De la Icoană şi de la altar…

Mişcarea Legionară – Mişcare de mântuire, cum a definit-o Nae Ionescu – a pornit de la Altar şi de la Icoană. „De la icoană şi de la altar am pornit – mărturiseşte Moţa – apoi am rătăcit o bucată de vreme, purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, răsleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului: la Icoană” („La Icoană”).

Despre vremurile începutului scrie Căpitanul: „Toţi credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi” („Pentru Legionari”).

Şi iarăşi: „Ne-am strâns şi mai mult în jurul icoanei. Şi cu cât greutăţile ne vor asalta şi loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu atât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail şi la umbra săbiei lui” (id.). Arhanghelul protector nevăzut al Legiunii nu e un arhanghel al vreunui cult oarecare, ci Arhanghelul Bisericii Creştine a Răsăritului, aşa cum arată dogma şi rânduiala acestei Biserici:

„El nu era pentru noi o fotografie pe o icoană; ci îl simţeam viu. Acolo, la icoană, făceam de gardă cu schimbul, zi şi noapte, cu candela aprinsă” (id.).

Despre formarea lăuntrică a legionarului şi despre rostul Bisericii în viaţa neamului stă scris în Cărticica Şefului de Cuib: „Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţa Legiunii. Să nu se uite că noi, poporul român, stăm aici pe acest pământ prin voia lui Dumnezeu şi prin binecuvântarea Bisericii creştine”. Prin urmare, legionarul crede în Dumnezeu. Nu va crede în Dumnezeu. Întru atâta întrucât este legionar, el crede în Dumnezeu. Pentru Căpitan, legionarul care nu crede în Dumnezeu este un infirm.

Spre a nu mai lăsa loc de interpretări, iată ce scrie Căpitanul despre Mântuitorul Hristos: „Vom învia din morţi în numele lui Hristos; adecă în afară de credinţa lui Hristos, nimeni nu va fi mântuit” („Însemnări”).

Sau:

„A înviat Hristos, sădind nădejdea Învierii din morţi; că viaţa nu se termină aici, la aşa de trecători 60-70 de ani; că se prelungeşte dincolo; că ne vom întâlni iar… şi nu ne vom mai despărţi niciodată” (id.)

La Jilava, în noaptea de Paşti a anului 1938, Căpitanul aştepta cu înfrigurare ceasul Învierii. După multe osteneli izbuteşte să îşi procure o lumânare. Scrie el în Însemnări: „O fi trecut de 12 (noaptea). Poate şi de 1. N-am mai auzit clopotele sunând Învierea. Aprind lumânarea şi zic: Hristos a înviat!”.

Învăţătura lui despre Hristos şi despre Biserică este aceeaşi, neschimbată. Ea nu se deosebeşte cu nimic de învăţătura Părinţilor Bisericii.

*

Între Mişcare şi Biserica lui Hristos nu există cale de conflicte. Dimpotrivă. Precizând poziţiile, Căpitanul scrie: „Linia istorică este una: aceea pe care o trăim sub condamnare şi sub piatra de moară a păcatelor noastre, ale lumii şi ale moşi-strămoşilor noştri. Recunoaştem că suntem păcătoşi; aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică” („Pentru Legionari”). Prin urmare: recunoaştem că suntem păcătoşi; că purtăm păcatele noastre şi ale lumii. Şi în starea în care ne aflăm, ne zbatem, ne jertfim viaţa sub aripa ocrotitoare a Bisericii străbune pentru apărarea crucii; şi pentru aducerea neamului nostru la Hristos.

Înfiinţând Legiunea, Corneliu Codreanu nu s-a gândit să pună bazele unui ordin călugăresc. Nici mântuirea individuală a legionarilor nu era mobilul lui. Nici nu avea pentru aceasta mijloacele sfinţitoare. Pe acestea le are numai Biserica. Setea adâncă a sufletului, singură Biserica o putea potoli. Când el spune că „linia Bisericii” stă la uriaşă înălţime faţă de „linia Legiunii”, la aceasta se gândea. Corneliu nu avea intenţia să facă din legionarii lui călugări sau sfinţi, rupţi de realităţile lumii şi retraşi undeva în scorburi de copaci cum vor unii să creadă…

El voia altceva: să pregătească din suflete tari, din braţe vânjoase o Românie sănătoasă, puternică şi temătoare de Dumnezeu. El deschide o şcoală spirituală, un organ de educaţie cetăţenească. Elevii lui erau, în marea lor majoritate, creştini practicanţi, se spovedeau şi se împărtăşeau. Ateii, indiferenţii religios nu aveau ce căuta la el.

„Ţelul şcolii lui Codreanu nu era sfinţenia. Ci omenia românească. Omenia nu e sfinţenie. Omul de omenie nu se lasă pălmuit. Legionarului nu-i era indiferentă nedreptatea omenească. El nu poate sta cu braţele încrucişate când vede jefuindu-se averea ţării. Organizarea de rezistenţe active, necesare şi îndreptăţite nu e lucrul Bisericii. Ci al conducătorilor – legali sau ilegali – mulţimilor. Conştient de abaterile de la poruncile Evangheliei, Codreanu a spus, răspicat: recunoaştem că suntem păcătoşi. Iar în închisoare fiind, scrie aceste cuvinte de sfârşit: „Adu-i aminte, Doamne, de toţi ai mei. Ia-i sub scutul tău. Iartă-i şi odihneşte-i în pace. Celor vii dă-le tărie şi biruinţă asupra potrivnicilor, ca România legionară să înflorească şi să se apropie de tine, Doamne al neamului nostru românesc, în speranţa învierii lui. Amin!” („Însemnări”).

Activitatea şcolii lui Codreanu, însemnând o însănătoşire a sufletului tineretului, era totodată un ajutor imens dat Bisericii. Omenia şi eroismul nu erau sfinţenie, dar constituiau climatul cel mai prielnic pentru pasul ultim, pentru marele pas al desprinderii de patrie şi rudenie. Faptul că bisericile erau pline de tinereţe legionară este grăitor. E de mirare neînţelegerea întâlnită la înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe. Dar preoţii de mir şi călugării au simţit de unde le vine ajutorul. Şi au îmbrăţişat, cu riscuri, străduinţa lui Corneliu Codreanu” (G. Racoveanu, „Mişcarea Legionară şi Biserica”).

*

Între 24 iunie 1927, data înfiinţării „Legiunii Arhanghelul Mihail”, şi 17 aprilie 1938, data arestării întemeietorului ei, Legiunea a crescut neîncetat şi a continuat să crească şi după aceea, în ciuda criticilor duşmanilor dar şi din interiorul ei care au frânat mersul firesc al lucrurilor după această dată (cei care s-au rupt de Legiune prin nerecunoaşterea urmaşului său, Horia Sima).

Cele 4 dreptare i-au călăuzit mereu: credinţa în Dumnezeu, încrederea în misiune, dragoste reciprocă şi cântecul.

Mişcarea Legionară este cea mai profundă revoluţie spirituală a poporului român de la încreştinarea lui încoace.

Legionarii erau creştini practicanţi: se mărturiseau şi se împărtăşeau, nici o lucrare de seamă nu începea fără binecuvântarea preoţilor; la mesele comune ale legionarilor se spunea rugăciunea şi-acolo unde era, preotul da binecuvântarea.

Nae Ionescu, care a înţeles adâncimea operei lui Corneliu Codreanu şi a simţit chemarea lui, a spus pe când Codreanu trăia, că minunea înfăptuită de el e atât de mare că de acum îl depăşeşte şi pe el.

„A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fii de ai lui să bată drumul pe care a mers Iisus; să li se pună pe cap coroană de spini, să urce Golgota în genunchi, cu crucea în spate, şi să se lasă răstigniţi!…legionari, fiţi voi copiii aceştia” (Căpitanul, „Pământul strămoşesc”, 15.IV.1928).

În ziua de 13 septembrie a anului 1899 s-a născut Corneliu Codreanu. Naţiunea avea nevoie de un mare educator. L-a dat. Dar abia după 39 de ani duşmanii ei l-au ucis. În ziua fatală de 30 noiembrie 1938.

Mişcarea Legionară n-a luat naştere dintr-o întâmplare sau dintr-o toană a unui om. Ea s-a format ca o necesitate organică a vieţii româneşti din secolul XX. Această viaţă se clătina, era putredă. Se simţea nevoia unei revigorări politice, economice, sociale şi spirituale căci lumea era mânată sirenic şi ireversibil spre materialism, ateism sau decădere morală.

Ceea ce urmăreşte Legiunea, nu e răsturnarea unui guvern şi impunerea altuia, nu violenţă şi dictatură cum am fost îndoctrinaţi de atâţia ani de pseudo-istoricii noştri. Ci modificarea conceptului de politică, economie, morală, în scopul organizării armonioase a societăţii şi al înălţării omului. O schimbare de gândire aşadar, pe toate planurile.

Înainte de toate este o concepţie antimaterialistă a societăţii şi a gândirii. Atât capitalismul cât şi comunismul sunt concepţii pur economice, materialiste. Ceea ce le lipseşte este moralul şi spiritualul. De aceea Mişcarea Legionară urmăreşte revoluţia interioară. Ea este înainte de toate pe plan spiritual: e vorba de lupta omului cu sine însuşi, pentru schimbarea lui lăuntrică. Odată schimbat, omul va fi un bun creştin şi profesionist în orice domeniu. Este o şcoală de transformare a omului. Nu contează clasa socială, culturală sau meseria omului, ci această transformare în slujba binelui, a cinstei şi a sacrificiului. Căpitanul a spus de la început: „Mişcarea Legionara este o şcoală de caractere”.

Faust Brădescu zugrăveşte admirabil caracterul religios al Mişcării care a dat sfinţi nu doar în comunism, ci şi înainte.

„Atunci când Mişcarea Legionară s-a structurat ca organizaţie revoluţionară, răul adus comunităţilor politice de către sistemele şi ideologiile existente, atinsese deja profund mentalitatea curentă. Decadenţa morală nu devenise încă prăbuşire, anticlericalismul nu se transformase încă în ateism deschis, dar societatea se zvârcolea deja neputincioasă sub influenţa libertină a vechilor idei iudeo-masonice şi socio-marxiste. Societatea intrase deja în descompunere lentă, dar vizibilă la toate treptele sociale.

Ceea ce se putea face pentru a opri această descompunere şi a reda o nouă direcţie societăţilor politice, era o respingere radicală a liniilor de conduită impuse timp de un secol şi mai bine de spiritul masonic şi de marxism…

Să nu se uite că Marx s-a ridicat fără înduplecare împotriva religiei, declarată de el ca „opium al poporului”, ştiind prea bine că în misterul acestei instituţii ce depăşeşte insul, se găseau toate elementele ce-i puteau îndigui intenţiile. Distrus spiritul religios al unei naţiuni, aceasta devine pradă uşoară tuturor devierilor morale sau intelectuale, priveşte cu indiferenţă propria existenţă şi lunecă repede pe făgaşul compromisurilor…

Mişcarea Legionară prevăzând pericolul şi declarându-se împotriva acestei mentalităţi s-a plasat dintru început la antipodul tendinţelor materialiste. Definirea spiritualistă şi religioasă concomitentă n-a fost decât un corolar logic. Să nu se facă însă confuzie. Mişcarea Legionară este o organizaţie politico-revoluţionară structurată religios, iar nu o mişcare religioasă, o sectă (cum mulţi din duşmanii noştri încearcă s-o zugrăvească). Diferenţa e substanţială. O mişcare religioasă e supusă unor coordonate mult mai stricte şi scopul său final nu-i deloc politic, ci transcendental. Pe când, Mişcarea Legionară are numai o structură religioasă, ceea ce îi dă posibilitatea de a susţine o anumită viziune a vieţii şi a impune membrilor săi o anumită comportare foarte apropiată de esenţa religiei, fără a pierde pentru aceasta caracterul de organizaţie politică revoluţionară.

Scopurile Mişcării Legionare sunt politice, sociale, educative, economice, tehnice, etc, dar, datorită faptului că temeliile concepţiei sale de trăire rup cu utilitarismul şi materialismul dominant, întreaga perspectivă a sistemului legionar devine o contragreutate a răului ce se întinde. Corneliu Codreanu nu face decât să transpună în viaţa socio-politică a omului şi a societăţii, noţiunile fundamentale ale spiritului religios. Trăind prin ele şi rostind prin ele, omul-legionar se desprinde încet încet de orânduiala făuritoare de descompunere şi-şi croieşte o nouă armură spirituală, un nou fond de virtuţi.

Concepţia legionară a fost din prima clipă categorică: numai o revenire pe drumul spiritualităţii creştine va putea răsturna situaţia de decădere morală a omului şi de prăbuşire socială a naţiunilor. Deoarece, numai în structura spiritului religios noţiunile de „justiţie” şi „morală” sunt pure, „sacrificiul” este o constantă, iar „credinţa” o temelie.

Îndepărtarea forţată a omului de aceste criterii şi impunerea celor contrarii ca linii de conduită, a provocat starea de haos în care se află omenirea. Salvarea ei consistă în revenirea conştientă la izvorul marilor virtuţi şi-n acceptarea valorilor eterne ascunse în Cuvântul de dincolo de vremi.

Religia nu este un opium. Este o constantă a înţelegerii rostului nostru în lume. Prin ea ne întregim, ne înălţăm, rupem bariere neînţelese, construim o lume mai buna şi mai înţelegătoare. Religia este un balsam şi un îndemn. Religia nu adoarme ci, din contra, deşteaptă conştiinţele. Le deşteaptă la adevărurile care înnobilează fiinţa şi o plasează în ritmul armonic al vieţii” („Mişcarea Legionară şi spiritul religios”, Ed. „Carpaţii”, Madrid, 1974).

Despre ateism şi de ce este ateismul incompatibil cu Legiunea, acelaşi autor adaugă:

„Ateul nu-i legat de nimic superior. El nu crede nici în forţele nevăzute, nici în valorificarea lui personală pe un plan spiritual. Cu atât mai puţin poate crede în semenul său. El n-are nici un ideal depăşind orizontul lui imediat, nici respect pentru persoana umană pe care o consideră, prin optica lui deviată, ca un concurent sau duşman. Ateul trăieşte ca un izolat în propria lui societate, deoarece nici un fir nevăzut nu-l leagă de sufletele celorlalţi şi nici de necunoscutul ce-l aşteaptă dincolo de viaţă. Trăieşte într-un prezent neliniştit, în care devine pradă uşoară tuturor celor ce ştiu să mânuiască iţele din umbră. Ateul modern este o victimă a marxismului, care are nevoie, pentru a-şi impune ideologia materialistă, de indivizi fără credinţă, fără ideal, roşi de invidie şi izolaţi în viaţă.

Cu această imagine a ateului în faţa ochilor, ne este mai uşor să explicăm de ce doctrina Gărzii de Fier impune legionarilor credinţa în Dumnezeu şi le imprimă credinţa într-un ideal. Să nu se uite că Mişcarea Legionară vrea să modifice întreaga concepţie de viaţă socială şi politică ce domină astăzi. De aceea, ea aduce nu numai forme şi structuri noi, dar mai ales metode noi şi un spirit cu totul aparte.

…Omul legionar pentru a putea fi un adevărat OM NOU în societatea viitoare întrevăzută de Legiune, trebuie să fie, înainte de toate, un bun creştin.

