20 noiembrie 1940 – A trecut la cele veșnice în București (înmormântat în Orăștie), preotul și gazetarul Ioan Moța. Gimnaziul în Deva și Beiuș, studii teologice la Sibiu (1887-1988 și 1892-1894). Redactor la „Foaia Poporului” din Sibiu (1893-1895), „Revista Orăștiei” (1895-1898), „Telegraful Român” (1898-1899) și „Bunul Econom” din Orăștie (1899-1901). Preot-paroh în Orăștie (1899-1940), protopop la Orăștie (1932-1944); iconom stavrofor (1940). În 1917 Guvernul României l-a trimis (alături de alți doi patrioți ardeleni) într-o misiune patriotică națională în Statele Unite ale Americii (prin Rusia, Siberia și Japonia). În 1919 a fost deputat în primul Parlament al României Mari, apoi senator în trei legislaturi. A ridicat monumentala biserică din Orăștie-Centru, a desfășurat o bogată activitate în cadrul „Astrei” și al asociațiilor românești din Orăștie. Întemeietor, redactor și apoi director al gazetelor populare săptămânale din Orăștie; „Libertatea” (1 ianuarie 1902-ianuarie 1915 și ianuarie 1919 – vara an. 1933), cu adaosul ilustrat „Foaia interesantă” (de la 1 decembrie 1905); în 1915-1916, ambele foi au apărut la București, iar în 1917 (două luni) la Cleveland-S.U A., și suplimentele „Tovărășia” (red. Vasile Osvadă) și „Bobârnaci” (red. Ermil Borcea); după 1919 „Libertatea” a avut ca supliment „Plugarul Luminat” (red. I. S. Ordeanu). Acestea au fost cele mai răspândite gazete „poporale” din Transilvania înainte de 1918, îndeplinind un rol însemnat în ridicarea culturală a țărănimii, în întărirea conștiinței de unitate națională. Condamnat în trei rânduri la închisoare pentru unele articole. În aceste ziare a publicat mii de articole, schițe, versuri, traduceri din limbile maghiară și germană, cronici, informații etc.
Sursa: BASILICA.RO
Ioan Moța
(15 decembrie 1868, Nojag, jud. Hunedoara – 20 noiembrie1940, București)
gazetar, protopop al Orăştiei
Îi strigăm şi noi de dincoace părintelui ostaş: cu misiune sau fără, eşti tot omul de ispravă pe care l-am ştiut.
(Nicolae Iorga – Omul de ispravă în Neamul Românesc nr. 261/1917)
Părinte iubitor,
Îndrumător neobosit credincioşilor săi
Şi stâlp neclintit neamului său.
(inscripţie de pe mormântul de la Orăştie.)
Gazetari şi luptători pentru libertatea românilor
– de Valentin Orga
NUMELE LUI TREBUIA UITAT. Prin urmare s-a încercat ştergerea lui din istoria Ardealului, din istoria românilor. Trebuia uitat căci devenise mult prea mare, îl purtaseră două generaţii de vajnici naţionalişti: protopopul Ioan Moţa şi Ioan I. Moţa. Tată şi fiu – două destine, de luptători, aceeaşi armă: naţionalismul. Tatăl a fost “condamnatul” la uitare datorită fiului: “purtam vina de a fi tatăl fiului meu”.
Protopopul Ioan Moţa s-a născut în 30 decembrie 1868, în satul Nojag – protopopiatul Devei, în familia preotului Ioan Moţa, care timp de 47 de ani şi-a păstorit consătenii în credinţa ortodoxă. Va urma şcoala în sat, iar apoi va trece la gimnaziul din Beiuş, încheindu-şi însă situaţia în ultimul an la Brad. Crescut în spiritul celei de-a doua jumătăţi a veacului trecut, cu credinţa în Dumnezeu şi dragoste pentru neamul său, tânărul Ioan Moţa va urma cursurile Institutului Teologic din Sibiu. În primii doi ani îl are coleg, printre alţii pe Ilie Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari. Se simte atras de presă încă din anii gimnaziului; aceasta fiind dintre cele mai redutabile arme ale naţionaliştilor români. El va colabora la TRIBUNA cu ştiri şi articolaşe, dar mai ales cu prelucrări în versuri ale unor povestiri. În timpul studenţiei îşi continuă această colaborare, întregind-o cu aceea la revista MUSSA a Societăţii de lectură “Andrei Şaguna”. Ultimul an îl va absolvi după o mică întrerupere, avându-l ca coleg pe Ilarie Chendi. Tot în ultimul an este ales vice-preşedinte al Societăţii, preşedinte fiind profesorul P. Şpan.
