală). Iată cum băcani, derbedei, huligani ce se află au realizat şi ei o dublă ispravă: dovedirea unei incontestabile nicasiofilii şi asimilarea nemijlocit-dialectică a paradoxurilor fundamentale iscate în teoria cunoaşterii, ontologie, morală şi chiar în logică, fie ea aristotelică sau modală.
Din punct de vedere catar, nu au la ce se aştepta.
Dar este oare doctrina vitejilor, nobililor şi îndârjiţilor catari despre soarta „celor mulţi nefericiţi” un adevăr absolut? Şi de ce oare s-ar înfăţişa Păltinişul nu ca un focar de lumină şi cultură, ca un loc de seninătate atotînţelegătoare, ci drept o cetate întărită a orgoliului exclusivist? Nu aşa cred că 1-a conceput C. Noica, el care a mai încercat experienţe propedeutice şi la Andronache, la Mogoşoaia (răspunderea eşecului, acolo, o port în parte eu), la Câmpulung, pretutindeni pe unde l-au purtat accidentele vieţii şi boldurile imaginaţiei; el care – aidoma lui Socrate – nu şi-a reprezentat relaţiile cu ceilalţi oameni decât în duhul libertăţii şi dintr-o perspectivă egal deschisă tuturora în scopul izbăvirii psihiei din pripoanele şi capcanele prejudecăţilor şi tabieturilor mintale.
Cine, în clipa inexorabilei evaluări, mai ştie care a fost împăratul şi care oşteanul, care domnii şi judecătorii şi care supuşii, care filosoful şi care băcanul? Incertitudinea, relativitatea, coincidenţa contrariilor atunci se vor manifesta mai derutant şi mai înfricoşător ca oricând. Să fie aşadar bucuroşi cei în cauză de binele pe care-1 fac, de minunatele cunoştinţe pe care le-au deprins, de talanţii lor puşi la dispoziţie şi nerămaşi strânsi în ştergare, dar să nu le fie străină nici smerenia şi nici compasiunea (o cât mai largă, binevoitoare, mărinimoasă, indulgentă compasiune) pentru mai puţin dăruiţii decât ei, pentru cei care-şi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire.
N. STEINHARDT
1 Plină de farmec e descrierea ritualurilor: ritualul cafelei, ritualul aprinderii focului, ritualul celor două plimbări zilnice (a câte una oră fiecare) în stil peripatetician.
Revista Familia, an 19, nr.12/dec. 1983
“Steinhardt perchezitionat de Secu la Rohia. In jurul lui, Rosenthal fabuleaza amarnic (ar fi fost perchezitionat din pricina articolului sau impotriva Jurnalului de la Paltinis)” – Monica Lovinescu in Jurnalul sau (28 august 1984), unde mai scria si despre „faza unor mai laice porniri vindicative” ale „”sfântului” de la Rohia” (22 mai 1984)
Documente transcrise
***
REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA STRICT SECRET
Exp. Nr. ———-
MINISTERUL DE INTERNE INSPECTORATUL JUDEŢULUI MARAMUREŞ
Securitate Serv.I Nr.1/Bi/0026275/86 din 25.08.1987
DOSAR Nr……………………………………….
CĂTRE M.I., SECURITATEA MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
Urmare la adresa noastră cu nr. de mai sus din 20.08.1987, alăturat vă trimitem pentru exploatare 2 materiale „S” cu nr.04389 şi 04390 din 19 şi 20 august 1987 privind pe STEINHARDT NICOLAE, fost condamnat lucrat prin DUI.
ŞEFUL SECURIT|ŢII Lt.colonel ILIESCU GHEORGHE (s.s.indescifrabil)
Conceptat: BI/Pl Dactilo: RD 23/988/25.08.87
Nr. Exemplare:………………….
NOTĂ
STEINHARDT NICOLAE – Mănăstirea Rohia, Jud.Maramureş, comunică lui PALEOLOGU ALEXANDRU din Bucureşti Str. Armenească 34:
Cunoşti anecdota: cavalerul înarmat care şi-a luat rămas bun de la ai săi rostind „plec la războiul de 100 de ani”.
Auto-proclamarea de epocă sau personalitatea „istorică” e nulă şi neavenită şi bate înspre ridicol.
Niciodată Ştefan cel Mare nu a spus supuşilor săi: luaţi aminte, trăiţi în vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. (Însăşi expresia „trăim clipe istorice” mi se pare lipsită de sens: orice durată se înscrie doar în istorie! Trăim clipe istorice, îmi aduce aminte de Monsenieur de la Police.)