Creştin, nu în sensul unui formalism copilăresc şi fals, ci în sensul unei profunde înţelegeri a misiunii lui şi a modificării lui interioare, adică ÎN FAPTĂ. Credinţa în Dumnezeu a legionarului este efortul lui de înţelegere a unei realităţi care-l depăşeşte şi de înălţare continuă pe treptele unei spiritualităţi ce se dezvăluie mereu mai mare şi mai sus.

Această credinţă a legionarilor, atât de luată în râs de ateii marxişti sau nemarxişti, a făcut minuni pe care nimeni nu le poate nega. Din rândurile acestor legionari „obscurantişti” s-au ridicat mii de martiri şi de eroi. Din cauza acestei credinţe în Dumnezeu, inimile tuturor legionarilor din lume sunt pline de speranţe, de entuziasm şi de curaj. Datorită acestei credinţe ei sunt siguri de victoria legionară, deoarece ştiu că victoria binelui se va adeveri asupra răului.

Ce aduc ei, ateii, în balanţa frământărilor actuale, când soarta lumii tremură pe covoraşul verde al unei conferinţe între cei mari? NIMIC, numai negaţie şi defetism!” (idem).

*

Schimbarea totală a vieţii şi suportarea insultelor din jur

În Cărticica şefului de cuib, Corneliu arată rosturile educative: „Mişcarea Legionară înainte de a fi o mişcare politică, teoretică, financiară, economică, etc, de formule, este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou”. Sau: „Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii Creştine este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţiunea şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre”. „Noi tindem către această linie, ne ridicăm spre ea atât cât ne permite greutatea păcatelor. Rămâne de văzut cât am putut, prin eforturile noastre pământeşti, a ne înălţa către această linie” („Pentru legionari”). Deci scopul este schimbarea vieţii într-un om nou, creştin desăvârşit.

Dar a fi legionar nu e uşor. E o continuă şcoală a jertfei, a sacrificiului, a dragostei creştine realizate la maximum. Se cer mai multe calităţi pentru a ajunge aici şi procesul de înaintare nu se sfârşeşte odată ajuns „membru”. E o luptă continuă cu tine însuţi, de fapt lupta de care vorbea Sf. Ap. Pavel: „cine stă să ia aminte să nu cadă”. Aceste aspecte de jertfă profund creştină ne-o relevă acelaşi autor mai jos.

„Mişcarea Legionară caută oameni de credinţă, gata să renunţe la egoisme şi dorinţe perverse, oameni capabili să servească o cauză. O cauză care ne depăşeşte pe toţi, dar prin realizarea căreia se urmăreşte transformarea societăţii şi binele naţiunii.

În acest scop, Legiunea cere curăţenie sufletească, forţă de muncă, încredere în doctrina expusă, efort de adaptare la norme grele de conduită, disciplină. Numai astfel se poate spera într-o modificare substanţială a societăţii, printr-o modificare profundă a omului. Scop ambiţios, fără îndoială, dar perfect realizabil DACĂ se va putea impune individului o nouă înţelegere a existentei şi un nou comportament în viata socială”.

A accepta sacrificiul înseamnă a-ţi asuma o „nebunie” pentru lume şi aici intră toate aspectele, de la înfrânarea în posturi, rugăciuni, prezenţa la biserică, milostenia, înfrânarea poftelor pătimaşe în faţa ispitelor de astăzi (paza simţurilor, curăţenia) până la acceptarea unui război cu lumea imorală şi coruptă. A risca totul: viaţă liniştită şi comodă, familie, profesie, chiar viaţă pentru idealurile înalte. Căci cine-şi va pierde viaţa pentru Evanghelie o va câştiga, zice Mântuitorul. Aşa cum multe mii de legionari au murit martiri nu doar în timpul comunismului ci cu mult timp înainte.

Purificarea sau despătimirea aceasta este constantă, până la sfârşitul vieţii. Nu există pauze sau reîntoarceri. Numai aşa îşi poate împlini rostul uman, educaţia şi misiunea în care crede. Numai efortul permanent duce la modificarea personalităţii din stadiul de  „animal raţional” (Ţuţea) sau „jigodie de om” – la omul nou. Capabil de eroism şi martiraj. Purificarea este un prim contact cu cerul, cu absolutul şi cere continuu exerciţiu pe drumul jertfei creştine şi deci legionare.

„Deja faptul acceptării doctrinei legionare şi intrarea în rândurile organizaţiei militante sunt o formă de sacrificiu. Prin acest act se renunţă la o viaţă tihnită, fără necazuri, pentru a se accepta o existenţă veşnic răscolită de ameninţări şi suferinţe, probleme de conştiinţă, de atitudini curajoase, de decizii dincolo de obişnuit…

Insul devenit legionar trebuie să ştie că s-a marcat cu fierul roşu pentru totdeauna în ochii unui număr respectabil de categorii politice, profesionale şi sociale. Din această clipă va reprezenta pentru aceştia omul care-i depăşeşte, care le arată o cale nouă, care nu mai permite minciuna, înşelătoria, compromisurile, indisciplina, trădarea…

Prin intrarea în rândurile legionare, individul a rupt cu trecutul şi cu tot ce reprezintă mentalitatea veche sub toate formele. Această rupere constituie prima mare jertfă a aceluia ce îmbrăţişează crezul legionar. Numai că ura şi calomnia îl vor urmări mereu, oriunde se va găsi şi oriunde se va manifesta. Alegerea făcută îi deschide, în schimb, perspectiva bucuriei de a lupta pentru o cauză justă, plasată la antipodul uzanţelor împământenite şi nocive…

Din cauza acestei schimbări radicale în viaţa omului, intrarea în Legiune este primul şi NU cel mai neînsemnat sacrificiu. E just, în virtutea entuziasmului iniţial, nici un nou venit n-a simţit apăsarea acestei alegeri. Consecinţele vin mai târziu, când duşmanii vor găsi momentul prielnic să lovească în cel ce nu s-a lăsat prins de promisiunile şi perspectivele unei colaborări cu ei. Atunci, de-abia, noul venit va trece poate unul din marile examene ale forţei sale de jertfă.

În lumea legionară nu se cere, ci se dă. De aceea se poate afirma că, atât timp cât individul intrat în Mişcare nu a ajuns să înţeleagă şi să aplice în viaţa de toate zilele LEGEA JERTFEI, nu poate fi considerat un legionar perfect. Depunerea „legământului” nu constituie o evidenţă de legionarism, ci numai confirmarea unei posibilităţi de a deveni un bun legionar. Căci nu legământul transformă individul în legionar, cu adevărat, ci comportamentul ulterior în mijlocul greutăţilor ce are de înfruntat şi învins (Faust Brădescu, „Legea jertfei în trăirea legionară”)[1]. Drumul către această şcoală e lung si doar prin răbdare se descoperă adevărul complet.

Înţelegem aşadar de ce s-au aruncat atâtea afirmaţii gratuite şi mincinoase asupra Mişcării, prezentând exact pe dos situaţia. În spatele urii necurmate se află satana, tatăl mincinoşilor şi al urâtorilor de bine. Toată ura s-a dezlănţuit asupra acestor oameni nevinovaţi şi sfinţi pentru că planurile diabolice s-au zdruncinat cumplit în trecutul secol.

„Totul este sub semnul satanei şi se petrece din imboldul urii nelimitate a comunismului, contra curentului de reîncreştinare declanşat de Mişcarea Legionară în România şi mai ales de perspectiva contaminării lumii întregi de la el. De aceea această mişcare trebuia să fie distrusă prin demonizare şi acuzaţii nedrepte, pe care numai o minte omenească, bolnavă de ură, le putea născoci. Nimic nu a fost cruţat. Dar apariţia chiar din acest curent a unor oameni tinzând spre pragul sfinţeniei contrazice flagrant totul şi destramă reţeaua de defăimare şi minciună.

Să ne reamintim spusele înţeleptului Gamaliel când se punea problema uciderii apostolilor lui Hristos: dacă asta este de la oameni se va nimici singură, dar dacă este de la Dumnezeu nu veţi putea s-o nimiciţi, căci nu veţi putea lupta contra lui Dumnezeu” (Gheorghe Jijie, fost deţinut)[2].

*

Legitima apărare a neamului nu e ură… ci datorie creştină!

„Legionarul priveşte politicul printr-o viziune eminamente creştinească. Politica nu este instinct de dominaţie în interes propriu, ci este generozitate, este sacrificiu, este jertfă, adică tocmai ceva diametral opus. Cel tare luptă pentru cel slab, iar în lupta aceasta el dăruieşte totul şi nu cere nimic…

Dar, s-ar putea obiecta – şi deja s-a şi întâmplat – că acţiunea aceasta naţionalistă este un egoism de rasă, că voieşte salvarea unora şi pieirea altora. Cum mai poate corespunde atunci mişcarea aceasta cu linia de conduită creştinească? Obiecţia este perfidă şi falsă. Lupta aceasta nu este lupta pentru cotropire de neamuri străine, nu este dusă pentru subjugarea altora. Lupta aceasta nu este decât legitima apărare a unui popor atacat. Este apărarea fiinţei lui spirituale, apărarea credinţei lui şi a formelor de viaţă strămoşeşti, care, fiindu-i răpite, înseamnă pieirea lui. Şi pot lăsa sugrumată viaţa mea materială, pot lăsa jefuit avutul meu personal, dar nu pot lăsa pieirii viaţa copiilor mei, sufletul părinţilor mei, mormintele în care se zvârcolesc oasele celor care şi-au vărsat sângele pentru pământul acesta. Nu pot lăsa o condiţie de sclav nepoţilor şi urmaşilor mei. Sunt dator să apăr fiinţa neamului din care fac parte.

Dar, se va spune, apărarea înseamnă luptă, chiar în cazul unei apărări legitime – şi creştinul veritabil nu răspunde urii decât prin dragoste. Obrazului pălmuit îi întoarce celalalt obraz. Da! O pot face aceasta eu, individ izolat şi numai pentru mine personal, în nici un caz nu o pot face pentru fraţii mei. Intervenţia mea pentru apărarea fraţilor mei este altruism, şi altruismul este creştinism. Să mi se dea voie să apăr mai degrabă pe cel care preţuieşte aceleaşi valori ca şi mine. Într-o privinţă, nu putem iubi decât pe cei asemeni nouă, pe acei cu care ne întâlnim în credinţă şi gând, în faptă şi aspiraţii. Pe cel care însă vrea să-mi distrugă tot ceea ce dă sens vieţii mele, pe cel care vrea să-mi smulgă chiar credinţa şi mântuirea mea, religia mea, nu-l pot tolera. Apărând fiinţa mea spirituală, eu apăr creştinismul, cea mai sublimă dintre valori, şi prin aceasta eu sunt salvat. Nu pot suferi ca un popor cu fire de vampir, cu pofte animalice, să-mi murdărească tot ceea ce eu am mai scump. Poate aş face-o dacă ar fi numai pentru mine. Dar este întreg neamul meu, prin cei morţi, prin cei prezenţi, prin cei ce vor veni…

Sunt, poate, popoare, după cum sunt indivizi, care pot trăi fără Biserică, fără Stat, fără Familie, fără Lege, fără Morală, fără Credinţă; care-şi amestecă viaţa într-o promiscuitate materială şi morală asemeni dobitoacelor. Eu nu pot. Eu vreau să fiu lăsat pe pământul acesta să mă rog şi să trăiesc asemeni strămoşilor mei…

Concepţia politică legionară este spiritualistă. Ea vede salvarea într-o viaţă religioasă şi etică pe care statul este chemat s-o organizeze potenţând-o. Viaţa românului în statul legionar va fi o frăţie de cruce…

Misticismul legionar

De la început Mişcarea Legionară s-a aşezat sub semnul transcendentului divin. În jurul unei icoane, purtată în temniţe şi constituind mereu prilej de înălţare şi întărire sufletească, s-au închegat primele legăminte şi primele încrederi în rodnicia acţiunii începute. Loviţi din toate părţile, neînţeleşi nici de fraţii lor, izolaţi, aceşti ctitori ai luptei naţionale au avut întotdeauna un punct de sprijin neclintit în credinţa lor. Atunci când erau mai persecutaţi, când viaţa lor era pusă la grea încercare, ei au îngenuncheat şi s-au rugat în faţa altarului.

Cum s-ar putea explica neînţeleasa, sublima lor intransigenţă, perseverenţa lor, drumul lor luminos, implacabil, niciodată cu meandre, dacă nu prin graţia cerească pe care au invocat-o întotdeauna? Prin încrederea lor nezdruncinată, nepusă la îndoială niciodată, ei exprimă prima mişcare politică românească contemporană autentică. Pentru că acţiunea legionară îşi are rădăcinile adânc înfipte în sufletul autohton, în credinţa strămoşească, în tradiţia şi trăirea adevărat românească. Aşa se explică jertfa lui Moţa şi Marin, aşa se explică faptul că Legiunea este singura organizaţie politică română care a putut produce eroi şi martiri…

Spiritul legionar este diametral opus aceluia care înţelege totul, dar nu poate adera la nimic; care ştie totul, dar nu poate înfăptui nimic. Spiritul legionar este opus aceluia care vorbeşte făcând apologia moralei şi trăieşte imoral, care se exprimă în numele unor sentimente pe care nu le cunoaşte, în numele unor idei care nu au nici o aderenţă cu sufletul său.

În pasajele citate din cartea Şefului Legiunii revine ca un laitmotiv cuvântul “trăire”. Cultura şi transfigurarea interioară sunt singurele care preţuiesc… Legiunea vrea o schimbare a omului în sensul revenirii la om. Alungând pozitivismul, scientismul dezolant, materialismul ateu, spiritul legionar vrea întoarcerea la credinţă, la divinitate. Un stat care să se desăvârşească sub semnul creştin, prin suflet creştin, iată revoluţia legionară.

„Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea”. Dar învierea este posibilă şi în viaţa aceasta, învierea întru spirit. Destinul specific al omului este trăire pe plan divin şi spiritual. Omul nu poate găsi un sens vieţii şi existenţei decât realizând gândul lui Dumnezeu în lume.

Elita

„Neamul nostru – scrie Corneliu Z. Codreanu – n-a trăit prin milioanele de robi care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi Haiducii care în faţa jugului străin nu s-au supus, ci şi-au pus flinta în spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin majorităţile “laşe şi cuminţi”. Ei înving sau mor” („Pentru legionari”).

…Funcţia religiei şi a rugăciunii în spiritul Legiunii este covârşitoare. Nu este act mai important în cadrul acestei organizaţii din care să lipsească Rugăciunea… Apărarea fiinţei noastre naţionale înseamnă mai ales apărarea fiinţei noastre spirituale, adică apărarea credinţei noastre ortodoxe, trăirea noastră creştină… (Victor Şoimu: „Spiritul legionar şi Legiunea”).

*

Esenţă profund spirituală

Mişcarea Legionară nu este o mişcare politică. Ci o revoluţie spirituală: o mişcare care a transformat viaţa românească nu în manifestările ei, ci în esenţa ei.

Fireşte că există o manifestare politică a mişcării legionare. Şi o mişcare culturală. Şi una socială. Şi alta morală. Dar fiecare din acestea şi toate la un loc nu sunt decât oglindiri pe planuri variate a unei puteri mai înalte ca toate aceste manifestări, depăşindu-le pe toate şi, mai ales, fecundându-le pe toate: puterea spirituală. Legionarismul aici îşi are valoarea lui unică: în aceea că a izbutit să pună în mişcare realitatea centrală a vieţii: spiritul.