Atmosfera existentă în Sibiu în anii în care îşi desăvârşea studiile şi care coincidea cu acţiunea memorandiştilor, contactul cu gruparea din jurul TRIBUNEI sau cu diferiţi fruntaşi ai mişcării naţionale, îşi vor pune adânc amprenta pe personalitatea lui Moţa, contribuind la conturarea ambiţiilor şi planurilor personale, determinându-i chiar formaţia intelectuală şi politică.
Colaborarea la TRIBUNA şi FOAIA POPORULUI, contactul cu unii lideri ai mişcării naţionale, printre care D. Domşa şi D.P. Barcian, cărora Moţa le era student, i-a adus acestuia din urmă o “răsplată” care îl onora, dar în acelaşi timp îl supunea unor grele încercări. Datorită proceselor în presă în care era implicată TRIBUNA şi condamnările pronunţate împotriva unora dintre redactorii gazetei s-au rărit rândurile din jurul celor două organe de presă ale P.N.R. Astfel, Comitetul Naţional întăreşte aceste rânduri chemând la TRIBUNA pe Cornel Pop-Păcurar, Cornel Scurtu şi pe studentul I. Deleanu, iar la FOAIA POPORULUI, pe Ioan Moţa, căruia îi încredinţează redactarea acesteia. El îşi ia misiunea în primire începând de la 1 noiembrie 1893.
Aici Moţa, mergând pe tonul impus de TRIBUNA, transcria într-un limbaj accesibil lumii satului dezideratele naţiunii române, făcându-i totodată chemare la unitate de acţiune. Urmărind scrierile sale putem constata tonul mobilizator al articolelor adresate poporului, iar pe de altă parte tonul acuzator, incisiv când demască nedreptăţile săvârşite de toate nivelele administraţiei, de la cea locală, până la guvernul maghiar. Problemele abordate sunt foarte variate, în funcţie de evenimentele la zi. În nenumărate rânduri atacă politica de maghiarizare, semnalând totodată eforturile autorităţilor maghiare în acest sens, (a se vedea legea căsătoriei civile, legea “matriculii civile” a naşterii, pericolul ce plana asupra şcolilor româneşti). Un alt subiect abordat în repetate rânduri este legat de necesitatea consolidării economice, ca premisă a reuşitei afirmării pe toate planurile a românilor ardeleni. Moţa este convins că, practicarea meseriilor şi negoţului, atât de neglijate, oferă mai multă siguranţă, fiind mai eficiente. Îmbrăţişarea lor de către români ar implica şi o pătrundere a acestora în oraşele, care “înrâuresc asupra împrejurimii în chip foarte simţit”.
În toamna anului 1895, tânărul Moţa acceptă invitaţia fondatorilor REVISTEI ORĂŞTIEI, primul ziar românesc din comitatul Hunedoarei. Acceptarea nu s-a datorat doar posibilităţii de întoarcere acasă. Criza “TRIBUNEI”, prindea tot mai mult contur, iar eliberarea memorandiştilor o va acutiza. Duelul dintre cei mari ar fi putut să strivească începutul de carieră al unui tânăr. Pe de altă parte gruparea din jurul Băncii ARDELEANA, avea nevoie de un om cu experienţă într-ale ziaristicii. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât se hotărâseră, după 9 luni de apariţie, să depună cauţiune, pentru a se putea implica în disputa de idei politice. Moţa avea deci posibilitatea să pună în aplicare ceea ce învăţase la şcoala tribuniştilor.
Dornic de afirmare, foarte dinamic, Ioan Moţa nu s-a limitat doar la activitatea de redactor al REVISTEI ORĂŞTIEI. El se implică în toate activităţile iniţiate de gruparea orăştiană. Nepot al lui I. Mihaiu, mare propietar şi intim al lui Mihu, el devine unul dintre oamenii de bază ai grupului. Acţionar la ARDELEANA şi la Institutul Tipografic MINERVA este secretar al comitetului de conducere al celei din urmă , alături de Şt. Erdely, dr. S. Moldovan, A.P. Bârcian, N. Ivan.
REVISTA ORĂŞTIEI militează, în condiţiile crizei din P.N.R. pentru concilierea diferendelor dintre cele două tabere. Orăştienii considerau necesară adaptarea tacticii politice a partidului la noile condiţii, pentru transformarea acestuia într-un instrument mai eficient al mişcării naţionale. “Spre înaintarea noastră nu avem să aşteptăm ajutor de la nimeni – se scria în revistă – ci noi, fraţi de sânge, să punem umăr la umăr, întru întruparea dorului nostru”. Revista se va implica în luptele dintre cele două grupări, înclinând spre tabăra “tribuniştilor”, oferindu-le paginile sale.
Într-o altă ordine de idei, Moţa continuă şi în paginile noii sale gazete să ia atitudine împotriva autorităţilor maghiare, mai ales cu prilejul Milleniului. Va avansa chiar un plan de acţiune la nivelul comitatului, care să susţină demersurile fruntaşilor români din reprezentanţa comitatului.