Calificativul de epocă ori clipă, ori împrejurare istorică îl va da doar istoria, nu i-o poţi lua înainte, tu cel din antichitate pentru a formula, tu, imprevizibilele ei judecăţi ulterioare. Aşa gândesc citind acum Epistolarul. Da, tinerii care scriu lui Noica C. pentru a se oferi să-i taie lemne, să-l slujească…sunt înduioşători şi mult mai mult decât atât: îşi dovedesc dragostea pentru spirit, cultură şi valori sufleteşti. Aceasta conferă fenomenului Păltiniş în plină epocă ateistă, materialistă, de primat al politicului şi de cazarmizare-uzinareproductivizare a societăţii, o semnificaţie specială, îl preface în bucurie, consolare şi palmă peste ochi dată materialist-ateistului-productivist-vulgar tehnicistului mod de viaţă propovăduit oral şi scris. Asta da, scrisorile naive şi înflăcărate ale tinerilor sunt emoţionante.
Altminteri, Epistolarul e în cele din urmă un act de infatuare şi de autoproclamare de Superioritate şi de autoconsacrare postumă de Moment Istoric al Culturii… Amestec de naivitate, trufie, bună şi rea credinţă, entuziasm şi indiscreţie, fervoare şi viclenie. Pagini frumoase în Epistolar, dar şi în bună măsură – grabă ridicolă. Publicarea aceasta grăbită a unor texte intime demască pe cei în cauză drept oameni care se şi consideră şi se proclamă personaje ale istoriei, culturii. Tu singur îmi pare că surâzi, că nu iei toate prea în serios şi prea de sus, că te exprimi relaxat şi nu participi la atmosfera şi stilul „plecat la războiul de 100 de ani”.
C.7/0647/10/04389/19.08.1987
Nr.ex. 2. Ex.nr.1 ACNSAS,
Fond informativ, Dosar nr.207, vol. 8, ff.68-69.
***
NOTĂ
STEINHARDT NICOLAE – Mănăstirea Rohia – Maramureş comunică lui PLEŞU ANDREI din Bucureşti, Str.Paris 14:
Am citit Epistolarul. Impresia mea e că e un volum amuzant şi înduioşător pentru că îi dovedeşte cum nu se poate mai limpede pe intelectuali a fi copilăroşi, susceptibili, supărăcioşi, uşor vulnerabili, puricători de vorbuleţe şi totodată atât de culţi, de voitori de bine şi desăvârşire, de robiţi cunoaşterii.
Deşi textul meu „Catharii” mă demască şi pe mine susceptibil, băgăcios, nedrept, agitat, vanitos, e bine să ştiţi că am şi circumstanţe atenuante: eu nu am fost arestat în 1959. Am fost chemat în Calea Plevnei, colţ cu Ştefan Furtună (sediul Securităţii)) în stare de libertate şi mi s-a propus pe tonul cel mai amabil să fiu martor al acuzării. Am refuzat şi am asumat riscul unor grele consecinţe, lăsarea acasă, singur, a tatălui meu, cu o pensie foarte mică şi suferind. El de altfel m-a îndemnat cu asprime – căci Securitatea îmi acordase trei zile – să nu şovăi şi pentru nimic în lume să nu accept să fiu martor împotriva lui DINU pe care îl cunoştea, aprecia, respecta, pe care îl găzduisem de câteva ori la noi când venea clandestin de la Câmpulung. Amintirea acestei fapte bune şi corecte şi a riscului asumat (şi împlinit: 13 ani muncă silnică) mi-a lăsat, vai, în inimă şi suflet un simţământ de satisfacţie, de recunoştinţă faţă de Dumnezeu care m-a călăuzit, de tatăl meu care nu mi-a dat voie să săvârşesc o infamie şi de DINU, căruia îi datorez condamnarea şi anii de închisoare (în timpul cărora m-am botezat).
DINU a jucat un rol covârşitor în biata mea ratată viaţă, el a fost unealta prin care Domnul mi-a îngăduit să mă botez şi tot el mi-a aflat Rohia şi m-a îndemnat cu stăruitoare prietenie să o vizitez şi să încerc a-mi găsi acolo sălaş şi apa odihnei.