Mişcarea Legionară este înainte de toate o revoluţie spirituală, una din acele prefaceri lăuntrice şi totale ale sufletului omenesc, care nu se petrec în istorie decât la răscrucile vremii, la deschiderile de epocă.

Nu un partid politic se ridică prin Mişcarea Legionară. Ci o lume nouă se naşte, în întregime şi organic: lumea legionară.

Esenţa era profund spirituală, legionarii ştiau că numai prin rugăciune pot ţine o legătură permanentă cu Dumnezeu. Prin rugăciune se arată supuşi voii Lui, cer iertare pentru păcatele săvârşite, cer luminarea minţii şi întărirea virtuţii. De exemplu, pe când era student, Corneliu Codreanu a fost bătut crunt fiindcă a luptat ca deschiderea cursurilor universitare să fie cu rugăciune; s-a rugat în stradă atunci când porţile mitropoliei din Iaşi erau ferecate cu lanţuri şi păzite de jandarmi; s-a refugiat pe muntele Rarău şi a trăit o lună şi jumătate singur în pustie, în post şi rugăciune; s-a rugat în închisorile prin care a trecut, ziua şi noaptea. În campaniile electorale, înainte de a vorbi alegătorilor, se ruga şi i-a deprins şi pe ceilalţi să se roage fierbinte.

Mircea Eliade, aflat în lagărul de la Miercurea Ciuc, după asasinarea mişelească din septembrie 1939, notează în Memoriile sale, copleşit şi uimit de credinţa legionarilor: „Rareori, în istoria creştinismului modern posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu au fost plătite cu mai mult sânge, ca în cazul legionarilor… Seara, rugăciunea colectivă se termina cu un impresionant „Cu noi este Dumnezeu” cântat de 300 de voci. La ultimul etaj era o cameră rezervată pentru „rugăciune permanentă”. Timp de o oră, ziua şi noaptea, un deţinut se ruga (sau citea Biblia, Psaltirea), şi nu se întrerupea decât în clipa în care intra cel care venea să-l înlocuiască. Şi fiindcă, fireşte, între orele trei şi cinci dimineaţa era cel mai greu să rămâi treaz, mulţi cereau să fie înscrişi pe listă tocmai pentru aceste ore” (Memorii, vol. 2, 1991, p.30).

*

Temniţa lui Corneliu: preambul al temniţelor comuniste

Pentru revoluţionarea făpturii noastre româneşti, pentru realizarea în fiecare din noi, a unor noi valori de viaţă sufletească, Căpitanul întrebuinţează ca mijloace tehnice de educaţie: cuibul, tabăra, temniţa, care toate trei sunt trepte de introducere pentru înglobarea noastră definitivă în cea de-a patra comunitate, care le depăşeşte pe toate: Legiunea…

Temniţa este a treia comunitate de închegare a sufletului legionar: cea mai importantă. Spiritualitatea profund creştină care însufleţeşte viaţa legionară aici îşi are verificarea cea mai luminoasă: în acceptarea temniţei şi a suferinţei. Desigur, pentru idealul lor curat, adevăraţii legionari suferă în viaţa lor de toate zilele viaţă de aşteptare, de neisprăvite privaţiuni, de hulă, de ironie. Suferă în viaţa de tabără, care e viaţa de efort şi constrângere. Dar suferinţa în înţeles extrem de încercare, suferinţa în înţeles de pătimire, de abia de la închisoare înainte se arată… De la temniţă înainte începe adevărata verificare legionară: pătimirea şi jertfa…

Legionarismul este în primul rând credinţă în Dumnezeu, în sensul cel mai pur, în sensul tradiţiei noastre creştine. Aşa e veşnic sufletul omenesc: are nevoie de înălţimi. (cf. Victor P. Gârcineanu: „Din lumea legionară”).

Mărturii emoţionante avem despre trăirea creştină a legionarilor din temniţele carliste (1933-1940), antonesciene (1941-1944) şi comuniste. În iadul închisorilor şi torturilor ei au ţinut aprinsă flacăra spiritualităţii creştine Mărturii despre săvârşirea Sfintei Liturghii, împărtăşirea cu Sfintele Taine, sărbătorirea Crăciunului sau a Învierii Domnului în temniţe sunt zguduitoare. Din primele două perioade dăm doar două titluri de cărţi: Preot Ilie Imbrescu, „Biserica şi Mişcarea Legionară” (cât pe ce să fie ucis de regimul Carol II!) şi Roth Jelescu, „Şi cerul plângea…”.

Sunt mulţi care au ajuns pe treptele sfinţeniei încă înainte de regimul comunist şi au fost ucişi ca martiri, dar mărturiile nu sunt atât de abundente ca în timpul comunismului (a se vedea mai jos listele cu nume). Adevărate pilde vii şi îndrumători spirituali, mulţi ar putea fi trecuţi în rândul sfinţilor alături de trăitori ca Valeriu Gafencu, Traian Trifan sau Virgil Maxim. De altfel ultimul arată în cartea sa „Imn pentru crucea purtată” că exista o trăire adânc creştină în închisori încă de la începuturi. Căci educaţia legionară nu însemna altceva decât practicarea virtuţilor creştine la maximum în viaţa de zi cu zi: dragostea, credinţa, rugăciunea, asceza trupului şi a sufletului. Ceea ce deranja stăpânirile anticreştine ale secolului XX. Nu este de mirare că mulţi s-au hotărât să păşească pe calea strâmtă a desăvârşirii intrând în monahism.

Între anii 1927-1940 au căzut ucişi peste 500 de legionari. Carol II a ordonat masacrul din 21/22 septembrie 1939, în care într-o singură zi au căzut 254 de legionari absolut nevinovaţi pe tot cuprinsul ţării, unii scoşi din spitale sau din lagărele unde erau închişi şi împuşcaţi fără judecată. Trupurile neînsufleţite au fost ţinute timp de trei zile la răspântiile drumurilor cu stigmatul de trădător de ţară. Aceasta sub pretextul împuşcării primului ministru Armand Călinescu de către echipa lui Miti Dumitrescu (9 persoane). Miti a respectat codul onoarei: după ce au anunţat la radio că a fost împuşcat de o echipă de legionari „dintr-o dureroasă necesitate”, s-au predat (faptele lui Armand au atins disperarea maximă a întregii ţări: a fost mâna şi mânia lui Dumnezeu ce a oprit răul fatal prin pedeapsa exemplară a asasinului mason, anticreştin, Călinescu). Cei 9 au fost schingiuiţi barbar şi în final executaţi, expuşi la locul faptei; timp de trei zile, oficialităţi, copii de scoală, funcţionari şi public au fost obligaţi să privească îngroziţi macabrul spectacol. Ei au săvârşit fapta cu conştiinţa creştină, au postit, s-au mărturisit, s-au împărtăşit cu conştiinţa că săvârşesc un mare păcat. În scrisoarea lui Miti Dumitrescu adresată familiei, el scrie: „Sper că Bunul Dumnezeu ne va ierta pentru fapta noastră, deoarece am săvârşit-o nu din ură personală, ci din nemărginită dragoste de Neam…Nu ştiu cum va judeca istoria fapta noastră, dar să nu uitaţi că am plătit-o cu preţul vieţii noastre”.

Totuşi, asasinii fiind pedepsiţi, era de aşteptat liniştirea lucrurilor, dar Carol aştepta doar pretexte pentru crime: n-au ajuns cei 9 ucişi fără judecată în chinuri inimaginabile (rupte bucăţi de carne din ei) dar au plătit şi alţi peste 250, elita sfinţitoare am putea spune a acelor vremuri.

Temniţele au rămas pline până la venirea comunismului. Se poate vedea că majoritatea Sfinţilor închisorilor comuniste provin din „bandiţii legionari” închişi de Carol şi Antonescu. Reeducarea de la Piteşti din anii 1949-1951 seamănă izbitor de mult cu reeducarea de la Aiud din anii 1941-1944 deşi mai puţin sângeroasă. În timp ce deţinuţii comunişti de aici erau trataţi foarte bine, cu ajutoare ale Internaţionalei Comuniste, deţinuţii legionari erau obligaţi să asculte prelegerile despre reeducarea „duşmanilor” mareşalului Antonescu. În mare parte şi aici au refuzat dezicerea de Legiune la fel ca la Piteşti. Şi asta datorită unor formatori de opinie şi trăitori autentic creştini ca Traian Trifan, Traian Marian, Marin Naidim sau Valeriu Gafencu.

*

Credinţa fără fapte moartă este!

În aprilie 1935 legionarii au organizat la Craiova Congresul Studenţilor Români Creştini. În tabăra de muncă de la Drăgăşani, au lucrat de la 13 iunie până la 14 august 1935, fabricând 100.000 de cărămizi destinate catedralei din acel oraş.

De la 30 iunie până la 15 septembrie, ei au lucrat cărămizi şi au clădit mănăstirea Izbuc, judeţul Bihor. De la 1 iulie până la 16 septembrie 1935, au lucrat la Buga, judeţul Lăpuşna, la temelia unei mânăstiri.

De la 1 iulie până la 10 octombrie 1935, au clădit o biserică la Acilin, judeţul Sibiu.

De la 8 iulie până la 15 septembrie 1935, au construit un drum prin stâncă la Mănăstirea Arnota, judeţul Vâlcea. Au lucrat 242 legionari.

De la 8 iulie până la 8 septembrie 1935, au lucrat 100.000 de cărămizi pentru construirea bisericii în comuna Marca, judeţul Sălaj.

De la 8 iulie până la 6 octombrie 1935, au lucrat 100.000 de cărămizi pentru zidirea unei biserici în comuna Valea-Mare, judeţul Bălţi.

De la 9 la 26 august 1935, au lucrat la pietruirea curţii bisericii şi la repararea bisericii din Baciu, judeţul Braşov.

La 17 august 1935, la Buşteni se ridică o cruce pentru pomenirea lui Virgil Teodorescu, primul legionar asasinat în lupta electorală.

De la 6 septembrie la 4 octombrie 1935, au construit şase diguri ca să împiedice revărsarea apelor Oltului asupra terenului Mănăstirii Mamu, judeţul Vâlcea.

Însemnăm şi faptul dureros şi nedrept că la 4 octombrie 1935, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române interzice munca voluntară a legionarilor pentru repararea şi construirea de biserici (motivul? – „propagandă legionară”).

La 22 martie 1936, legionarii ridică o troiţă la Olteţ în judeţul Făgăraş.

La 1 mai 1936 s-a deschis tabăra legionară din Rădăuţi, condusă de prof. univ. Traian Brăiloiu, care a construit aici biserica Arhanghelul Mihail, demolată de comunişti.

În lunile august-septembrie 1936, în tabăra de la Susai–Predeal, legionarii adună osemintele ostaşilor români din primul război mondial rămase neîngropate şi fac un cimitir care să adăpostească mormintele eroilor neamului. La 5 septembrie 1936 jandarmii năvălesc în tabără, distrug mormintele, maltratează şi alungă pe legionari.

La 5 octombrie 1936 se sfinţeşte la Azuga o troiţă lucrată de legionari.

La 7 septembrie 1940 a fost o zi de rugăciune şi de pomenire a eroilor Mişcării Legionare în toate oraşele şi satele ţării.

Despre această latură creştină a jertfei legionare pe altarul credinţei strămoşeşti nu se scrie în cărţi, în reviste, la conferinţe, la televizor. De ce? „Despre faptul că regimurile de până la 6 septembrie 1940 au ucis fără judecată mai mult de 500 de legionari nu se scrie şi nu se vorbeşte, dar despre cele cinci victime pe care le-au făcut legionarii scoşi din fire, care n-au mai putut răbda, se face atâta caz. De ce? Numai Duca, Stelescu, Armand Călinescu, Iorga şi Madgearu au fost oameni? Cei 500 de legionari n-au fost oameni? Sau există oameni superiori şi oameni inferiori?” (se întreabă preotul Victor Moise).

„Fanatismul” şi violenţa legionară: privite creştineşte

S-a făcut mult caz de fanatismul şi violenţele comise ca o „dovadă” că ei nu sunt creştini. Fanatismul în mintea unora înseamnă extremism, şovinism, xenofobie, antisemitism.

Dacă e să judecăm aşa putem învinui de fanatism şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Sfinţii Apostoli şi pe toţi martirii creştini. „Dacă voievodul Constantin Brâncoveanu n-ar fi fost fanatic, ar fi cedat în faţa călăului care-i ucidea copiii. A avea curajul să afirmi adevărul şi să lupţi pentru el cu orice risc poate fi socotit fanatism, dar nu cu conotaţie negativă! Fanatismul implică iubire jertfelnică nu ură nimicitoare, aşa cum susţin duşmanii Mişcării Legionare. Orice mare savant este extremist; orice mare artist este un extremist; orice mare postitor şi cel mai smerit călugăr pot fi socotiţi extremişti. A lupta până la ultima picătură de putere, a munci şi ziua şi noaptea este tot o atitudine extremistă. Se discută despre violenţa legionarilor ca oponent al toleranţei creştine. Cu motivaţie necinstită, nu se face demarcarea între violenţa agresivă şi violenţa prin care se răspunde agresivităţii. Nu este observat cel ce atacă pentru a ucide, dar se socoteşte agresivitate lupta de apărare a celui atacat. Cel ce trage cu tunul şi striveşte sub şenilele tancului mii de vieţi nevinovate nu este socotit violent, dar cel care apărându-se aruncă cu pietre în tanc este învinuit de violenţă” (Pr. Victor Moise, „Omul nou”).

Să nu se uite că în final „violenţa” lor este plătită cu propria viaţă, cu propria cenuşă cum a zis Moţa. După ani de crunte chinuri la care au fost supuşi fără vină, ei declară: „Noi afirmăm în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei că niciodată violenţele noastre n-au fost decât legitime apărări” (în „Cranii de lemn”).

Un catalog amplu şi lămuritor al violenţelor: legionare şi mai ales antilegionare o găsim la Nicolae Roşca, „Cronica unor violenţe politice” (mai multe ediţii).

Cei ce nu înţeleg acest fenomen unic al neamului, chiar din cei apropiaţi şi credincioşi oameni, judecă după măsura lor îngustă: cum un creştin ţine crucea într-o mână şi pistolul în cealaltă? Ei nu înţeleg că pistolul l-au luat doar în cazuri extreme când în joc era ţara însăşi (în cazul criminalilor politicieni Duca, Armand Călinescu, trădătorul agent spion Stelescu) iar în celelalte cazuri e vorba de înscenări incredibile: uciderea lui Iorga pusă la cale de KGB-ul comunist prin agentul Traian Boeriu îmbrăcat în haine legionare pentru a compromite Mişcarea; de asasinat nu era străin Ion Antonescu, prieten cu comuniştii pe atunci şi duşmanul lui Iorga şi al Mişcării.

Sinodul Bisericii noastre s-a pronunţat asupra asasinării lui Duca (1933). Pastorala elogiază pe cel asasinat şi aruncă aspră certare tineretului legionar şi a celor trei care l-au ucis. „Cum s-a putut ca printre noi românii, popor cu suflet nobil, bun, blând, împăciuitor, răbdător şi cu frică de Dumnezeu, să se găsească asemenea tineri ucigaşi, cari să descarce arma împotriva celui ce atâta muncă lăudabilă şi cu bune succese a depus pentru ţară şi popor? În numele cărei idei s-a putut înfăptui o asemenea odioasă crimă?”. Cei trei “exaltaţi” români au fost osândiţi la munca silnică pe viaţă şi ucişi fără judecată odată cu Corneliu Codreanu (1938).