Se va retrage de la REVISTA ORĂŞTIEI, în iulie 1898, acţiunea sa fiind “salutată” de redactorii maghiari de la Szászváros, adversara cele dintâi, printr-o apreciere ce-i face cinste tânărului redactor: “retragerea dânsului de la Revistă va fi în favorul acesteia căci cultivarea direcţiuni ultra-maghiarofagă pe care dânsul o reprezenta acolo nu credem că i-ar sta în interes în întâia linie nici însuşi românismului”.
După plecarea lui, gazeta intră sub influenţa dr. A. Muntean, care o angajează pe o direcţie mult prea radicală, lovind indirect chiar în Ioan Mihu.
În perioada scursă de la venirea lui Moţa în Orăştie, activitatea grupului a fost deosebit de bogată. Participând la toate acţiunile iniţiate de fruntaţii locali, el va fi ales într-o serie de comitete. Astfel a fost ales secretarul “Reuniunii româneşti de economie din Orăştie şi jur”, înfiinţată din iniţiativa lui Mihu. În ideea ajutorării familiilor de români, Moţa, împreună cu I. Branga, au iniţiat înfiinţarea unei “însoţiri române de înmormântare”, convingându-i pe oameni de eficienţa acesteia. Preşedinte a fost ales dr. Ioan Mihu, iar Moţa îndeplinea funcţia de secretar. Îl regăsim în această perioadă şi în comitetul de conducere al Despărţământului IX (Orăştie) al ASTREI, precum şi în comitetele anuale ale casinei române. La reuşita Adunării Societăţii Pentru Fond de Teatru îşi aduce contribuţia atât ca membru al comitetului de organizare, cât şi ca actor, într-o piesă de teatru. De altfel plăcerea jocului o descoperise încă din anii petrecuţi la Sibiu, unde a urcat pe scenă alături de nume cunoscute: Lenţi Cunţan, Emil Borcia, Miţi Baciu, Lucreţia Popescu, ş. a.
Mai mult, ca o recunoaştere a activităţii sale în cadrul grupului, va fi ales deputat pentru Sinodul ARHIDIECEZAN, din 1897, iar în anul următor ajunge în reprezentanţa oraşului, unde se dovedeşte foarte activ.
După o scurtă perioadă petrecută la Sibiu, în redacţia TELEGRAFULUI ROMÂN, se întoarce în Orăştie, câştigând concursul pentru postul de paroh II, din localitate.
Chiar şi hirotonisit preot, el nu se desparte de prima lui dragoste, ziaristica. Atunci când “Reuniunea economică”, hotăreţte editarea unui organ de presă propriu, el îşi oferă sprijinul. Astfel BUNUL ECONOM îl va avea ca redactor – responsabil timp de doi ani (1900 – 1901). În acest răstimp editează şi un adaus SPICUIRI LITERARE. În cele 28 de numere putem descoperi semnăturile unor foarte cunoscuţi scriitori români.
În acest timp în grupul orăştian intervin câteva schimbări, provocate de venirea dr. Aurel Vlad la conducerea ARDELENEI. Tânăr şi bine pregătit, acesta dinamizează cercul fruntaşilor locali. Noua poziţie şi legăturile cu o serie de tineri, tovarăşi de idei din timpul studenţiei, îl ajută în iniţiativa sa de a lansa un program de acţiune pentru rezolvarea impasului în care se află mişcarea naţională. Dintre cei care subscriu acestui program amintim doar pe Al. Vaida-Voievod, Ilarie Chendi, dr. V. Moldovan, dr. A. Cosma. Alături de ei se află şi dr. Ioan Mihu. Odată cu începerea anului 1902 va apare LIBERTATEA, ziarul care va purta cuvântul acestui grup, caracterizat prin dinamismul tinereţii multora dintre membri şi prin realismul cu care priveşte problemele existente în Imperiu, dar şi în sânul mişcării naţionale. Acest nou organ de presă urma să fie susţinut prin colaborarea şi finanţarea celor care au subscris programului. Lui Moţa îi revine sarcina editării lui. Acesta împreună cu alţi patru fondatori înfiinţează şi o tipografie, “TIPOGRAFIA NOUĂ”, în anul 1904. Între reuşitele ziarului şi ale celor din jurul său, cele mai importante ar fi: alegerea lui Aurel Vlad, ca deputat cu program naţional, în Parlamentul maghiar (1903), precum şi impunerea tacticii activiste în urma Conferinţei Naţionale din 1905, urmată de victoriile electorale în alegerile parlamentare.
