Elena Zelea Codreanu – Născută la 2.12.1902, absolventă a Facultății de Litere, a petrecut 14 ani în temnițe (Jilava, Mislea, Târgşor, Dumbrăveni), și domiciliu obligatoriu (Lăteşti) în timpul regimului comunist. A trecut la cele veşnice în Bucureşti, la 5.09.1994
Aspazia Oţel Petrescu:
Mislea – salvarea Elenei Codreanu prin rugăciune colectivă
Una din cele mai grele încercări prin care am trecut în această perioadă a fost boala Doamnei Lilica. Zilnic, pe parcursul unor anumite ore, febra i se ridica în jurul a 40° , însoţită de nişte frisoane puternice care o lăsau, pur şi simplu, istovită. Deşi medicii au avut destulă bunăvoinţă, diagnosticul nu a putut fi stabilit cu precizie, se presupunea că e ceva legat de rinichi. De tratament, nici nu se punea problema. În opinia medicilor care au consultat-o, Doamna Lilica avea să sucombe doborâtă de febra extrem de ridicată.
Era atât de slăbită că nici nu se mai putea purta pe picioare, o duceam pe braţe, două dintre noi făcându-i scăunel din mâinile noastre. Ne mai ştiind ce să facem, ne-am hotărât ca, timp de 40 de zile, să organizăm o rugăciune continuă. Cineva ne-a spus că această rugăciune funcţionează ca şi sfântul maslu. S-ar putea să fie spre însănătoşire, dar s-ar putea să fie spre alt deznodământ. Doamna Lilica a acceptat cu bucurie rugăciunea, promiţând că, atunci când nu are febră, ne va urmări şi ea. Toate credeam cu tărie că va fi spre însănătoşire.
Ne-am hotărât ca fiecare verigă din lanţul care s-a format să spună un rozar, dura cam 20 de minute. Fiecare ştia de la cine primeşte rugăciunea şi cui trebuie să o transmită. Atenţionarea se făcea prin atingerea braţului, ultima boabă din rozar fiind comună ca să nu se creeze nici o fisură. Problema mai grea era în timpul mesei şi, mai ales, în timpul nopţii, când era pericol să te prindă somnul, dat fiind faptul că, prin repetare, rugăciunea avea o monotonie care putea induce o stare de somnolenţă.
Noi ne vedeam de rugăciune, febra şi frisoanele îşi vedeau de periodicitatea lor dar, pe măsură ce ne apropiam de sfârşitul intervalului crizele se scurtau. În cea de-a 40-a zi criza n-a mai avut loc şi, peste două săptămâni, Doamna Lilica lucra cot la cot cu noi la căratul paturilor grele de metal de la magazie la etaj pentru “mobilarea” unei celule destinată “colectivistelor” (femei de la ţară care erau considerate ca oponente colectivizării). Miracolul a fost atât de evident încât inimile noastre se transformaseră într-un rug de emoţie trăită aproape ca o spaimă.
La scurt interval de la însănătoşirea Doamnei Lilica a venit o inspecţie pe linie sanitară. (Se ordonese un examen de sânge şi unul coprologic pe toată temniţa precum şi vaccinul antitific.) întâmplător, medicul inspector cunoştea cazul Doamnei Lilica şi, vădit uimit, l-a întrebat pe doctorul nostru:
“- Ce- a avut şi cum ai făcut-o sănătoasă?”
Răspunsul a fost uluitor:
“- Aşa cum nu ştiu ce a avut, nu ştiu nici cum s-a făcut sănătoasă. Le puteţi întreba pe ele, sunt singurele care vă pot lămuri.”
Bineînţeles că n-am fost “consultate” şi, ca atare, inspectorul a rămas fără răspuns.
Cum eu eram cea mai apropiată de termenul de eliberare, Doamna Lilica m-a rugat să intru în prima biserică ce o voi întâlni ca să mulţumesc Sfintei Fecioare pentru darul preţios ce i l-a făcut. Ceea ce am şi făcut la Timişoara.
Aspazia Oţel Petrescu, “Strigat-am către Tine, Doamne…”
Preluare: MĂRTURISITORII