Biserica nu a avut nici un cuvânt de mângâiere pentru ei. Cum a judecat Domnul pe „femeia păcătoasă”? Vinovată de adulter, trebuia să fie ucisă cu pietre. Dar acuza era făcută de pârâşii care, în faţa adevărului, au tăcut şi osânda a fost schimbată în iertare. Cel ucis (Duca) nu a fost judecat de nimeni. Dacă se va dovedi de istorie că a fost un criminal, mason şi trădător de neam, ce va fi cu Pastorala? Cum rămâne cu iertarea pe care Biserica trebuia s-o acorde celor trei, cel puţin un cuvânt de mângâiere? Sau numai Duca şi Armand Călinescu erau creştini??

Un adevăr mai puţin cunoscut: cei trei („Nicadorii”) în închisoare făceau parastase pentru sufletul lui Duca, trăind prin credinţa în Dumnezeu conştiinţa păcatului pe care îl săvârşiseră.

Patriarhul Nicodim Munteanu aruncă anateme şi blesteme asupra asasinilor lui Armand Călinescu şi asupra Mişcării (sept. 1939), dar nu schiţează cel mai mic gest când sunt ucişi 13 clerici pentru a fi simpatizat cu Mişcarea. Sunt ucişi 254 de oameni, dintre care preoţi, profesori universitari, avocaţi, medici, studenţi, doctori în teologie sau simpli muncitori şi Biserica a tăcut. Cei 13 preoţi şi călugări nu înseamnă nimic sau nu merită un cuvânt de mângâiere, doar trădătorii de neam?

Sau cum a procedat Ştefan cel Mare cu trădătorii? Nu tăindu-le capul şi trăgându-i în ţeapă? Oricum, gesturile unor legionari ajunşi la extrema răbdării nu se pot compara cu masacrele contra lor şi nici măcar cu pedepsele aplicate de Sfinţii noştri voievozi. Ştim că ţarul Nicolae II al ruşilor a executat mulţi trădători şi totuşi este sfânt…

Noi uităm că Ştefan cel Mare purta crucea într-o mână şi sabia în cealaltă când năvăleau duşmanii… Şi azi e sfânt! Dar câţi voievozi şi ţari ruşi, sârbi, ucraineni nu sunt sfinţi. A se vedea cazul împărătesei Olga (Elena) a Rusiei şi violenţele (!) comise chiar după încreştinare din râvnă pentru Ortodoxie (sec X, 11 iulie).

Despre ucidere: „Nu sunt vinovaţi de ucidere acei care, apărându-şi viaţa, averea şi cinstea, ar face vreun rău sau chiar ar ucide pe cei care i-au atacat. Tot astfel nu sunt vinovaţi soldaţii care ucid pe duşmani în război, căci îşi apără patria” [legionarii şi-au apărat in extremis ţara, neamul şi credinţa de atacurile furibunde ale masonilor Duca şi Armand Călinescu, care ar fi vândut străinilor tot bunul material şi spiritual!; o cale „legală” nu exista căci puterea era în mâna lor iar Biserica stătea îngenuncheată] (Catehismul, 1990, p. 78).

Catehism, cap. Statul, întreb. 230, p. 407, ediţia 1992: Sf. Atanasie cel Mare spune că învăţătura creştină opreşte uciderile, dar atunci când este vorba de apărarea patriei, „a ucide pe vrăjmaş este şi îngăduit şi vrednic de laudă” (canon 1). Iar Sf. Vasile cel Mare zice că uciderile de acest fel „nu le-au socotit Părinţii noştri între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor care luptă întru apărare, pentru cuminţenie şi pentru buna cinstire de Dumnezeu” (canon 13).

Canoanele Bisericii Ortodoxe, ediţia a III-a, Sibiu, 2005 – Sf. Atanasie, canon 1: „şi între celelalte, care se întâmplă în viaţă, găsim că se fac în deosebite feluri: precum a ucide nu este îngăduit, dar în război a desfiinţa pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, acelaşi lucru în unele împrejurări şi la anumită vreme nu este îngăduit, iar în alte împrejurări şi la vreme potrivită se îngăduie şi se iartă”. (p.369-370)

Sf. Vasile cel Mare, canon 13: „Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”.

Cei ce distrug lucrul lui Dumnezeu, distrug credinţa şi despart de Dumnezeu pe creştini, ai dreptul să te mânii pe ei fără teamă de păcat pe asemenea unelte ale satanei. Ne spune Avva Pimen în Pateric despre astfel de mânie sfântă (fără a aştepta să devii „sfânt” pentru asta! ): „Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce este a se mânia cineva în zadar pe fratele său? (Matei 5,22). Şi a zis: Orice nedreptate îţi va face fratele tău şi tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii: şi măcar de îţi va scoate ochiul tău cel drept şi îţi va tăia mâna ta cea dreaptă şi te vei mânia pe el, în zadar te mânii. Iar de te desparte de Dumnezeu, atuncea să te mânii tare” (amănunte despre această problemă la pr. Ilie Imbrescu, „Biserica şi Mişcarea Legionară”, 1940).

Gabriel Bălănescu, legionar cu o frumoasă cultură şi o moralitate ireproşabilă, se afla în aceeaşi celulă cu Eugen Cristescu, fostul şef al Serviciului Secret din România lui Carol şi Antonescu, arestaţi amândoi de comunişti. Iată ce-i spune lui Bălănescu fostul călău, omul din spatele asasinatelor antilegionare:

„Toţi politicienii au fost miopi, nici unul nu a văzut clar ce înseamnă comunismul. Unul singur a văzut: Corneliu Codreanu, Căpitanul Mişcării Legionare. La întrebarea lui Bălănescu: de ce a prigonit pe legionari?, i-a răspuns că regretă şi aşteaptă de la ei să opună forţa necesară comunismului, adăugând: aţi fost acuzaţi voi, legionarii, că aţi omorât evrei la Abator; personal am anchetat: nici un evreu n-am găsit asasinat la Abator; unul singur în apropiere, ucis de vagabonzii din Bucureşti” (D. Banea, „Acuzat, martor, apărător…”, p.172).

Aceste cuvinte rostite de duşmanul cel mai perfid, ce aţâţa pe Antonescu împotriva legionarilor prin rapoartele făcute, ne pun în lumină: mârşăvia duşmanilor şi nedreptăţile îndurate de legionari nu doar în închisorile comuniste. Ci în egală măsură în timpul regelui Carol şi Antonescu de la care ne aşteptam la o tratare mai „creştinească” totuşi. Cei doi erau creştini şi aşteptam altfel de comportament decât de la comuniştii atei. Nu e de mirare teroarea comunistă faţă de tineret şi elita ţării care simpatiza aproape 100% cu legionarii. De mirare sunt masacrele oribile dinainte de comunism, pentru care (vorba multor duhovnici!) ne-am meritat soarta de popor umilit.

Ei au trecut în ceata Mucenicilor cărora Biserica le cântă:

Prea lăudaţilor mucenici, pe voi pământul nu v-a ascuns, ci cerul v-a primit. Deschisu-s-au vouă uşile raiului şi înlăuntru fiind, de pomul vieţii vă îndulciţi; rugaţi-vă lui Hristos, să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă. Sau:

Aceşti ostaşi ai Împăratului celui Mare, au stătut împotriva poruncilor tiranilor, vitejeşte n-au băgat seamă de munci şi călcând toată înşelăciunea, încununându-se după vrednicie, cer de la Mântuitorul pace şi sufletelor noastre mare milă.

Creştinismul nu e religia proştilor, a fricoşilor şi ipocriţilor, a laşilor şi căldiceilor. Dimpotrivă, din stadiul de a fi al fiecăruia trebuie să acceadă la idealurile Mântuitorului care ne trag la autodepăşire. „Fiţi desăvârşiţi”; „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. O îmbinare între blândeţe şi smerenie, cu fermitate şi curaj. Aceasta transformă pe om, îl şlefuieşte de zgura păcatelor şi de frica mărturisirii.

Unii, pun egalitate între a fi creştin şi a accepta orice constrângere pe motivul că trebuie „să fim smeriţi”. Ei uită îndemnurile şi fermitatea Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli, a Martirilor, a Ierarhilor şi Cuvioşilor Bisericii. Eroismul creştin nu mai există în sufletele lor. De aici, neînţelegerea faţă de cei ce luptă pentru credinţă, neînţelegerea faţă de legionari şi sfinţenia vieţii şi idealurilor lor. Neînţelegere faţă de oricine este intransigent cu minciuna şi nedreptatea. De aici până la vinderea credinţei şi a lui Hristos tot în numele smereniei, nu e decât un pas.

Ne lămureşte îndeajuns de bine unul din vechii legionari şi trăitori, Alexandru Cantacuzino, despre această problemă (a fost executat în 21/22 sept 1939 în închisoarea Râmnicu Sărat):

„Eroismul creştin

Cum se face că tocmai cei care vor să apară drept cei mai intransigenţi apărători ai creştinismului, susţin exact teza în temeiul căreia comuniştii îndeamnă la dărâmarea bisericilor cu dinamite şi la nimicirea credinţei creştine? Comunismul strigă la fel: creştinismul e o religie pentru infirmi; creştinismul încurajează robia şi favorizează societatea burgheză în care sunt strivite sub exploatare clasele muncitoare. Creştinismul predică ascultare şi supunere stăpânirii chiar când este abuzivă. Creştinismul nu făgăduieşte dreptate decât în viaţa viitoare, iar pe pământ: răbdare, resemnare şi suferinţă fără cârtire. Aceasta este tălmăcirea comunistă a religiei creştine. Aceeaşi temă, ceva mai puţin accentuată, o aflăm la impozanţii critici ai violenţei naţionaliste.

Diferenţele dintre legionarism şi naţional-socialism sau fascism

Sunt unii care sunt ispitiţi să încerce comparaţii pripite între mişcarea revoluţionară a tineretului român şi ideologia hitleristă sau mussoliniană. Vă fac atenţi că mistica noastră a răsărit din ţărâna românească, simultan şi chiar anterior mişcării fasciste sau naţional-socialistă germană.

Multe deosebiri ne despart de aceste mişcări străine.

Primordiala caracteristică a spiritualităţii noastre, e faptul că ea se înrădăcinează adânc în învăţămintele şi în misticismul creştin. Pregătirea sufletească creştină poate singură să creeze, credem noi, acele legături, acea solidaritate spirituală, o trainică împărtăşire între noi, acel reciproc ajutor moral şi social, sentimentele de fraternitate naţională, care constituie temelia necesară oricărei însănătoşiri intelectuale, morale, economice, administrative şi politice româneşti.

Să fie însă desluşit, prin creştinism noi înţelegem credinţa noastră ortodoxă revelată. N-am putea, cum fac naţional-socialiştii germani să considerăm pe Dumnezeu ca un product al împrejurărilor locale, ceva fabricat de om, de geniul rasei sau de sângele aric. Nu credem într-o Dumnezeire particularistă, croită de noi pe măsura speciei româneşti. N-am putea, cum fac unii profesori universitari de ai noştri, zişi creştini, să concepem pe Dumnezeu ca un fenomen comun şi natural de închipuire a omului sau ca o atractivă idealizare a energiei cosmice [cum făcea Blaga în tinereţe, pentru care Dumnezeu e Marele Anonim, o esenţă impersonală, de-a dreptul panteistă!].

Dar ce ne mai deosebeşte încă de tineretul celorlalte ţări şi însăşi de tineretul italian sau german este morala noastră a ispăşirii, este cumplita noastră certitudine că, pe acest pământ, ceea ce nu este clădit cinstit şi drept, clădit pe adevăr, pe probitate şi pe onoare este neapărat sortit să se năruie…

Noi, tineretul român, exaltăm mai cu seamă credinţa noastră creştină şi naţională, virtuţile de dreptate, de omenie şi de nobleţe ale sufletului românesc, rănile noastre, restrângerile şi renunţările noastre, ascetismul, strălucirea jertfelor făcute naţiei noastre, măreţia anonimă a obidei zilnice ce a îndurat-o veacuri de-a rândul acest neam necăjit de soartă, mărturia izbăvitoare a atâtor vieţi închinate către zorile ce vor veni, ruga mormintelor noastre, care toate împreună ne dau în adevăr dreptul la o existenţă mai bună…

“Lupul este lup tocmai fiindcă mănâncă oaia”, da, dar numai în lumea animală. Dacă ne suim în lumea creştină, lupul e lup, numai daca iubeşte oaia” (Opere complete, 1969, 1990).

A fost Mişcarea antisemită?

O mare minciună. Dăm exemple de evrei legionari sau simpatizanţi:

Ana-Maria Marin, soţia lui Vasile Marin, mort în Spania;

Cătălin Ropală (1911-2002), instructor legionar, autorul cărţii „Batalionul de la Sărata”. Frate cu Ana-Maria Marin. Cunoscut şi ca sportiv de performanţă, şi-a făcut din îndatoririle faţă de neam şi ţară o religie pe care a slujit-o fără rezerve. Este chinuit în temniţele comuniste pentru lupta sa alături de Mişcarea Legionară. Refractar oricărui compromis, dar şi oricărei scăderi a ştachetei ideologic-morale, pentru el Legiunea reprezintă ultima şi suprema tentativă de reconstrucţie a unei lumi româneşti. Spirit lucid, impulsionat de o curiozitate intelectuală neistovită, a avut darul să împărtăşească şi altora din afară idealurile nobile prin ataşamentul necondiţionat. (cf. rev. Permanenţe, mai 2002).

Vasile Noveanu, medic, şef al judeţului Arad, ministru al Statului Naţional Legionar; alţi trei fraţi ai săi: Nicodim, Mihai şi Arthur;

Compozitorul Paul Constantinescu, care, sub influenţa educaţiei legionare, scrie Oratoriile în stil bizantin de Crăciun şi de Paşti.

Felix Aderca, simpatizant. Despre el scrie Mihail Sebastian în Jurnal: „Aderca, pe care l-am întâlnit aseară la cercul sefard, unde am vorbit amândoi despre Baltazar, îmi spunea că deploră moartea lui Codreanu, care a fost un mare om, o apariţie genială, o forţă etică fără seamăn şi a cărui moarte de sfânt este o pierdere ireparabilă”. (Flor Strejnicu, „Creştinismul Mişcării Legionare”, 2001, p.67, 195).

Nicolae Steinhardt, simpatizant (1912-1989). S-a convertit la Ortodoxie în închisoare datorită legionarilor. Povestea lui este o „dublă îndrăgostire: de Neamul Românesc şi de Biserica Ortodoxă”. Propus pentru canonizare de episcopul Iustinian Chira al Maramureşului. Securitatea analiza în 1984 lucrarea sa Jurnalul fericirii astfel: „Lucrarea reprezintă rememorarea efectivă a detenţiunii de aproape 5 ani pe care autorul a suferit-o între 1960-1964… De la început trebuie spus că autorul nu face nici un secret, ci dimpotrivă declară limpede lipsa oricărei aderenţe şi simpatii faţă de comunism.. În mod cu totul surprinzător, mai ales ţinând seama de originea etnică a autorului [evreu], cei mai umani şi cumsecade oameni întâlniţi în închisori sunt legionarii, colegii de celulă care l-au ajutat în grele ocazii…” (mai multe în rev. Rost, an 1, nr. 1, martie 2003).