Ioan Moţa scoate pe propria răspundere, un supliment ilustrat FOAIA INTERESANTĂ, începând cu anul 1905, iar din 1906 TOVĂRĂŞIA pe care o mută la Hunedoara. Din 1907, în fiecare an, până la trecerea sa în România, editează CALENDARUL NAŢIONAL. Dintre colaboratorii săi, cel mai de nădejde a fost în această perioadă dr. Sebastian Bornemisa. Acesta îi va deveni chiar ginere. El va înfiinţa editura LIBRĂRIA NAŢIONALĂ, şi îşi va edita o revistă, COSÂNZEANA, la care au colaborat multe dintre condeiele talentate ale românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Treptat, gruparea din jurul LIBERTĂŢII s-a depărtat de Orăştie în cea mai mare parte, membrii ei fiind chemaţi “la trebi mai înalte”. În înţelegere cu aceştia, Moţa preia destinele acestui ziar, trecându-l în proprietate (1908). Acesta va cumpăra şi tipografia în întregime. Din acest moment el transformă LIBERTATEA într-o gazetă poporală, care se adresa în primul rând oamenilor satelor ardelene. Totuşi aria de răspândire este mult mai mare, ziarul fiind citit în America, în mai multe state europene, ajungând până în Africa de Sud.
La cele trei foi amintite mai sus, Moţa mai adaugă după anul 1910 şi un supliment umoristic, BOBÂRNACI. El realizează un adevărat trust de presă.
În activitatea sa el pune accent pe necesitatea “luminării” poporului prin cultură, atribuind presei rolul complementar al şcolii, în condiţiile vitrege, create de politica maghiară, pentru şcolile româneşti. Urmărind stimularea abonării ziarul oferă pentru comunităţile cu cele mai multe abonamente, premii constând în biblioteci de câte 25-30 de cărţi.
Activitatea sa şi aduce însă şi neajunsuri. Îi sunt intentate 10 procese de presă, dintre care două iertate în timpul desfăşurării tratativelor fruntaşilor naţionali cu guvernul maghiar. Cel mai răsunător a fost cel din 1903 pentru articolul “A murit Matya şi cu el dreptatea”, prilejuit de dezvelirea la Cluj a statuii regelui Matei Corvin. La fel ca şi alţi fruntaşi naţionali şi Ioan Moţa va fi nevoit să se refugieze în România, pentru a se salva. Refugiat în Bucureşti împreună cu Sebastian Bornemisa, se alătură demersurilor celorlalţi ardeleni pentru convingerea opiniei publice şi a guvernanţilor de necesara intrare a României în război. Vor colabora la EPOCA lui N. Filipescu şi la TRIBUNA reînfiinţată de ardelenii refugiaţi. Cei doi vor tipări aici LIBERTATEA şi FOAIA INTERESANTĂ. Dar nu după mult timp acestea îşi vor înceta apariţia, căci propietarul se va înrola în armata română care trecuse Carpaţii. După răsturnarea de situaţie va ajunge în Moldova. Însă nu pentru prea multă vreme, împreună cu V. Lucaciu şi V Stoica, Moţa va pleca în misiune de propagandă pentru cauza românilor ardeleni, în S.U.A. După ce vor participa la mai multe adunări din diferite oraşe americane, unde se găseau în număr mare şi români, Misiunea Patriotică Naţională se stabileşte în Cleveland (Ohio). Aici Moţa editează câteva numere din foile sale, contribuind la actul de propagandă.
Întors din America, singur, va rămâne o scurtă perioadă în Basarabia, unde primeşte împreună cu Sebastian Bornemisa, redactarea ziarului CUVÂNTUL MOLDOVENESC, al lui Pan Halipa. Ei vor tipări primul ziar cu caractere latine.
După realizarea măreţului ideal naţional – Unirea tuturor românilor – în aceeaşi lună se întoarce în Orăştie. După aproape trei decenii de activitate, Moţa se vede nevoit să o ia de la început. Astfel va apare din nou LIBERTATEA, cu un adaus, sugestiv intitulat PLUGARL LUMINAT, nelăsând nici un dubiu asupra intenţiilor lui. Dar la fel ca în întreaga lume politică românească, realizarea idealului Unirii produce o criză, datorată absenţei unui ideal comun şi în P.N.R. Chiar şi pe Moţa, credinţa sa de naţionalist îl face să-şi găsească cu greu locul. Va fi o perioadă liderul P.N.R. în Orăştie şi apropiat al conducerii partidului. În această calitate va fi ales deputat în primul parlament al României Mari. Va mai păşi în forul legislativ al ţării, în timpul guvernării Iorga – Argentoianu, atunci în calitate de senator. A mai fost ales şi a treia oară în 1937, pentru Senat, dar cărările murdare ale politicii au schimbat soarta acelui parlament ales.