Fii îngăduitor şi iertător, natura omenească fiind aşa cum e, cum s-ar fi putut ca amintirea unei fapte bune (chiar glorioase, refuzul de a fi martor al acuzării într-un proces unde Securitatea era absolut sigură că voi fi bucuros a figura ca martor al acuzării: un jidan în faţa „intelectualilor mistico-legionari”), într-o viaţă bogată în păcate, urâţenii şi cedări, să nu lase oarecare urme de vanitate? Drept care şi o doză de vanitate, nu anevoie vulnerabilă, precum şi o doză de vexaţiune văzând că în Jurnal cei care l-au urmat pe NOICA în închisoare, cei care se considerau atât de legaţi de el, pentru care el a însemnat atât de mult, nu sunt pomeniţi şi nici nu se face o cât de mică aluzie la ei. Ei, dar am şi eu consolarea mea (nu m-a pomenit în Jurnal (nici eu, nici ceilalţi, nici MIHAI R|DULESCU, mort-sinucis?! La Securitate), dar numele meu figurează într-un text care, ca putere ontologică ori dantescă, întrece cu mult Jurnalul, numele meu de diletant al culturii şi de ratat al vieţii figureză primul în dosarul Securităţii pe lista celor pe care NOICA i-a declarat a fi „cei cu care se frecventează” şi prietenii săi. Cum, aşadar, de ce nu aş fi îngăduit a cere atât de omeneasca susceptibilitate.
Dacă ţi se va ivi prilejul, nu mă împotrivesc câtuşi de puţin luării la cunoştinţă de către DINU a prezentei scrisori.
C.A. /0647/10/04390/20.08.1997
Nr.ex. 2
Ex.nr.1 ACNSAS, Fond documentar, Dosar nr.13914, vol.1, f.373.
Heidelberg vs Aiud
„Nu-l pot suspecta pe Dl. Steinhardt de rea credinţă. Şi totuşi, ce neatentă e decizia D-sale de a ataca Jurnalul pentru «elitarism», într-un moment când un astfel de atac poate fi prizat atât de bine…”. – Post scriptumul unei scrisori trimise de către Andrei Pleşu lui Alexandru Paleologu de la Heidelberg (23 aprilie 1984), unde se afla la cea de-a doua sa bursa “Humboldt”, primita dupa “marginalizarea” sa de catre Securitate (perioadele burselor in RFG: 1975-1977 si 1983-1984)
In Jurnalul de la Păltiniş nu s-a scris „nici un cuvânt, nici un cuvinţel, despre acei (numeroşi) care şi ei şi-au dovedit ataşamentul pentru tine, dragostea, aprecierea, respectul, nu mergând cu trenul şi autobuzul de la Bucureşti la Păltiniş, ci cu duba de la Bucureşti ori Piteşti la Gherla, Jilava, Aiud şi alte locuri asemănătoare”. – Extras dintr-o scrisoare a Monahului Nicolae Steinhardt catre filosoful Constantin Noica interceptata si copiata de Securitate (DUI nr.207, vol.6, f.132)
Un Dosar de exceptie
Scrisorile de mai jos, doar cateva dintr-un numar mult mai mare, au fost publicate in premiera de cercetatorul Luigi Bambulea in Revista clujeana Verso, anul 7, numărul 107 (C), iunie-iulie 2012, numar finantat de Editura Charmides a Societății de Concerte Bistrița; tot lui ii apartin si notele de subsol. Fotografia de mai jos, inedită, aparuta prima oara pe coperta Revistei Verso, a fost descoperită în fondul Bibliotecii Academiei Române (D521/2009) si este realizata de către pictorul şi fotograful Vespasian Lungu; la fel alte doua fotografii, aparute cu semnatura sa. Celelalte fotografii ale Dosarului de exceptie publicat de Revista Verso au fost puse la dispoziţie de către Ioan Pintea. Fila de manuscris “Întru apărarea textului caragialesc”, Ms. 2591 / B.C.U. Bucureşti; ms. olograf în limba română, a intrat în colecţiile B.C.U. Bucureşti prin donaţia autorului din anul 1989, potrivit declaraţiei instituţiei citate de Revista Verso, careia ii multumim pe aceasta cale.
Constantin Noica către Nicolae Steinhardt
“3.VII.987 Păltiniş
Nicule dragă,
Îţi mulţumesc din inimă pentru carte50. Cîte ştii! Şi ce frumoase îndrăzneli în scriitura ta!
Am recitit Catharii, modificaţi puţin [indesc.51]. Îmi plăcuse mult şi prima versiune52.
Inutil să iei apărarea băcanilor. Nu înţeleg prin ei decît lamentabilul homo economicus (porcus economicus). Toţi ceilalţi, se mîntuie şi după mine.
Mi-e dor de tine.
Cu tot dragul, al tău
Dinu”
50 E vorba de Escale în timp şi spaţiu (1987), în care e republicat textul steinhardtian Catharii de la Păltiniş (pp. 331-334).