*

Cultul morţilor

Acesta face parte din învăţătura şi practica Bisericii, dar nimeni nu l-a practicat cu atâta ardoare, atâta evlavie şi credinţă ca Mişcarea Legionară. La fiecare şedinţă erau chemaţi cei căzuţi, de dorul lor se cânta „Plânge printre ramuri luna”. Prezenţa celor căzuţi era cântată: „Cei ce-au căzut ucişi de gloanţele duşmane păşesc în rând cu cei ce au rămas”. Legionarii ucişi fără judecată trec de ordinul miilor şi nu mai încap pe filele calendarului. Parastasele şi pomenirile pentru morţi erau foarte frecvente. Grija pentru cei adormiţi se arăta prin îngrijirea cimitirelor, strângerea osemintelor unor eroi care (mai mare ruşinea într-o ţară creştină!) zăceau neîngropate sub cerul liber, mâncare păsărilor. Cu toate acestea, patriarhul Miron Cristea interzice taberele de muncă iar armata şi jandarmeria intervin în forţă asupra celor ce strângeau oasele pentru a le înmormânta, călcându-i în picioare…

Corneliu spune: „Ţelul final nu este viaţa, ci învierea. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor, având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, învierea din morţi, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim, către care se poate înălţa un neam” („Pentru legionari”).

La 24 ian. 1933 legionarii din Bucureşti au depus o cruce la Monumentul Eroului necunoscut şi au făcut parastas cu preotul Georgescu Edineţ. La 17 aug. 1935 legionarii din Buşteni au ridicat o cruce şi au făcut pomenire eroului martir Virgil Teodorescu. În lunile august-septembrie 1936 legionarii au descoperit osemintele eroilor căzuţi pe Muntele Susai, le-au adunat, le-au îngropat şi au făcut slujbele necesare. Urmarea? – la 5 septembrie autorităţile şi jandarmii au profanat mormintele eroilor.

Cu prilejul înmormântării martirilor Moţa şi Marin din februarie 1937, s-a dat o deosebită amploare cultului morţilor. La 22 sept. 1940 a fost ziua eroilor şi martirilor ucişi în 1939. S-au făcut pomeniri speciale la Predeal, Râmnicu Sărat, Bucureşti, Vaslui şi Râşnov. La 27 sept. 1940 au fost reînhumate osemintele martirilor asasinaţi la Vaslui şi au fost depuse urnele cu cenuşa eroilor legendari Vasile Cristescu, locotenent Dumitrescu, Nicoleta Nicolescu, Victor Dragomirescu, Clement Gheorghe, grupul Nadoleanu şi grupul Miti Dumitrescu, cu toţii arşi la crematorii, unii de vii.

Cinstirea morţilor era atât de evident practicată încât politologii comunişti şi falsificatorii istoriei vorbesc despre „o nesfârşită suită de deshumări şi reînhumări, însoţite de parastase pentru pomenirea morţilor, înălţări de troiţe şi alte monumente, depuneri de coroane, amenajări de cimitire”[3].

Prin acestea, legionarii au arătat că iubirea de fraţi nu se opreşte la mormânt, ea rămâne vie şi lucrătoare în veşnicie. Cultul morţilor este o practică a Bisericii căreia aceştia i-au acordat o mare atenţie de la început şi până în zilele noastre, când se continuă pomenirile, ridicările de troiţe şi rugăciuni în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării.

Agatanghel: proorocie despre România şi Mişcarea Legionară

Agatanghel trăia la 1273 în insula Rhodos. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu i-a făcut nişte descoperiri. Prezintă viziunea avută începând cu Renaşterea, despre care spune că atunci oamenii se vor întoarce la antropocentrism. Trupul omului a devenit beatificat: în toată Renaşterea vedem această frumuseţe a trupului uman expusă la stadiile de păgânism, la idealizarea trupului, cu sfinţi, Maica Domnului, Dumnezeu chiar prezentaţi în frumuseţe trupească, spre deosebire de Bizanţ care transfigurează trupul. Trece cu proorocirea şi ajunge la revoluţia de la 1789, marea revoluţie franceză, pe care o prezintă ca momentul în care oamenii înlocuiesc Raţiunea Divină cu raţiunea omenească. Aşa s-a şi întâmplat, zeiţa raţiunii a fost pusă ca simbol al acestei revoluţii. Şi arată că vor fi nişte stări de degradare extraordinară a vieţii spirituale, cum s-a şi întâmplat. Ajunge la revoluţia de la 1848, ajunge la 1920, la constituirea statelor naţionale. Iar despre Ţara Românească spune:

„În vremea aceea (1920), va apare în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, ţara de la gurile Dunării, sau ţara Lupului, va apare Fiul Omului încins cu sabia de arhanghel. Acesta va face o organizaţie numita Legheon, iar membrii acestei organizaţii vor fi persecutaţi, vor fi închişi, omorâţi la răspântii de drumuri, mulţi vor fugi peste hotare persecutaţi fiind de capul statului şi de poporul vrăjmaş lui Dumnezeu. Şi în timpul acesta tot poporul acesta de pe Carpaţi şi alte popoare vor intra în mare suferinţă, dar după o vreme, Maica Domnului şi Sfântul Ioan va aduna sângele lor în potire şi se va prezenta cu el în faţa tronului Fiului Său. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Maicii Sfinte, cei ce vor mai fi rămas vii vor fi scoşi afară din temniţe”.

Virgil Maxim comentează acest uimitor text:

„Fraţilor, noi suntem obiectul acestei minuni! Ne cutremurăm gândindu-ne de atenţia care ni s-a dat, nu pentru vrednicia noastră, ci pentru rugăciunile Maicii; e un dar special pe care Maica Domnului îl face neamului nostru, să mijlocească la Fiul ei rugăciuni pentru noi, pentru condiţia noastră. Noi am fost obiectul acestei minuni, pe noi ne-a scos Maica Domnului din închisoare! Şi socotesc eu că nu ne-a scos la întâmplare. Deci până la eliberarea noastră noi am putut să urmărim împlinirea acestei proorocii care este pe 700 de ani, 1273-1973. Rămâne să se împlinească această ultimă parte a proorociei, care continuă: „Şi atunci va porni de pe culmile acestei ţări o acţiune de încreştinare a tuturor neamurilor”, şi aici noi ne-am cutremurat. Iată deci misiunea neamului nostru, iată harul pentru care Maica Domnului a intervenit. Noi nu suntem decât nişte mărturisitori; din punct de vedere biologic suntem terminaţi, dar din punct de vedere spiritual avem datoria de a lăsa nişte mărturii pentru generaţiile care ne urmează, şi dumneavoastră, care sunteţi tineri, vă revine o misiune extraordinară, şi trebuie să vă pregătiţi foarte serios pentru acest act de jertfă pe care va trebui să-l prestaţi în faţa lumii întregi. Dacă noi am avut misiunea să mărturisim aici, deşi în toată lumea s-a răspândit despre aceasta, dumneavoastră va trebui să preluaţi această ştafetă pe plan mondial, şi iată, zic eu că bătălia deja a început. Orice minune este contestată, pentru că mărturisitorul nu vorbeşte de la sine, el este un investit haric şi săvârşeşte un act de continuitate. Niciodată apostolii, mai pe urmă ucenicii lor, şi episcopii şi preoţii, nu s-au auto-investit; ei au primit investitura invocându-se asupra lor harul special al preoţiei. Când Dumnezeu alege, rânduieşte mai bine zis, ca cineva să realizeze şi din punct de vedere social o lucrare în planul istoric, îl pregăteşte încă din pruncie, în chip potenţial el posedă nişte daruri pe care le dezvoltă, îşi dă seama de ele, le face să ajungă la formele cele mai înalte, şi putem să ne dăm seama de ce toţi care au fost pe linia aceasta a mărturisirii, de ce n-au cedat în faţa tuturor adversităţilor şi adversarilor, văzuţi şi nevăzuţi: pentru că aveau conştiinţa misiunii pe care trebuiau să o îndeplinească… Noi avem certitudinea că nu suntem înafara harului pentru faptul că ori de câte ori am făcut această mărturisire a adevărului ni s-au opus cei care n-au putut să-şi justifice actele pe care le-au săvârşit”.

1. Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu (13 sept 1899 – 30 nov 1938)

1. Sfinţenia vieţii şi lucrării lui Corneliu Z. Codreanu

Corneliu se ruga lui Dumnezeu pentru neamul românesc, în speranţa „învierii lui”. Ce viaţă creştină poţi avea când spui aceste cuvinte?!

„Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere. Dar cultura este rodul capacităţilor şi dispoziţiilor pe care Dumnezeu le-a pus neamului nostru. Pentru aceasta purtăm toată răspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pământului se vor întrece pentru această ultimă înviere; toate neamurile, cu toţi regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecărui popor locul hotărât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Această clipă covârşitoare, această înviere din morţi, este cel mai înalt şi mai strălucit ţel spre care se poate pregăti o naţiune” („Pentru Legionari”).

În „Cărticica şefului de cuib” el scrie:

– Legiunea apără altarele Bisericii pe care duşmanii vor să ni le dărâme.

– Legiunea îngenunche înaintea crucilor vitejilor şi mucenicilor Neamului.

– Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţa Legiunii. Să nu se uite că noi, poporul român, stăm aici, pe acest pământ prin voia lui Dumnezeu şi binecuvântarea Bisericii Creştine. În jurul altarelor bisericilor, s-a aflat adunată de mii de ori în vremuri de bejenie şi restrişte, întreaga suflare românească de pe acest pământ, cu femei, copii şi bătrâni, cu conştiinţa perfectă a ultimului refugiu posibil. Şi astăzi stăm gata să ne adunăm, poporul român, în jurul altarelor, ca-n vremuri de mari primejdii, pentru ca îngenuncheaţi, să căpătăm binecuvântarea lui Dumnezeu…

Patronul nostru este Sfântul Arhanghel Mihail. Icoana lui trebuieşte să o avem în casele noastre, şi în vremuri grele să cerem ajutorul lui şi El nu ne va lăsa niciodată.

– Legionarul şi comunistul: legionarul este împotriva comunistului şi va lupta din toate puterile, pentru ca oriunde se va afla încuibat acest comunist, să fie demascat şi răpus. Triumful mişcării comuniste în România, ar însemna: desfiinţarea Monarhiei, desfiinţarea Bisericii, desfiinţarea Familiei, desfiinţarea proprietăţii individuale şi desfiinţarea libertăţii…În această mişcare comunistă se află adunaţi toţi inamicii noştri, care n-au văzut şi nu văd cu ochi buni România Mare.

Iarăşi Căpitanul scrie:

„În momentul în care mănăstirile şi bisericile nu se vor mai ruga, ţara aceasta se va prăbuşi”. În rânduiala Bisericii creştine a Răsăritului, săvârşirea Liturghiei are o atât de mare însemnătate, încât stă scris că de se va întâmpla să ia foc Biserica în vremea Liturghiei – după ce se va fi trecut de un anumit moment al ei – preotul nu va mai putea părăsi altarul: el va arde acolo împreună cu Sfintele Taine.

În Circulara nr. 64, 1937, Corneliu scrie: „Cred că e bine ca Ortodoxia noastră să ştie că cineva nu-i Împărat pentru că împărăţia de alături s-a dărâmat; ci întrucât are inimă de Împărat şi ia hotărâri şi atitudini de Împărat. Am credinţa că în marea lume a Ortodoxiei, Biserica României va juca cândva cel mai mare rol”.

Circulara Nr. 147, 1938, scrie: Mişcarea Legionară îndeamnă pe toţi oamenii legaţi cu sufletul de ea, ţărani sau orăşeni, tineri sau bătrâni, să facă post şi rugăciuni timp de o săptămână, începând de Vineri seara, 4 Martie 1938. În cele două Vineri şi Miercuri se va ţine post negru.

În timpul postului:

1. Se citeşte de mai multe ori pe zi Paraclisul Maicii Domnului, pag.62-82, broşurica, ediţia anului 1899 (Librăria Pavel Suru, Calea Victoriei, Bucureşti).
2. Nu se citesc ziare, nu se mai citesc nici un fel de cărţi, nu se admite nici un fel de distracţie sau măcar ceva care ar putea distrage sufletul legionarului de la rugăciune.
3. Nu se fumează, nu se mănâncă nimic Miercurea şi Vinerea; în celelalte zile, numai post.
4. Nu se joacă cărţi, table, nu se merge la spectacole, table. Nu se fac vizite decât numai pentru rugăciune.
5. Toată problema se pune:
6. a) în înfrângerea oricărei pofte, în biruirea trupului şi a materiei;
7. b) în eliberarea sufletului de sub jugul materiei;
8. c) în concentrarea lui, în rugăciune, deci în apropierea cât mai mult de morţi, de sfinţi, de Mântuitorul Iisus Hristos, de Dumnezeu.

Chemaţi morţii să se roage totdeauna alături de voi. Chemaţi-l pe Moţa.

1. Nu se fac discuţii contradictorii, care să ne facă să uităm că suntem în rugăciune;
2. Ţinuta, pretutindeni: acasă, în tren, ca în Biserică.

Legionarii şi legionarele trebuie să ştie că nu este vrăjmaş care să lupte şi să biruiască în contra postului şi a rugăciunii.

Cei ce vă rugaţi, fiţi siguri că în calea voastră totul se va lumina…

(Corneliu Z. Codreanu, 18 februarie 1938)

*

„Personalitatea acestui om e reprezentativ românească prin aceea că e singurul om politic care crede în Dumnezeu. Nu numai că el crede. Dar crede că politica e supusă si ea lui Dumnezeu. Prin aceasta e pe linia românească a lui Ştefan cel Mare…

Omul acesta e un cerebral si un sentimental în acelaşi timp, e raţional şi mistic, e bun şi aspru, blând şi neiertător, voluntar şi domol, mândru şi modest, tenace fără să fie rigid, idealist fără să fie utopic, vizionar al marilor latenţe româneşti, cu o înaltă energie spirituală, pe cât de rezistentă energie fizică, pedagog şi comandant, răbdător, stăpânit, chibzuit, deşi tumultos în structura temperamentului său, viteaz şi, mai cu seamă, moral în cel mai greu înţeles al cuvântului, adică dezlegat de imperative personale – om predestinat înaltelor dominări colective.

Ceea ce e singular, după cum se vede, în construcţia sufletească a acestui om, e că în el sălăşluiesc valabil nu numai cele mai numeroase calităţi sufleteşti, ci cele mai depărtate. Înalta lui putere de proiecţie a spiritului si în acelaşi timp, excepţionala lui putere de organizare materială – surprinzătorul lui bun simt – formează un contrast de o fertilitate aproape nemaiîntâlnită. Oamenii care se bucură de înălţime spirituală sunt, de obicei, complet dezorientaţi în viaţa concretă. Iar organizatorii nu sunt niciodată obsedaţi de imperative spirituale.

Şi iată, omul acesta e valabil pentru toate planurile vieţii. Omul acesta are cea mai armonioasă îmbinare a intelectului cu voinţa şi sentimentul, fiind prin astea omul cel mai întreg şi mai sănătos al contemporaneităţii, expresia cea mai plenară a omeniei noastre româneşti. Cerebralismul său e un cerebralism care merge până la luciditate, la iluminare, voinţa e o voinţă de oţel şi afectivitatea sa e uriaşă, o afectivitate care proiectează asupra tuturor fiinţelor din jur marea sa radiaţie interioară… (Victor P. Gârcineanu, „Din lumea legionară” ).