Crezul său de naţionalist l-a făcut să îmbrăţişeze spre sfârşitul vieţii o mişcare pe care interese străine şi ambiţii meschine au murdărit-o. Fiul său, întemeietor al acesteia a murit luptând în Spania, împotriva comuniştilor, devenind un erou al tinerei generaţii din perioada interbelică.
La moartea sa, protopopul Ioan Moţa a fost cinstit ca o mare personalitate, organizându-se funeralii naţionale. A murit într-o perioadă atât de tulbure (1940), cu sufletul îndurerat că s-a pierdut o parte din trupul sfânt al Ardealului.
Dar ultima lui realizare, pentru oraş, va dăinui prin vremuri. În calitate de proptopop, ctitoreşte o măreaţă catedrală, împlinind un vis ce şi-l făuriseră orăştienii încă la sfârşitul secolului trecut. Ne limităm în aceste rânduri să cităm câteva aprecieri ale d-lui colonel V. Cugerean, despre această măreaţă ctitorie: “a cărei cupolă larg deschisă şi campanila ce se înalţă semeaţă spre cer au şters veacurile de umilinţă ale modestelor biserici româneşti”.
Cei ce l-au petrecut pe ultimul său drum şi-au înscris iubirea şi respectul pe mormântul său:
“Părinte iubitor,
Îndrumător neobosit credincioşilor săi
Şi stâlp neclintit neamului său.”
Ţara noastră, 1928:
Părintele Ion Moța
Înregistrăm, cu o sinceră emoţie, o întâmplare neînsemnată în aparență, dar care ne poartă cu gândul spre vremile bune ale solidarităţii noastre naționale. Părintele Ion Moța, vechiul luptător îndrăzneţ din epoca stăpânirii maghiare, redactorul popular al foii Libertatea, și-a reluat, după o întrerupere de doisprezece ani, misiunea sa de slujitor al altarului, ca preot în Orăștie. Micul orășel din județul curat românesc al Hunedoarei a văzut, deunăzi, însuflețita solemnitate a instalării sale, în mijlocul unanimităţii sufragiilor sufletești din acel ţinut.
Povestea acestei reîntoarceri merită să fie istorisită în câteva cuvinte, pentru că pilda să vorbească tuturor.
Încă dinainte de război, părintele Ion Moţa era preot în Orăștie și redactor la “Libertatea”. Își închinase, de-opotrivă, activitatea sa practicei sentimentului religios și apărării ideii naţionale. Se împărţea, cu inima împăcată, între amvonul bisericii și masa de scris a redacţiei. În conștiinţa sa, cele două misiuni se confundau.
La intrarea României în acţiune, când ostașii regelui Ferdinand au trecut Carpaţii, făcând să fluture dealungul vechilor hotare steagurile libertăţii așteptate, părintele Ion Moţa nu și-a mai putut ascunde adevăratele sale simțăminte. S’a alăturat armatei românești, a cărei soartă a împărtășit-o, apoi, după retragerea din munţi, până în refugiul din Moldova, ducând pretutindeni credinţa sa în biruinţa finală.
Se înțelege, că pentru fapta aceasta guvernul dela Budapesta l-a trecut în rândul trădătorilor, cerând mitropoliei de la Sibiu să-l scoată, din slujba preoţească.
După 1 Decemvrie 1918, părintele Ion Moţa s’a înapoiat acasă, cu sufletul plin de bucuria izbânzii pe care o visase o viață întreagă. S’a așezat din nou la masa de redacţie, a făcut să reapară Libertatea, a fost câtva timp deputat în Camera dela București, a intrat în valurile politicei militante, dar n’a răbdat să rămână despărţit până la urmă de misiunea sa de preot. Pe bună dreptate, părintele Ion Moţa ar fi putut să ceară imediata sa reintegrare, fără multe formalități, în postul din care fusese scos fiindcă trecuse în România.
Era o pedeapsă, pe care noua stăpânire trebuia s’o șteargă dintr’o elementară datorie de recunoștinţă faţă de un gest plin de curaj și de patriotism.
Au trecut anii, și reintegrarea a întârziat să vină. Atunci, părintele Ion Moța s’a hotărât să candideze incă o-dată la postul de preot al Orăștiei, pe care-l părăsise în 1916. Alegerea s’a efectuat acum câteva săptămâni, iar părintele Ion Moța a întrunit unanimitatea absolută a voturilor exprimate. E lesne de înţeles pentru ce subliniem cu simpatia noastră această revenire. În aceste zile de antipatică parvenire a atâtor politiciani mediocri, cari, nemulţumiţi că din modești advocaţi de provincie au ajuns profesori de Universitate, înjură țara, — iată un fruntaș al vieţii noastre naționale, un om de talent și de convingere, un român în al cărui trecut nu se poate desluși nicio pată, care nu se sfiește să revină la îndeletnicirile sale de altădată, împărţindu-se cu aceeaș inimă împăcată între amvonul bisericii și masa de scris a redacției.
