Martirul Mircea Vulcănescu
(3 Martie 1904, Bucureşti – 28 Octombrie 1952, Aiud)

Publicăm azi, cu pioşenie, două scrisori ale marelui filosof român Mircea Vulcănescu, din preajma Sfintelor Paşti 1947, către sora şi soţia sa. Deşi ele sunt de la finalul lunii martie iar Paştile urmau să cadă pe 13 aprilie, mărturisitorul face urarea de Hristos a Înviat!, având în vedere că următoarea scrisoare o putea da tocmai peste o lună. Este prima Înviere pe care martirul pentru Hristos o va petrece în temniţele comuniste.

II 3

Sora mea dragă. Regret că gratitudinea cuvenită
ostenelii voastre s-a prefăcut în dojană. Dar
condiţiile vieţii de aici sunt de aşa fel încât cel
închis n’are alt mijloc de adaptare decât
refugiul în vis. Ca să compenseze farsa pe care
i-o joacă Providenţa, el instituie fictivitatea
vieţii din afară şi trăeşte aevea mii de vieţi
imaginare. Vexările, lipsa de hrană, de
igienă, de confort, pot astfel deveni suportabile.
Sunt, în orice caz, condiţia unei stranii liber-
tăţi interioare. Nu numai faţă de semeni. În
starea asta, orice intruziune a lumei din afară
crează un şoc emoţional, demarcându-i j…
latea adaptării. Iar încercările de îndulcire
a vieţii de aci, constituind atentate la libertatea
interioară dobândită atât de scump. Calitatea
adevărată, în aceste împrejurări, e să laşi pe om
în plata Domnului, dacă nu-i poţi da ce îi lipseşte,
nu să-i adaugi motive de remuşcări sau de
regret pentru ingratitudine şi nestăpâniri de sine.
Ca să ne minţim la gratii cenzurate după atâta osteneală?
Cartea poştală costă mai puţin. Iartă-mă că scriu
asta, dar aşa e. Mulţumesc totuşi c’aţi venit.
Şi scuze. Hristos a înviat tuturor. Mircea
[Aiud] 27.3.47

IV

Draga mea, începutul a fost greu. Ca la judecata
dintâi, când te înfăţişezi greu înaintea lui Dumnezeu,
între îngeri şi draci. A mai fost pe urmă un ceas greu.
Prima seară de celulă. M’am temut de singurătate.
Nu ştiam cum se practică aici. Nici că seamănă cu starea
mea de totdeauna. Dar seara’ntâia a trecut uşor. Sgo-
motele ritmice ale sălii cu freamătul vântului mi-au
creat chiar o stare de exaltare euforică. Păream pierdut
în fundul lumii şi purtat ca pe o aripă. Am plâns.
Dar nu de necaz, ci gândind ce trist trebuie să fi fost pe
Ghetzimani sau Golgotha, de vreme ce eu nu eram
trist. Apoi, singurătatea de aici s-a vădit mai puţin
perfectă. Era şi liniştea, veşnic susţinută de un
ritm ca de foc. Tara tiri – tiriram (bis). Să fie iluzia
lui Dyonisie, umblă încă prin ţara lui? Am rămas
în sfârşit cu mine însumi. Mi-am retrăit viaţa
ceas cu ceas. Am descoperit că tinereţea mea îm-
plineşte un sfert de secol! Am stat de vorbă cu mine
despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre
Dumnezeu. Am făcut exerciţii inutile. Am re-
zolvat probleme arbitrare. M’am simţit
tulburător de lucid, dar spăimântător de liber.
Afară de un singur gând. Cu drag, Mircea.
[Aiud] 28.3.47

Sursa: MĂRTURISITORII