*

Caracterul profund creştin şi sfinţenia vieţii lui Corneliu

A fost prigonit întreaga viaţă, calomniat, întemniţat, hulit, bătut, arestat, condamnat prin cel mai nedrept proces din istoria românilor şi în cele din urmă eliminat în mod talmudic de interesele masoneriei internaţionale.

În toamna anului 1920 se deschideau cursurile universitare la Iaşi fără serviciu religios. „Se proclamă lupta contra lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din şcoală, din instituţii, din ţară”. Pentru că a luptat să se păstreze religia în şcoală, Corneliu a fost bătut aproape o jumătate de oră, dar a reuşit să obţină deschiderea cursurilor universitare cu rugăciune. „De atunci mi s-a înrădăcinat credinţa, care nu mă va părăsi, că cel ce luptă chiar singur pentru Dumnezeu şi neamul său nu va fi învins niciodată”.

Îndurerat că nu-i înţeles şi că e lovit din toate părţile, el scrie: „Singurul sprijin în mijlocul atâtor infernale uneltiri şi uriaşe asalturi, l-am găsit numai la Dumnezeu. Începusem să postim, post negru, toate vinerile, iar în fiecare noapte, la ora 12, să citim acatistul Maicii Domnului”.

Iată ce spune Iuliu Maniu, şeful Partidului Naţional Ţărănesc în toamna anului 1944: „Recunosc că d-l Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în lupta şi salvarea ţării căi politice; el a ales o cale superioară şi anume aceea de a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care, pe căi de înălţare patriotică să dăruiască totul, moral şi spiritual. Astfel, d-l Codreanu voia să creeze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid”. În 1945, primind vizita mamei Căpitanului şi fiind rugat de aceasta să-i dea un memoriu lui Petru Groza – în care se cerea eliberarea din lagăr a fiicei şi nurorii sale, Iridenta Moţa şi Elena Codreanu, soţii de legionari, Iuliu Manu a spus: „Nu pot să fac nimic. Aştept şi eu să fiu arestat. Doamnă, eu nu am avut copii, dar dacă aş fi avut, aş fi dorit să semene cu fiul d-voastră Corneliu!”.

Marele rabin, evreul Alexandru Şafran, în cartea sa „Karl Marx antisemit” (Ierusalim, 1979) descrie cum a fost primit de Căpitan la Casa Verde în 1936, sediul Legiunii, iar după o discuţie de mai bine de ouă ore, iese de acolo foarte impresionat: „Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi-mi spune: am avut multă plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din infinita taină a credinţei. Eu nu am venit să provoc ură sau răbufnire de patimi. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gândesc ca mine; dacă un evreu a fost lovit sau rănit sau jignit, vă rog să-i iertaţi, ei nu-s decât oameni, poate chiar buni creştini. Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim. Ci pe omul-om. Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol II în anul 1938…, a plătit cu viaţa pentru convingerile sale, trăgând după el mase nevinovate, însetate şi ele după o bucăţică de dreptate”.

*

O formidabilă dinamită: rugăciunea!

Vasile Posteucă[4], martor al vieţii sale zbuciumate, ne-a lăsat pagini adânci de Pateric românesc legate de persoana lui Corneliu. El a fost şi martor ocular al dezgropării Căpitanului în noiembrie 1940 şi al aflării moaştelor sale! (mărturia respectivă mai jos…). Iată ce spune despre trăirea creştină a acestuia:

„Căpitanul a ştiut de puterea misterioasă a rugăciunii. A ştiut să se roage. A practicat cu smerenie, cu ardoare, cu severă disciplină, rugăciunea. Se scula dimineaţa înainte de răsăritul soarelui şi se retrăgea pentru meditaţie şi cititul rugăciunilor. Se ruga. Îndelung. Intens. Se ruga nu numai pentru sine ca suflet de om, ci şi pentru mişcare, pentru neam… Căpitanul se ruga. Şi ne-a învăţat şi pe noi să ne rugăm, să devenim oameni noi prin interiorizare, prin practicarea tăcerii, prin rugăciune. Ştia de marea putere a postului negru, a abstinenţei. Era ascet. Se ruga cu inima”.

Posteucă l-a surprins pe Căpitan rugându-se în ziua de Sf. Gheorghe, 23 aprilie 1933, la Rădăuţi, în casa lui Vasile Iasinschi: „Prin uşa întredeschisă l-am văzut în genunchi rugându-se. Nu m-a observat, nu m-a auzit. Era adânc în rugăciune. Faptul acesta m-a şocat. A trecut prin mintea şi inima mea ca un fulger, despicând cerul în două. Noi, jos, cântam, râdeam, povesteam năzdrăvenii din viaţa studenţească de la Cernăuţi. El însă se ruga. Stătea într-o bătălie. Angaja destinul unui neam întreg. Avea nevoie de ajutorul direct al lui Dumnezeu”. Se ruga pentru a avea succes în munca de înviere a Neamului Românesc. Căpitanul voia să se bată fără săbii, numai cu puterea rugăciunii şi cu marele ajutor al forţelor nevăzute. De aceea se ruga cu ardoare…

Căpitanul aducea un element nou în luptă. Nu numai curajul şi fermitatea convingerilor, nu numai oratoria iscusită şi suportul tinereţii noastre nevinovate. Ci o armă nouă. O formidabilă dinamită, rugăciunea. Politica devenea religie şi propaganda electorală rugăciune.

Ni se pare astfel firească aprecierea unui străin despre el: „Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios, decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca pe un sfânt” (Walter Hagen; la pr. V. Moise, „Mărturia faptelor”).

El a înfiinţat Asociaţia Studenţilor Creştini, la 20 mai 1922. La 4 martie 1923 a înfiinţat Liga Apărării Naţionale Creştine. La 22 august 1923 s-a închinat în stradă, la Iaşi, porţile Mitropoliei fiind închise conducătorilor studenţilor.

În vara anului 1929 la Mânăstirea Putna, s-a sfinţit steagul Legiunii Arhanghelul Mihail. În iulie-octombrie 1934, legionarii au lucrat la reconstruirea bisericii ruinate din Cotângenii-Mari, judeţul Soroca.

(cf. pr. V. Moise, „Mărturia faptelor”)

*

„Înclinarea Căpitanului spre pragmatic, în vederea împlinirii idealului, stă în viziunea sa heraclitiană asupra realităţii. Pentru el viaţa, privită prin sentimentul eroic, este o neîncetată luptă. O luptă între principul divin şi cel satanic, principii care se obiectivează în concepţia şi felul de a fi al oamenilor…

Îl călăuzeşte pe drumul său suitor, misticismul său. Niciodată nu l-a părăsit credinţa într-o ordine transcendentă şi niciodată nu s-a depărtat de vocile profunde ale supranaturalului. Simţul metafizic, încrederea în lucrurile care sunt inefabile au îndreptat întotdeauna paşii săi. Datorită acestei sensibilităţi metafizice, el comunică cu eternitatea şi acţiunea sa capătă culoare de Absolut. În adâncul său creştinism stă marea lui capacitate de dragoste. Politica sa este generozitate şi sacrificiu. De câte ori şi-a dispreţuit viaţa sa, a făcut-o pentru fratele său întru sânge şi credinţă. Şi nu poate să se gândească la orgoliul său acel care oricând este gata de jertfă…

În făptura Căpitanului se contopeşte mesianismul său intransigent cu o modestie înduioşătoare. Comportarea lui, actele lui zilnice, sunt cele mai străine de grandilocvenţă, fast şi ditiramb democratico-demagogic…

Corneliu Codreanu este educatorul naţiei sale”. (Victor Şoimu: „Spiritul legionar şi Legiunea”).

*

2. Sfârşitul de martir şi semne după moarte

Corneliu a ştiut că va fi ucis pentru neam şi credinţă. În acest sens avem o serie de mărturii.

Mihail Sturdza relatează cum aranjase plecarea lui Codreanu în Polonia, dar acesta nu a acceptat. El destăinuise celor din jurul său că sfârşitul i se apropie. „Domnule Boilă, pe scurt povestea mea este următoarea: eu sunt condamnat la moarte de regele Carol al II-lea” (Zaharia Boilă, „Amintiri şi consideraţiuni asupra Mişcării Legionare”, pg. 52). Înaintea Floriilor, când a fost arestat, preotul Ion Dumitrescu-Borşa îl găseşte împăcat cu propriul destin. Avusese se pare un moment de ezitare, dar gândul plecării în Italia se spulberase după recitirea Evangheliilor. (Cezarina Bărzoi, „Charisma lui Corneliu Zelea Codreanu”, lucrare de licenţă, neacceptată datorită subiectului şi poziţiei autoarei; cf. rev. Permanenţe, oct 2004 ş.u.).

La 6 martie 1938 Corneliu scrie o scrisoare lui Nicolae Iorga în care se plânge de nedreptăţile făcute de un regim masonic, dictatorial, la care Iorga devenise consilier regal, mare duşman al naţionalismului românesc şi prieten al evreilor din România. De partea sa, Corneliu nu avea altceva decât pana scrisului şi durerea că cele mai curate simţăminte sunt călcate în picioare. Nici un îndemn la ură, la violenţă, nici o jignire la adresa marelui savant. Doar o profundă durere. Scrisoarea se va publica în 26 martie.

Pentru Profesorul Nicolae Iorga

Comerţul legionar de la Obor şi de la Lazăr

fragmente

Astăzi, sâmbătă 26 martie 1938, orele nouă dimineaţa, cele două restaurante de la Obor şi de la liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.

La fel, magazinul de coloniale Obor…

Menţionez ca procedură: Lipsa de omenie, căci tot există o omenie, chiar şi’n cele mai mari injustiţii pe care voieşti să le faci.

Este, în adevăr, lipsit de orice simţ de omenie ca să te prezinţi la o afacere comercială, să închizi imediat, să scoţi personalul în drum, luându-i şi camera în care dormea…

Tot ce am adunat prin cea mai mare economie şi muncă, se află aici.

Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi economice iudaice, nu mai zgomotos decât Domnul Iorga la 1906, domnii de astăzi, aceeaşi domni din guvernul de astăzi, ne spuneau:

„Nu aşa veţi rezolva problema evreiască”.

„Apucaţi-vă de comerţ, faceţi comerţ ca ei”.

Iată, ne-am apucat. Cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.

Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră e bine-cuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi, fără milă, înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi atâtea speranţe.

Ce epitete să vă dau? Ce cuvinte din limba română vi s’ar potrivi?

Ne acuzaţi că am greşit în trecut? Dar cine n’a greşit dintre voi? Spuneţi-ne însă cu ce greşim acum? Ne scoateţi o crimă din ceea ce înşivă ne îndemnaţi ieri ca să facem?

Vine Profesorul Iorga, care striga acum patru luni, dând alarmă în linia comerţului creştin răpus de jidani, şi făcând apel chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre curate, şi ne răpune el pe noi, pe români.

Sub guvernarea fericită şi creştină a Î.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidănesc.

Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace.

Niciodată, nici un cuvânt de rău pentru profesorul Iorga. Totdeodată, cu respect si cu bună-cuviinţă.

De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi.

„Între bliduri, adică la restaurantele noastre, facem comploturi, punem la cale revoluţii îngrozitoare. Şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare” [scria Iorga despre legionari].

Ei bine, nu mai pot.

Din marginile puterii mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig:

Eşti un incorect. Eşti necinstit sufleteşte.

Datoria elementară a unui om corect este ca să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai Domnului Armand Călinescu, care lansează ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino, vor să-l omoare pe D-sa.

Eu nu mă pot bate cu D-ta, n-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia D-tale.

N-am nimic. D-ta ai totul.

Dar din adâncul unui suflet lovit şi nedreptăţit, îţi strig şi îţi voiu striga şi din adâncul gropii: eşti un om necinstit sufleteşte, care ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate.

Voi care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la disperare şi păcat, voi, cărora, dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat exact ca mine, fără ca să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, vouă, necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum că nu veţi întâmpina, nici Dvs., domnule profesor, şi nici ceilalţi care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai nici o violenţă, ci nici măcar o opunere.

Dar de acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi.

(Bucureşti, 6 Martie 1938, Corneliu Z. Codreanu).

Ca răspuns, Iorga îl dă în judecată în 30 martie 1938. Deja camarila regelui Carol II cu Armand Călinescu, ministru de interne, începuseră pregătirile pentru distrugerea Legiunii şi asasinarea Căpitanului. Nu ştim dacă procesul intentat de Nicolae Iorga în urma căruia fost arestat şi condamnat la 6 luni închisoare, a făcut sau nu parte din planul regelui de eliminare fizică. Se înfiinţează lagăre de concentrare unde sunt închişi fără judecată sute de legionari, dintre care câteva zeci de preoţi: Tismana, Dragomirna şi Miercurea Ciuc. Este arestat şi filosoful Nae Ionescu.

La 27 mai Căpitanul este condamnat la 10 ani muncă silnică, 6 luni degradare civilă, 5000 lei amendă şi 2000 lei cheltuieli de judecată. În 25 iunie are loc procesul conducătorilor legionari în frunte cu inginerul Gheorghe Clime, condamnaţi toţi 19 între 5-9 ani închisoare. Între iulie–octombrie se arestează legionari în toată ţara, se aplică tratamente bestiale şi schingiuiri, dintre care amintim cazurile Dumitru Groza, şeful muncitorimii şi Iordache Nicoară. Se  înfiinţează un nou lagăr, la Vaslui.

În închisoare, scrie ca un adevărat creştin smerit care se simte păcătos în faţa lui Dumnezeu:

„Când am terminat Evangheliile, am înţeles că stau aici în închisoare din voia lui Dumnezeu; că deşi n-am nici o vină sub latura juridică, El mă pedepseşte pentru păcatele mele şi-mi pune la încercare credinţa. M-am liniştit… A căzut liniştea asupra sbuciumatului meu suflet, cum se lasă seara liniştea peste sbuciumul, svârcorilile şi încordările lumii. Oameni, păsări, animale, copaci şi ierburi, pământ muncit şi tăiat de fiarele plugurilor intră în repaos. Căci tare am fost sbuciumat!… Mult a suferit sărmana carne de pe mine. Nu cred să fi îndurat vreodată mai mult ca acum. “Credinţa” şi “Dragostea” nu mi le-am pierdut, dar am simţit, că la un moment dat mi s-a rupt firul nădejdii… Dar mi l-am legat la loc, luptând zi de zi. Cum? Citind cele 4 Evanghelii. Când le-am terminat am simţit că am din nou cele trei fire şi că ele sunt bune: Credinţa, Nădejdea, Dragostea. (15 Iunie 1938)

La 30 noiembrie 1938 are loc asasinarea Căpitanului, a Nicadorilor (3) şi a Decemvirilor (10).

În spatele asasinatului odios a stat oculta masonică iudaică, aceeaşi răutate manifestată la uciderea Domnului nostru Iisus Hristos. Acest fapt este mărturisit chiar de evrei, în ziarul „Israel” apărut la Cairo, 5 ianuarie 1939, articol scris de ziaristul francez de origine evreiască, Alexander Herenger. El scrie astfel:

„În Mai a fost răsturnat de la putere neînsemnatul Goga, care abia de câteva luni ajunsese în fruntea guvernului… Şi mai recent, veni rândul rivalului său Corneliu Codreanu, un bandit şi provocator de nelinişti. El, împreună cu treisprezece dintre principalii săi aderenţi, a fost ciuruit de gloanţele jandarmilor care au avut sarcina ca pe deţinuţii din temniţă să-i transfere în lumea cealaltă, fără formalităţi inutile”.