Părintele Ion Moța nu vrea să fie ministru, el nu cere slujbe și onoruri, el nu strigă laolaltă cu dervișii demagogiei în campanie electorală, el nu stă laolaltă cu Mozes Farkas în consiliul de administraţie al fabricei “Renner”, — ci se mulţumește să fie, ceeace a fost și altădată: preot în Orăștie și redactor la Libertatea. E o lecție de virtute morală și de românism luminat, pe care nu știm câți dintre noi vor folosi’o …
Țara noastră. Director: Octavian Goga. Anul IX, No. 41, 7 octombrie 1928, pag. 1301
Preotul Ioan Moţa, gazetar şi luptător pentru drepturile românilor |
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat |
Militant pentru Unire
În anul 1883, Comitetul Partidului Naţional Român din Transilvania, avându-l în frunte pe dr. Ion Raţiu, cel mândru ca un stejar şi falnic ca un stindard[1] încurajat de alţi bărbaţi tineri, de mâna întâi, ca dr. Vasile Lucaciu, Aurel C. Popovici, Nicolae Cristea şi alţii, a hotărât să editeze un ziar zilnic. Acesta se voia, de fapt, a fi un ziar cu totul la îndemâna Partidului Naţional Român, pentru a da un avânt mai remarcabil şi un ritm mai viu vieţii politice a poporului românesc. În acest scop a fost ales Sibiul, unde, de altfel, trăiau cei mai mulţi dintre redactorii ziarului. Acest ziar urma să apară cu începere de la 1 Aprilie 1884. Până în 1884, în Transilvania au apărut mai multe ziare, săptămânale, sau 2-3 apariţii, între care cele mai vechi: Telegraful român la Sibiu, întemeiat de Mitropolitul Andrei Şaguna, şi Gazeta Transilvaniei întemeiată, la Braşov, de Gheorghe Bariţiu. Gazeta Transilvaniei pentru a nu pierde întâietatea, cu sprijinul unor fruntaşi din Blaj, apare zilnic de la 1 Ianuarie 1884. Familia Mureşan, ce devenise proprietara gazetei, nu a consimţit a se pune necondiţionat în slujba Partidului. Aşa se face că pentru a pune la dispoziţia publicului un ziar cât mai bine scris în fruntea noii publicaţii: Tribuna a fost poftit ca director, Ioan Slavici şi a apărut la 1 Aprilie 1884. De la prima sa apariţie Tribuna a pornit o foarte vioaie viţă naţională, de luptă dârză în contra duşmanilor neamului. După doi ani de apariţie Tribuna înrolase în lupta naţională, toată intelectualitatea din Transilvania, Banat şi Crişana. Dar marea bătălie a poporului, în contra temuţilor săi apăsători, trebuia dată de popor. Pentru pregătirea acestuia, în 1 ianuarie1893, apare, Foaia Poporului sub redacţia scriitorului Ioan Russu Şirianu. Primul număr, apărut în 1.000 exemplare a fost difuzat de preoţi şi învăţători în sate. Foaia a prins la ţărani căci, la suma de 2 forinţi (4 lei) abonamentul pe an, au sosit peste 2.000 cereri de abonare, ceea ce a impus o reeditare a primului număr. Apariţia Foii poporului şi a numărului de Duminică a Gazetei Transilvaniei au reprezentat prelungiri ale vorbelor trimise de domnii noştri dr. Raţiu, dr. Lucaciu şi ceilalţi prin foi, după cum afirmau ţăranii ieşiţi în uliţă, aşezaţi pe laviţele de la poartă. Stăpânirea maghiară, foarte atentă la orice semn, sau acţiune de organizare a mişcării naţionale la popoarele ne maghiare şi îndeosebi la români, de a căror trezire, fiind tare îngrijorată, se înarmase cu biciul procurorilor. De la prima apariţie Tribuna a fost lovită de mai multe procese. După legea de presă ungurească, fiecare ziar care dorea să facă politică, trebuia să depună la Prefectură o garanţie de 10.000 florini, iar cele săptămânale 5.000[2]. La proces pe lângă osândirile la temniţă se dădeau şi amenzi usturătoare în bani, care se scoteau din garanţia depusă, şi îndată ce garanţia era ştirbită, gazeta era suspendată până la refacerea garanţiei. Pentru a sparge cuibul Tribunei redactorii erau întemniţaţi iar gazeta aspru amendată. Cel dintâi martir a fost directorul Ioan Slavici cu un an închisoare de stat la Vaţ (închisorile din Seghedin şi Vaţ, erau cele mai aspre, fapt pentru care românii erau închişi acolo). Din acea închisoare politică nu putea scrie