51 Probabil „şcl.”?
52 Atrage atenţia menţiunea privitoare la existenţa unei a doua versiuni a textului Catharii de la Păltiniş. Într-adevăr, acest text e publicat pentru prima oară (ca reacţie imediată după apariţia Jurnalului de la Păltiniş) în nr. 19 / dec. 1983 al revistei orădene „Familia”. Textul e preluat, ca anexă, în Epistolarul păltinişan publicat în 1987. Totodată, e republicat de autor în volumul de eseuri Escale în timp şi spaţiu sau dincoace şi dincolo de texte, apărut în 1987, la Ed. Cartea Românească; acesta e volumul pentru care Noica îi mulţumeşte lui Steinhardt în cartea poştală pe care o publicăm mai sus, iar Noica reciteşte Catharii de la Păltiniş – după cum menţionează el însuşi – în acest volum steinhardtian. Comparând versiunea textului steinhardtian din „Familia” (1983) cu versiunea preluată ca anexă în Epistolarul coordonat de Liiceanu (1987), nu sesizăm nici o diferenţă stilistică sau de fond; versiunile sunt identice (cu excepţia câtorva minore imprecizii tipografice şi a trei rectificări expresive; cea mai semnificativă dintre acestea apare în ultimul paragraf al textului: sintagma „(ceasul) inexorabilei evaluări” – din versiunea 1 a textului steinhardtian – e schimbată, în Escale… – cu sintagma „(ceasul) marii vestiri” (cu o foarte subtilă referinţă la pasajele eshatologice din I Tes. IV, 16 şi Mt. XXIV, 27, 30-31). Dacă vom compara, însă, primele două versiuni („Familia” şi Epistolar) cu versiunea textului pe care Steinhardt o publică în Escale…, înţelegem la ce face referire observaţia lui Noica. Steinhardt elimină, din această versiune publicată în Escale…, un întreg paragraf al versiunilor „Familia” – 1983 şi Epistolar – 1987, paragraf pe care C. Noica avea motive să-l regrete. Redăm acest paragraf omis în a doua versiune a textului (omisiune păstrată, din nefericire, în recenta integrală Steinhardt): „Dar poate că nici toţi acei care, solidari cu Noica, au luat cândva drumuri cu o altă destinaţie n-au săvârşit rele şi s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă în scoarţă a ediţiei Cassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un mod pe care nici un tratat nu-l poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi. (Sau nici o cât de susţinută râvnă culturală.) Iată cum ca băcani, derbedei, huligani ce se află au realizat şi ei o dublă ispravă: dovedirea unei nicasiofilii şi asimilarea nemijlocit-dialectică a paradoxurilor fundamentale iscate în teoria cunoaşterii, ontologie, morală şi chiar logică, fie ea aristotelică sau modală./ Din punct de vedere catar, nu au la ce se aştepta.” [Semnalăm faptul că ediţia 2010 a volumului Escale în timp şi spaţiu… („ediţie îngrijită, studiu introductiv, referinţe critice şi indici de Ştefan Iloaie. Repere biobibliografice de Virgil Bulat”), din cadrul integralei Steinhardt realizată de Editura Polirom (Iaşi) şi Mănăstirea Rohia, ia ca sursă bibliografică textul publicat în Escale… (1987), iar nu versiunea iniţială, din 1983 (reprodusă fidel în Epistolarul păltinişan). Editorul din 2010 menţionează în nota de la p. 414, în subsolul Catharilor de la Păltiniş: „Publicat în Familia, 19 (1983), nr. 12, p. 7, şi în volumul Epistolar, ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, pp. 324-327. Forma iniţială: «catari»” Totuşi, faptul că paragraful problematic, care apare în sursele invocate („Familia” şi Epistolar), lipseşte din corpul textului reprodus de editor, demonstrează că textul a fost preluat din acea ediţie în care paragraful nu apărea (Escale…, 1987) şi că necesara confruntare cu versiunea originară („Familia”, 1983, reprodusă fidel în Epistolar, 1987) sau cu un posibil manuscris nu a fost realizată. Că editorul a avut în faţă ediţia din Escale…, 1987, e probat şi de observaţia privitoare la forma iniţială a termenului „catari” (cf. „Familia” şi Epistolar), eosebită de forma „cathari”, care apare abia în Escale….]