Articolul este de mare importanţă: se recunoaşte pentru prima oară de un jidan, în mod public, că acesta – Corneliu – a fost victima unui brutal şi sistematic asasinat iudaic. Herenger denumeşte crima o răzbunare a vechiului dumnezeu al jidanilor Iehova şi un motiv de triumf şi bucurie pentru întreaga jidovime[5].

A fost ucis în ritual talmudic: deşi legat cu lanţuri de mâini şi de picioare, l-au mai legat şi de scaunul pe care era pus. Deşi a fost ucis prin ştrangulare, i-au mai tras şi un glonţ în ceafă. Deşi aruncat în fundul gropii adâncă de 4 metri, au mai turnat şi 15 damigene cu acid sulfuric pentru ca trupul să fie descompus, ca nu cumva să revină la viaţă. Cu toate astea, au mai turnat şi 30 de tone de beton peste trup. Toate au izvorât din mintea lor dirijată de diavolul.

Le-a fost frică de trupul lui gândind că „ucenicii lui” îl vor fura, la fel ca trupul Mântuitorului. Au acoperit cu pământ, au nivelat groapa, au pus vegetaţie deasupra pentru a nu se mai cunoaşte locul. Şi totuşi, minunea s-a întâmplat peste doi ani, când la 27 noiembrie 1940 morţii au fost scoşi de sub placa de beton şi identificaţi. Mentalitatea iudaică a rămas tot la a ucide pe cel mai bun, mai viteaz, mai inteligent, deci cel mai periculos goim pentru ei: „tob toif şebegoim harog”.

Martor al epocii, preotul, scriitorul şi ziaristul Virgil Gheorghiu arată cum s-a întâmplat tragedia neamului nostru.

„Decretul de ucidere i-a fost efectiv semnat la 20 decembrie 1937, imediat  după alegerile generale. Puterile occidentale, aliaţii şi protectorii noştri, au fost iritaţi de alegerea făcută de către alegătorii români… Pentru a găsi un procedeu democratic de a tăia capul lui Corneliu Zelea Codreanu, cum cereau puterile occidentale, regele Carol al II-lea a făcut apel la profesorul Nicolae Iorga. Acesta îl sfătui pe rege să-l aresteze mai întâi în mod legal pe Codreanu şi, îndată după ce va fi arestat, să-l bage în mod democratic într-o celulă. Înlănţuit, îl avea la dispoziţie şi putea face cu el ce vrea.

Pentru a motiva arestarea, Iorga a depus el însuşi, contra lui Codreanu, o reclamaţie pentru insultă. În urma acestei reclamaţii, un detaşament de jandarmi s-a năpustit  chiar în noaptea aceea la Predeal, l-a arestat şi l-a dus la tribunalul militar din Bucureşti.

Regele l-a însărcinat pe Armand Călinescu, ministrul său de interne, să găsească de urgenţă un mijloc legal de a-l elimina în mod radical pe Codreanu de pe scena politică a ţării. „Monoclul negru”, şi-a făcut o plăcere în a organiza un nou proces împotriva şefului Gărzii de Fier. Tribunalul Militar a primit ordinul subteran să-l condamne pe Codreanu pentru răscoală contra Statului, pregătiri de război civil, complot militar, înţelegere cu puteri străine, uneltiri pentru asasinarea regelui şi o lungă listă de alte crime pentru care legea prevedea ca pedeapsă închisoarea pe viaţă. În acest fel, era sigur că Codreanu nu va ieşi viu din temniţă. Dar Tribunalul Militar, întrunit în mare grabă, nu a reuşit, cu toată bunăvoinţa sa, să-i aplice lui Codreanu sancţiunea maximă. El a fost condamnat la zece ani muncă silnică, în ocnă.

Regele dorea mai întâi să fie primit cu mare pompă la Londra şi la Paris; nu va dispune uciderea lui decât la întoarcerea sa.

Întors din călătoria triumfală de la Londra şi Paris, a pus să fie asasinat Codreanu. „Monoclul negru”, care aştepta cu nerăbdare semnalul regelui pentru a proceda la execuţie, a dispus să fie scoşi din temniţă Codreanu şi treisprezece camarazi ai lui. Cei treisprezece şi Căpitanul lor au fost introduşi în furgoane celulare, cu mâinile şi picioarele înlănţuite. Într-o pădure, aproape de Bucureşti, au fost strangulaţi de către gardieni, cadavrele lor au fost aruncate într-un şanţ şi acoperite cu o placă de beton.

Cele 14 asasinate au cutremurat ţara. Era prea odios, prea barbar. În aceeaşi dimineaţă, profesorul Iorga participa la o şedinţă a Academiei Române. Academicianul Gheorghe Ionescu-Siseşti a făcut o relatare detailată a asasinatului comis în timpul nopţii. Academicienii au ascultat, uluiţi. Numai Iorga a luat cuvântul. A spus: „S-a procedat cu stângăcie. Cu foarte mare stângăcie”. Acesta a fost discursul funebru al lui (cf. rev. Permanenţe, nov 2006).

*

Declaraţia plutonierului Sârbu, 1940 (cel ce l-a ucis pe Căpitan)

Iată declaraţia dată de plutonierul Constantin Sârbu în faţa Comisiei de anchetă instituită după 6 septembrie 1940. Acesta este de două ori criminal, deoarece, după strangularea Căpitanului, a luat parte şi la asasinarea celor din echipa avocatului Miti Dumitrescu, în prealabil schingiuiţi în mod barbar. Masacrul la care a luat parte l-a scos din rândul celor ce merită câtuşi de puţin numele de „om”.

„Am plecat în noaptea aceea [29-30 nov 1938] din Bucureşti, cu două maşini dubă de la Prefectura de Poliţie. Eram însoţiţi de maiorii de jandarmi Dimulescu şi Macoveanu. Ajunşi la Râmnicu Sărat, am tras la legiunea de jandarmi. Aici maiorii Dimulescu şi Macoveanu au luat contact cu maiorul de origine evreu, Scarlat Roşianu, comandantul legiunii de jandarmi din Râmnicu Sărat. Imediat ne-am întors la Bucureşti. În lipsa unui ordin precis (sau intervenise vreo modificare) jandarmii n-au mai luat pe legionari. Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii în maşini, dar în acelaşi timp soseşte din urmă maiorul Dimulescu, care ne-a dat ordin răstit: Înapoi la Râmnicu Sărat.

Ne-am întors dar ne-am oprit la câţiva kilometri de Râmnicu Sărat unde am fost cantonaţi în timpul nopţii. Aici ni s-a dat vin de băut, ţigări scumpe şi gustări alese. În zorii zilei am pornit spre Râmnicu Sărat. Ajunşi la închisoare am fost băgaţi, toţi jandarmii, într-o celulă, unde maiorii Dimulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiuni asupra modului cum aveam să executăm pe legionari (Deci totul a fost bine organizat, până la cele mai mici amănunte, n.n.). Punând în genunchi pe şoferul maşinii (Toma Ilie, n.n.) i-a aruncat un ştreang după gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa ordinul astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi câte unul afară în curtea închisorii şi fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar.

Mie mi s-a dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acela era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu. I-am dus apoi la maşini. Aici legionarul era legat cu mâinile de banca din spate, iar picioarele de partea de jos a băncii din faţă în aşa fel ca să nu poată mişca nici într-o parte, nici într-alta. Aşa au fost legaţi 10 legionari într-o maşină şi patru în cealaltă.

Eu am fost în prima maşină, în cea cu zece legionari, în spatele Căpitanului şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului ce-i fusese încredinţat. În mâini aveam ştreangurile. Am pornit, în maşina mea era maiorul Dimulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere deplină de mormânt, căci n-aveam voie să vorbim nici între noi, jandarmii, şi nici legionarii între ei. Ajunşi în dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dimulescu, care stabilise cu noi printr-un semnal momentul execuţiei, a aprins la un moment dat o lanternă, stingând-o şi aprinzând-o iarăşi de trei ori. Era momentul execuţiei, dar nu ştim ce de n-am executat nici unul. Atunci maiorul Dimulescu a oprit maşina, s-a dat jos şi s-a dus la maşina din spate. Aici maiorul Macoveanu fusese mai autoritar, legionarii erau executaţi. Căpitanul şi-a întors puţin capul către mine şi a şoptit: «Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei». Dar în aceeaşi clipă, mai înainte ca el să-şi fi terminat această rugăminte, maiorul Dimulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi, păşind înăuntru, cu revolverul în mână a rostit printre dinţi: «Executarea».

La aceasta jandarmii au aruncat ştreangurile. Ultimul lor cuvânt: de rugăciune? De chemare? De blestem? Le-a fost strivit în gâtlej. Ştreangurile îi sugrumaseră. A fost un muget şi un horcăit, întrerupt din adâncul fiinţei lor, apoi o linişte de mormânt. Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava.

La Jilava

„Când am ajuns – continuă Sârbu – erau orele 7 dimineaţa. Aici ne aşteptau dl. Zeciu, Radu Pascu, comandantul închisorii (col. Opriş n.n.), col. Gherovici, medicul legist lt. Col. Ionescu şi alţii. Groapa era făcută. Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi apoi cu faţa în jos şi împuşcaţi în spate pentru a simula astfel împuşcarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. După aceasta au fost aruncaţi în groapa comună. La câteva zile, însă, aceeaşi jandarmi, tot noi, am fost din nou aduşi la Jilava şi, desfăcând groapa, am aruncat peste ei o soluţie dizolvantă şi arzătoare, 15 damigene de vitriol”. (S-a turnat deasupra gropii o placă de beton de 30 de tone, n.n.)

Alte amănunte

Se voia ştergerea oricărei urme, lăsând să se răspândească zvonul că legionarii au dispărut peste graniţă, aşa cum începuse să creadă lumea. După aceasta, jandarmii au fost puşi să dea declaraţii, cum că legionarii, fugind de sub escortă, au fost împuşcaţi (nu exista împotriva lor nici o sentinţă de condamnare la moarte).

Corneliu Z. Codreanu în urma unui proces înscenat din umbră de regele Carol al II-lea (şi organizat de Armand Călinescu) fusese condamnat la 10 ani închisoare pentru învinuiri complet inventate şi îşi executa, ca şi ceilalţi, pedeapsa.

Apoi jandarmii au fost adunaţi într-o încăpere a închisorii Jilava unde col. Zeciu le-a ţinut un discurs spunându-le:

• Voi v-aţi făcut datoria, voi nu sunteţi asasini de rând.

La câteva zile după aceasta, Sârbu a fost chemat în cabinetul lui Gherovici, care, văzându-l, i-a spus:

• Tu eşti voinic, ai fi putut omorî trei deodată.

I-a întins apoi o hârtie pe care avea să o semneze, spunând că a primit drept ajutor de boală 20 de mii de lei.

• Eu nu sunt bolnav domnule colonel, spuse Sârbu ca răspuns.
• Măi Sârbule, nu vezi cât arăţi de rău… Şi să-ţi păzeşti gura, căci altfel ţi-o astup cu pământ, arătându-i un revolver Mauser de pe birou. Şi i-a întins banii.

Sârbu a fost trimis apoi, ca şi ceilalţi jandarmi, în concediu. Orice om de bună credinţă îşi pune întrebarea: cum au putut să se petreacă astfel de fărădelegi? Şi când te gândeşti că mai sunt unii care le plâng de milă ucigaşilor! Să fie ei de bună credinţă?

Maiorul Dimulescu declară şi el: „Într-o zi am fost chemat de către fostul Preşedinte de Consiliu Călinescu, în cabinetul lui de lucru se găsea şi Generalul Bengliu comandantul Jandarmeriei. Călinescu mi-a declarat atunci, că pentru motive politice, Codreanu şi 13 adepţi ai lui trebuiau să fie ucişi: aceasta ar fi fost şi dorinţa Regelui”.

*

Semne minunate după moarte despre sfinţenia Căpitanului

La sfârşitul lui noiembrie 1940 cei 14 sunt dezgropaţi la Jilava, de sub betoane şi vitriol (acid sulfuric concentrat). Unul din participanţii la dezgropare şi martori ocular la imaginea de groază, Vasile Posteucă, scrie că trupul Căpitanului era ca al unui sfânt. Era miracolul lui Dumnezeu că acest om a trecut în rândul martirilor.

„Cu grijă, înfăşurate în cearceafuri, trupurile sunt identificate de familii şi scoase pe mal, unde se înşiră lângă cel al Căpitanului. Ţărâna din jurul trupurilor rămâne plină de sânge. O scormonim, o frământăm în mâini, o amestecăm cu lacrimile ce ne curg fără încetare, o sărutăm şi o luăm cu noi ca talisman…La gât stau intacte: săcuşorul cu ţărână şi câteva cruciuliţi cu chipul Mântuitorului şi al Maicii Domnului. Toate sunt intacte, neatinse de umezeală. Însuşi trupul Căpitanului e parcă astăzi trecut din viaţă. Pieptul e bombat, de parcă ar vrea să iasă din haină, iar sub pielea albă se desluşesc bine de tot vinele cu sânge roz. E în adevăr o minune. Căpitanul n-a putrezit. Pe când celelalte trupuri sunt prăbuşite, al lui e întreg, neintrat în descompunere. Jumătatea de faţă care n-a fost atinsă de ţărână e albă şi luminoasă. Ca de om viu. Privim la el cutremuraţi. Da! Căpitanul a fost un sfânt. El n-a putrezit şi nu va putrezi. Am credinţa nestrămutată că aşa se va păstra şi de acum încolo, în mormântul de la Casa Verde.

Doamna Lilica [soţia] strânge lucrurile găsite la el, le sărută cu lacrimi, apoi se prăbuşeşte într-un strigăt dureros: Măi Corneliu!… Măi Corneliu!…

Şi lumea începe a plânge cu hohote, din nou. Sub înfiorarea unei aripi de vânt plâng şi salcămii, cu lacrimi mari, galbene, de frunze uscate. E în plânsul Doamnei Lilica durerea celei mai credincioase şi încercate soţii. Durere care ne străbate pe toţi. Nu ştiu de ce, simt, în clipa aceasta, cum plâng odată cu ea, toate soţiile şi mamele neamului românesc. Îi urmăresc mânile calde şi mângăietoare, care resfiră părul răvăşit al Căpitanului, pentru a se prelinge apoi peste faţă înspre pieptul unde inima aceea mare cât o istorie nu mai bate. Îi văd lacrimile cum spală faţa Căpitanului, a soţului pe care duşmanii nu i l-au cruţat şi simt cum un potop de durere inundă toată ţara… E atâta lacrimă. Atâta plâns. Voi călăilor, când l-aţi omorât pe Căpitan, aţi râs şi aţi dansat în sabaturi. Iar noi, acum când v-am pedepsit, plângem. Noi nu ne bucurăm de moartea voastră. Căci nu noi v-am omorât. Voi v-aţi omorât!