articole politice. Locul lui Slavici a fost luat de Septimiu Albini, iar ca procesele să nu golească redacţiile de elemente indisponibile în frunte au fost puşi tipografi credincioşi. Acest lucru a înfuriat pe procurorii maghiari, căci nu mai puteau sparge cuibul argisit de ei. Închisorile erau mai uşor de suportat decât amenzile. Capitalul de peste 40.000 florini, împărţit în acţiuni, a fost mereu afectat până la lichidare. În 1893, pentru un articol, Tribuna, a fost din nou târâtă în proces. Redactorul răspunzător s-a prezentat la judele instructor dar a refuzat să-i indice autorul, asumându-şi-l Magistratul instructor, furios îi răspunde: nu primesc răspunderea ta!(deşi era perfect legală), ci îţi cer să-mi dai pe autorul articolului că de nu, înfundă puşcăria toată redacţia[3]. Şi după un interogatoriu celebru toţi redactorii Tribunei: Septimiu Albini, Augustin Russu-Şirianu, Liviu Albini, Ian Dordea au fost osândiţi la câte 2-3 luni de temniţă ordinară. Dar adevărata faţă, justiţia maghiară, şi-o arată în 1894, în marele Proces al Memorandiştilor, când nici revărsarea manifestaţiei poporului român, 20.000 de oameni veniţi din munţi, din câmpii din tot Ardealul, Banatul şi Crişana, nu impresionează căci toţi membrii Consiliului au fost condamnaţi de la 1 an la 4 ani închisoare. Împotriva trufiei ungureşti s-au ridicat şi alte publicaţii. Preotul Ioan Moţa, alături de dr. Silviu Moldovan, redactor, şi Aurel Popovici Barcian în Revista Orăştiei au protestat în ajunul marelui praznic naţional maghiar al Mileniului venirii ungurilor în Europa. Revista Orăştiei a adus o dârză campanie împotriva participării poporului nostru la praznicul de bucurie al ungurilor. Căci vor fi având ei de ce se bucura, dar noi? Pentru că de 1.000 de ani ne calcă în picioare orice drept, ne smulg rodul muncii noastre din mâini şi se îmbuibă ei din el[4]. Faţă de acea sărbătoare vreo 400 de comune au înaintat un bărbătesc Protest. La 1 ianuarie 1902 o nouă publicaţie cu nume sugestiv: LIBERTATEA patronată de dr. Victor Bontescu, dr. Lucian Borcea, dr. Alexandru Vaida–Voevod s.a. continuă lupta pentru drepturile şi libertăţile românilor. În primul editorial, reamintind cititorului versurile: Plecat-am nouă din Vaslui… se arăta cum s-au întors curcanii acasă purtând, strălucitoare, pe piepturile lor Virtutea militară. Aşa ziceau şi ei, ceata de fondatori ai acelei foi, la război contra turcilor noştri. Şi se rugau lui Dumnezeu. Să se întoarcă din luptă purtând pe piept medalia Datorinţa împlinită, pe care era aşa de plăcut s-o simţi atârnându-ţi pe pieptul sufletului[5]. Ziarele maghiare aveau o rubrică specială Turnul de Veghe pentru urmărirea şi denunţarea mişcărilor româneşti. Şi ocazia pentru a lovi Libertatea se ivi în toamna anului 1902. Ungurii înălţară în Piaţa Clujului statuia ecvestră a regelui Mathia (Matyaş cum îi zic ei ). Pe 11 octombrie 1902 se făcuse dezvelirea cu o zgomotoasă paradă. Şi cu sunet şi răsunet în jurul ei „surle şi tobe şi s-a vânturat pleavă de vorbe”[6]. Toţi vorbitorii (consensul, cred, că ei l-au inventat şi nu renunţă la el nici azi) s-au fălit cu regele Matyaş, al lor (uitând că-i fiul lui Iancu de Hunedoara, voievod român al Transilvaniei) sub a cărui domnie a fost în Ţara Ungurească odată dreptate!. Însuşi poporul maghiar îl pomeneşte prin cuvinte: Meghalt Matyas, vele az igazsag – !( A murit Mathia, şi cu el dreptatea)[7]. Această expresie a fost, de altfel şi titlul articolului de salut al Libertăţii scris de preotul Ioan Moţa după cum l-a tăiat capul şi i-a dictat inima (anexa1). Ungurii din Turnul de Veghe văzând îndrăzneala tinerilor ziarişti asmuţiră procurorii asupra gazetei. Deşi în articol nu era vătămată, cu nimic, memoria vestitului Rege, ba chiar a fost preaslăvită, pigmeii unguri care se tămâiau în „aţâţat prin articol pe români împotriva ungurilor, ba am şi preamărit pe Memorandiştii cei osândiţi de acelaşi Tribunal din Cluj” (subl. ns.