Virgil Cândea către Nicolae Steinhardt
“Bucureşti, 1 august 1987
Dragă Nicule,
Îţi mulţumesc pentru carte9, citită nu numai de mine, dar mai ales de Sanda, sever cerber a tot ce apare azi în domeniul literelor noastre. Lectura cărţii tale s-a interferat cu aceea a „Epistolarului”10 pe care l-am cunoscut amîndoi în „semnal”. Nici nu putem încă să ne confruntăm ideile cu prietenii bucureşteni, (cartea nefiind încă în librărie), doar 9 E vorba de Escale în timp şi spaţiu sau dincoace şi dincolo de texte, publicată de N. Steinhardt în 1987 (v. nota 2).
10 E vorba de Epistolar, prezentat şi îngrijit de Gabriel Liiceanu, Ed. Cartea Românească, 1987.
Paleologu, plimbîndu-şi pe lîngă noi cîinele, ne-a comunicat ceva din opinia lui, cum te aştepţi desigur, severă.
Cum tocmai ne întorceam de la Schitul Păltiniş (nu de la Păltiniş „tout court”), lectura nu ne-a fost influenţată. Poate, doar, condiţionată de o întîlnire – pitoaiabilă – , în care / p. 2 / Profesorul ne-a exaltat (mie, Mitropolitului Antonie11 ş. a. prezenţi), bucuriile „vîrstei a treia” (după 60, pînă la 90 de ani): „fără ispite, fără pofte, înafara lumii, o vîrstă rezumată la reflecţie şi creaţie, la fericire”). Oare? Epilogul „Epistolarului” nu-l confirmă. Iar faptul că Liiceanu a crezut necesar să republice „Catharii”12 mă trimite spre gînduri pe care aş dori să ţi le înfăţişez cînd vii la Bucureşti. (…)”
9 E vorba de Escale în timp şi spaţiu sau dincoace şi dincolo de texte, publicată de N. Steinhardt în 1987 (v. nota 2).
10 E vorba de Epistolar, prezentat şi îngrijit de Gabriel Liiceanu, Ed. Cartea Românească, 1987.
11 Antonie Plămădeală (1926-2005), mitropolit al Ardealului între 1982-2005.
12 E vorba de reacţia lui N. Steinhardt în urma apariţiei Jurnalului de la Păltiniş (1983), concretizată în textul polemic Catarii de la Păltiniş, publicat în revista „Familia” (Oradea, an 19, nr. 12 / dec. 1983), republicat de Gabriel Liiceanu în anexele Epistolarului (1987, pp. 324-327) şi republicat de Steinhardt însuşi în Escale în timp şi spaţiu (ed. cit).
Dumitru Stăniloae către Nicolae Steinhardt
“Bucureşti, 23.4.1988.
Iubite Părinte Nicolae,
Vă mulţumesc din toată inima, împreună cu soţia mea, pentru c[ă]lduroasele urări din (sic!) prilejul sărbătorii Învierii Domnului Hristos şi Vă dorim şi noi din partea Domnului înviat toate binecuvîntările şi putere în valorificarea deosebitelor daruri cu care V-a înzestrat, spre slăvirea Lui şi mîntuirea cît mai multor suflete de intelectuali români.
Cu cea mai aleasă preţuire şi iubire în Domnul,
Pr. D. Stăniloae.”
Sursele textelor si fotografiilor: Revista Familia, Romania literara, Jurnalul National, Blog Nicolae Steinhardt, Blog Luigi Bambulea si Revista Verso
Fotografiile de mai sus sunt reproduse de Marturisitori.Ro din Revista Verso. Cele de mai jos din Jurnalul National:
Sursa: MARTURISITORII.RO
Pingback: Monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, si Catharii de la Paltinis, Plesu si Liiceanu, in Dosarele Securitatii | Ziaristi Online
Pingback: Ce gândea Steinhardt despre Pleşu şi Liiceanu, "Catharii de la Păltiniş". Ziua Monahului Nicolae, evreul botezat care l-a numit pe Valeriu Gafencu "Sfântul Închisorilor" - JURNALUL FERICIRII (PDF) - Ziaristi Online | Ziaristi On
Pingback: Ce gândea Steinhardt despre Pleşu şi Liiceanu, “Catharii de la Păltiniş”. Ziua Monahului Nicolae, evreul botezat care l-a numit pe Valeriu Gafencu “Sfântul Închisorilor” – JURNALUL FERICIRII (PDF) | MAGAZIN CRITIC
Pingback: Nicolae Steinhardt: “Cei mai umani şi cumsecade oameni întâlniţi în închisori sunt legionarii”. Mirarile Securităţii, Autobiografia şi viaţa Monahului de la Rohia. JURNALUL FERICIRII – PDF | MĂRTURISITORII