Când mă gândesc că am avut norocul să-l vedem şi să-l slujim pe Căpitan, nu pot crede că altă generaţie se va putea numi mai fericită decât noi. Noi l-am văzut pe Căpitan şi i-am văzut şi învierea. I-am sărutat sângele scurs în ţărână, trupul ferit de legea ţărânei, care se preface în ţărână, trupul de sfânt. Şi altă mulţumire şi fericire nu ne mai trebuie până la capătul vieţii noastre… Generaţiile de mâine, pentru a înţelege mai bine chemarea neamului şi voia lui Dumnezeu, vor trebui să meargă şi să îngenunche la Jilava şi la Casa Verde. Să sărute ţărâna aceea sfinţită de cel mai curat sânge al primei generaţii legionare” (Vasile Posteucă, „Desgroparea Căpitanului”, Madrid, 1977; rev. Permanenţe, apr 2005).

Mărturia monahiei Andreea de la mănăstirea Pasărea, 1999

Am primit cartea „Cine au fost victimele de la Jilava”. În această carte am găsit numele legionarilor ucişi pe vremea lui Carol al II-lea, începând din anul 1933 până în 1939, în diferite localităţi din ţară, sau în lagăre, de exemplu:

În lagărul de la Râmnicul Sărat – 13 persoane

În Spitalul Militar Braşov – 7 persoane

În lagăr la Miercurea Ciuc – 44 persoane

În lagăr la Vaslui – 33 persoane.

În total 162, pe care i-am trecut într-un caiet cu numele, profesia şi localitatea unde au fost martirizaţi. M-am gândit că au trecut de atunci 60 de ani (până în 1999) şi poate unii nu mai au pe nimeni care să-i pomenească la morţi – i-am mai pomenit eu.

Într-o sâmbătă (prin 1999) (la noi la mănăstire se face parastas de obşte) i-am pomenit, stând în genunchi în strana mea – în timpul Sf. Liturghii la ectenia pentru morţi, apoi la ieşirea cu Sf. Daruri şi în timpul parastasului.

În noaptea de sâmbătă spre duminică, am visat un vis frumos. Parcă eram într-o grădină frumoasă cu pomi şi iarbă verde. Pe iarbă şedeau un grup de bărbaţi tineri, toţi îmbrăcaţi în alb: pantaloni albi, cămeşi albe peste pantaloni, încinşi cu brâu tot alb. M-am aşezat şi eu pe iarbă şi am întrebat pe unul mai înalt şi foarte frumos:

• Unde aţi fost pe aici? El mi-a răspuns:
• Am fost într-o delegaţie.

Apoi s-au ridicat de jos, s-au încolonat câte doi, iar în urma lor au apărut alţii tot aşa îmbrăcaţi, formând un şir lung şi aşa încolonaţi au trecut prin faţa mea şi au ieşit pe o poartă frumoasă. Nu ştiu unde s-au dus.

Eu am rămas în grădină cu un bărbat îmbrăcat civil (orăşeneşte) care mi-a zis:

• Eu am cunoscut pe unul dintre cei care au şezut aici jos, că a fost comandant legionar la noi în sat, iar acela mai înalt cu care ai vorbit a fost Zelea Codreanu.

M-am trezit foarte bucuroasă şi cred că în acel şir lung de bărbaţi îmbrăcaţi în alb au fost cei pe care i-am pomenit în slaba mea rugăciune la parastas. Am căutat apoi în Apocalipsa – ştiind că undeva scrie de cei îmbrăcaţi în alb. În cap. 6, vers. 9-11 scrie: „am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când Stăpâne Sfinte şi adevărate nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus să stea în tihnă, încă puţină vreme până când vor împlini numărul şi cei împreună slujitori cu ei şi fraţii lor cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei”.

Şi numărul morţilor din 1933-1939, s-a completat cu fraţii lor care au murit chinuiţi prin închisorile comuniste, din 1944-1989. Oare câţi vor mai trebui să fie martirizaţi „până când vor împlini numărul”?

Când cineva este trimis într-o delegaţie, este trimis cu o misiune specială pe care trebuie s-o îndeplinească. Ei au avut de la Dumnezeu misiunea de a lumina neamul nostru, a-l întoarce la Dumnezeu. Cei care le-au înţeles chemarea au dat jertfe mari.

Dar cei mari ai vremii nu i-au înţeles şi i-au prigonit. De aceea Căpitanul se ruga în închisoarea de la Jilava: „Doamne, ia-mă la Tine că ţara mea nu are nevoie de mine” (cartea: Însemnări de la Jilava).

Şi Dumnezeu i-a luat la El şi i-a dus în ceata Mucenicilor, până la Dreapta Judecată de la urmă.

Mărturia lui Emil Cioran despre creştinismul lui Corneliu Codreanu

Profilul interior al Căpitanului, văzut de Emil Cioran în 1940

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o  Sahară populată. Cei aflaţi între cer şi pământ, n-aveau niciun conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia să vină.

Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Până şi dispreţul ni se părea un efort.

Ţara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment, ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsă reuşită.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut şi de prezent, îndrăznind dispreţul dulce al lipsei de menire.

Biata ţară, era o pauză vastă între un început fără măreţie şi un posibil vag.

În noi, gemea viitorul. În unul, clocotea. Şi el a rupt tăcerea blândă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă, se îndrepta spre putere.

*

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om, într-o ţară de fleacuri umane. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cărţilor mi se descifra inutilă, categoriile, inoperante, prestigiile inteligenţei, şterse, iar subterfugiile subtilităţii, zadarnice.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deştept”, Căpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al ţării derivă din inteligenţa fără conţinut, din deşteptăciune. Lipsa de miez a duhului, preschimbă problemele în elemente de joc abstract şi răpeşte spiritului latura destinului. Deşteptăciunea degradează până şi suferinţa, în flecăreală.

Dar vorbele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vieţii lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau aşa si mă gândesc”.

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era  mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una  a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai să creeze România, dar să-i şi răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Această naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodată nu s-a dezminţit. Substanţa noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăşi pendularea între o amărăciune dizolvantă şi o furie optimistă.

Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:

-„Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e niciun semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţă”.

-„Ai dreptate”, mi-a răspuns. „Sunt totuşi unele semne”.

-„Mişcarea Legionară”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace.

Şi-am înţeles că între daci şi legionari se interpune pauza fiinţei noastre, că noi trăim al doilea început al României.

Căpitanul a dat românilor un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român cu substanţă, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umană infinit ameninţătoare. Garda de Fier: o pădure fanatică… Legionarul trebuie să fie un om în care mândria suferă de insomnie.

Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara şi problemele ei cu o cruntă înverşunare. Este o deosebire de densitate sufletească.

Acel ce a dat ţării altă direcţie şi altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.

A face ispravă şi a te salva, politică şi mistică, iată cărei ireductibilităţi i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine şi problema păcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuia să uite:

Căpitanul  a fost un gospodar instalat în absolut.

Fiecare  credea  a-l înţelege. El  totuşi, scăpa  fiecăruia. Depăşise limitele României. Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui.

Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Căci aceştia, din lichele au devenit monştri. S-a [i-a] obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreţia Căpitanului n-ar fi cerut o echivalenţă negativă. Am fi nedrepţi cu călăii, dacă i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemării. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragică, a cărei intensitate ne consolează de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică şi pe Shakespeare. Şi aceasta, în Balcani!

Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România şi Căpitan, n-aş fi ezitat o clipă.

După moartea lui ne-am simţit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră, se ridica singurătatea României.

Niciun toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie să fim laşi şi să ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo, ţara va fi condusă de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană, şi-a readus cerul deasupra României. (Emil Cioran, Conferinţă la radio, 27 nov. 1940; „Glasul Strămoşesc” (Sibiu), nr. 10, 15 dec. 1940).

Mărturia părintelui Dumitru Stăniloae

Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras – e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine… Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut. (interviu, revista Scara, nr. 7).

Părintele Arsenie Boca despre sfinţenia Mişcării şi a lui Corneliu Codreanu

„Am fost ţinut la securitate şase săptămâni. Cu părintele Arsenie discutam numai când ne găseam singuri. Restul timpului fie că ascultam discuţiile din cameră, fie că mă duceam cu gândul departe.

Într-o zi se întâmplă să rămânem amândoi în cameră. Părintele Arsenie atunci îmi spune: „Dacă ar fi trăit Căpitanul ce lucruri frumoase am fi făcut noi…”. Altădată îmi spune: „Să ştii că Legiunea nu va învinge până nu se va completa numărul de legionari în cer”. Asta ar însemna să moară toate generaţiile din 1927 până în 2000. Ar trebui să treacă 60-80 de ani. Ar însemna să nu mai trăiască nici un legionar din zilele noastre.

„Dumnezeu va avea grijă să rămână şi sămânţă pe pământ”, îmi răspunde părintele Arsenie. A fost ultima discuţie cu părintele Arsenie. Pe mine m-au luat şi m-au dus la Penitenciar. M-au băgat singur într-o celulă la etajul trei, complet izolat de ceilalţi legionari. (Fragment din manuscrisul lui Mircea Puşcaşu, fost deţinut politic, legionar).

Ion Gavrilă Ogoranu în „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, vol. 3, redă mărturisirea făcută de mitropolitul Antonie Plămădeală chiar lângă crucea de la mănăstirea Sâmbăta:

„Mărturisesc acum, lucru ce nu l-am făcut niciodată, următoarea întâmplare: eram prin 1947 în chilia părintelui Arsenie, care se dezbrăcase până la brâu să se spele; pe pieptul părintelui atârna o cruce care avea şi o gardă legionară pe ea. M-am speriat şi l-am întrebat:

– Părinte, nu ţi-e teamă să porţi un asemenea obiect primejdios?

– O am de la Corneliu Codreanu, el mi-a dăruit-o”.

Horia Sima despre Corneliu Codreanu

Codreanu era un creştin convins. Dar semnificaţia creştinismului său depăşeşte persoana lui, îmbrăţişând opera politică ce-a realizat-o. Mişcarea Legionară creată de el este o mişcare de structură religioasă şi prin această caracteristică se distinge de celelalte mişcări naţionaliste contemporane.

Filosofia de bază a Mişcării este Creştinismul. În acest sens, trebuie precizat că Codreanu n-a urmărit numai să capteze aderenţi, ci să-i transforme pe indivizi în spirit creştin. Toată educaţia legionară pleacă de la ideea formării unui „om nou”. Or, omul nou conceput de Căpitan nu era altceva decât omul creştin proiectat în aria vieţii politice.

Bineînţeles, Corneliu Codreanu nu e fondatorul unei noi religii şi nu s-a amestecat niciodată în afacerile Bisericii, pentru care arăta cea mai adâncă veneraţie. El a rămas toată viaţa lui un om politic, preocupat pentru binele şi mântuirea naţiunii sale. Înzestrând Mişcarea cu un substrat religios, el voia să înnobileze viaţa politică, să o scoată din climatul de junglă al intereselor şi ambiţiilor şi să o înalţe la un rang spiritual. Politica, adevărata politică, nu e un simplu joc de interese, ci trebuie să se subordoneze legilor divine.

Corneliu Codreanu a ales ca patron al Legiunii pe Arhanghelul Mihail, pentru că lupta lui din Cer contra lui Lucifer era un drum de urmat pentru toate naţiunile. Şi omul trebuie să sară în apărarea lui Hristos când inamicii Bisericii vor să distrugă opera Lui pământeană. Arhanghelul Mihail reprezenta încă un lucru pentru Căpitan: triumful final al puterilor Binelui asupra răului. (rev. Permanenţe, feb. 2002, interviu mai vechi).

Mormântul Căpitanului

De-aici’nainte, Vremea se măsoară

cu trudnicile tale oseminte,

şi veacul care curge peste ţară

începe din cenuşa ta fierbinte.

Mergi printre noi cu sfânta-ţi moarte vie,

ne tămâiezi cu marea ta tăcere…

Mormântul tău e numai Înviere,

prin tine luminăm de veşnicie.

Prin tine bem, setoşi, din Mântuire,

prin tine doar, ne-am curăţit de sgură…

Izvor ne eşti şi cină şi zidire

Şi patrafir şi cuminecătură…

Eşti azima pe care’n plâns o cere

inima noastră pururea flămândă.

Eşti drumul nostru către zări de miere,

eşti perna pentru tâmpla fumegândă…

Eşti ruga Ţării pentru biruinţă,

mistria noastră’n aur ferecată,

dalta de foc înfiptă în credinţă…

Mormântul tău e viaţa noastră toată.

Venim lângă ţărâna ta iubită,

şi umbra ta, prin smirnă şi balade,

ne-atinge cu plutirea ei sfinţită

şi se preschimbă’n torţe şi în spade.

Cu duhul tău – mireasmă de grădină –

ne miruim, sub zâmbet de icoane.

Culegem din mormântul tău lumină

şi ne spălăm obrajii de prigoane.

Luăm un pumn de lut din groapa sfântă

şi-l punem pe vechi răni de închisoare;

şi rănile din noi tresar şi cântă,

se fac medalii şi zâmbesc în soare…

Dar de-or veni, cândva, cu paşi uşarnici,

la groapa ta, mişeii şi viclenii,

şi se vor bate’n piept cu pumni făţarnici,

slăvind lumina sfintelor vedenii.

Mormântul tău, gemând, să se ridice

şi duhul tău, ţâşnind din Veşnicie,

într’un năprasnic fulger să despice

pângăritoarea lor nemernicie!

(Radu Gyr) 

[1] Faust Brădescu, născut la 14 aprilie 1914 în Bucureşti ; + ianuarie 2000, Bucureşti. În 1938 pleacă la Paris unde îşi ia 2 doctorate în Drept internaţional şi Filosofie politică. Nu i-au dat voie să plece în anii 1939-1945 în ţară pentru a o apăra, pe motiv că ţara are nevoie de capacităţile studenţilor în alte domenii decât pe front. În 1946 se refugiază în Brazilia. Sentimentul pentru ţară rămăsese însă viu, neîntinat. Scrie articole şi cărţi la adresa regimului comunist din România, înfiinţează editura Dacia din exil. În 1971 revine în Franţa iar securitatea română încearcă să-i întinde curse dar el le evită.

Studii şi broşuri: Omul legionar şi „Omul nou” ; Mişcarea Legionară şi libertatea ; Cuibul ; Corneliu Zelea Codreanu – erou neo-cosmogon ; Guvernul de la Viena ; Studii legionare postbelice ; Viziunea integrală a Mişcării Legionare. Această ultimă carte este cea mai sistematică şi originală prezentare şi soluţionare a problemei.

[2] Gheorghe Jijie, Vică Negulescu. Monografie Ed. Vicovia, 2009.

[3] La V. Moise, Credinţa strămoşească şi Mişcarea Legionară, p.310.

[4] Vasile Posteucă, 1912-6 nov. 1972, militant în America pentru eliberarea ţării natale de sub jugul comunist, un mare poet sensibil, credincios profund şi refugiat în mistică, a răbdat chinuri înfiorătoare în ultimii ani de viaţă din cauza suferinţelor. Epitaful său mărturiseşte: „ROMÂNIA, să treci din neam în neam acest cuvânt / Din casă-n casă şi din nume-n nume / Că noi pe tine te-am iubit pân-la mormânt / şi alta n-am avut mai scump pe lume” (cf. V. Moise, Problema evreiască, p.275).

[5] Informaţia apare în revista americană The Liberty Voice of Americaʼs new Revolution, sept. 1977; cf. Victor Moise, Pentru integralitatea adevărului, 2009, p.348.

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Sursa: MARTURISITORII