- C.M.)[8]. Pentru aţâţarea la ură pedeapsa cu arest de stat era o închisoare domnească dar pentru a doua se cuvenea temniţă ordinară. Cele două învinuiri nu trebuiau dovedite şi dezvinovăţite. La proces, în faţa juraţilor şi Tribunalului, preotul român Ioan Moţa, a refuzat să răspundă la întrebările judecătorului, adresate în limba maghiară, fiind necesară aducerea unui tălmaci (deşi judecătorul ştia româneşte iar preotul ungureşte!). Când notarul de şedinţă a omis un şi, prin care se deforma înţelesul frazei, preotul a replicat prompt. Atunci preşedintele, enervat, s-a adresat asistenţei: vedeţi, spune că nu ştie ungureşte şi ne sileşte să folosim tălmaciul, şi el distinge aşa o mică nuanţă în traducere! Din asta reiese ce perfid e! [9] Şi cu această frază verdictul a rămas definitiv: Un an temniţă ordinară[10]. Cu toată străduinţa şi excelenţa apărătoare pe care i-a făcut-o dr. Aurel Vlad şi la Curia (Casaţia) din Pesta, care a casat sentinţa subliniind „ce naiba! Un an de închisoare de stat, aş mai zice, dar temniţă ordinară?”[11]. Preotul român a fost din nou judecat de acelaşi Tribunal din Cluj, condamnat tot la an de temniţă grea, pe care apoi Curia, (câtă clemenţă) a redus-o la 2 luni. Ridicat pentru a fi întemniţat preotul Ioan Moţa a fost escortat spre închisoarea din Cluj pe lângă statuia lui Mathia. A privit spre statuie, cam ciudat, căci pentru el trebuia să stea la temniţă două luni. Cu bunătate Regele l-a privit şi parcă i-ar fi zis: „Ce să-ţi fac?… Ai cam avut dreptate când ai zis căci cu mine de-odată a murit dreptatea”[12]. Dar procesele au continuat. După articolul Sus inimile! în care s-a subliniat faptul că nici pedeapsa cea mai grea nu poate înfricoşa, procurorul a văzut agitaţie şi poc: 5 luni temniţă ordinară, în 1903. Revista Libertatea a avut merit incontestabil în campania electorală din acelaşi an, în care dr. Aurel Vlad l-a învins pe candidatul guvernului şi a devenit deputat de Dobra. Dr. Aurel Vlad s-a prezentat singur cuc, în numele poporului românesc, în Parlamentul din Pesta. Puternica sa personalitate, ţinuta şi vorba sinceră şi clară l-au făcut simpatic chiar şi multora dintre maghiari, iar presa maghiară aproape că l-a admirat. După acest succes Libertatea a cărui curent a fost preluat în apariţiile zilnice din Tribuna Poporului de la Arad, Telegraful Român din Sibiu ş.a., se reorganizează, aşa că săptămânalului preotului Ioan Moţa i se adaugă o foaie poporală cu nume de botezat Foaia interesantă. Primul număr a fost „îmbrobodit cu chipul senin şi dulce al lui Avram Iancu, în haină albă de Moţ cu mâna dreaptă pe tunul lui de cireş. Acest chip era un simbol al programului care spunea în ce duh va apare foiţa”[13]. La Crăciunul anului 1906, Libertatea a intrat în casele cititorilor cu două suplimente Foaia Interesantă şi Tovărăşia pentru îndrumări economice. Peste trei ani, în 1909, tot de Crăciun s-a mai adăugat o foaie de glume numită Bobârnaci. Din pornirea bobârnacului redăm o glumiţă (care se potriveşte şi astăzi): Preotul Ioan Moţa, singurul redactor la Libertatea, a mai fost arestat şi a treia oară de autorităţile maghiare pentru că într-o sâmbătă la vecernie a anunţat pe românii din Şibot, că a doua zi va fi o adunare populară la Orăştie, la care vor vorbi dr. Vasile Lucaciu şi St. Cicio-Pop. Şi pentru acest anunţ „am fost chemat în judecată pentru că am făcut politică în biserică…, – iar părintele Simion Secărea – pentru că m-a lăsat să vorbesc în biserica sa”[15]. Pentru această faptă cei doi români au fost condamnaţi la 2 săptămâni închisoare de stat la Seghedin. Când a intrat în închisoare şi a auzit în urmă sunetul zăvorului greu, părintele Secărea, care nu ştia numai drumul până la biserică, i-a reproşat lui Moţa: „unde mă aduseşi tu pe mine!…, dar apoi văzând că în închisoare nu-s închişi decât români, oameni cumsecade, ziarişti unguri (pentru că-l înjurau pe împăratul neamţ din Viena n.n.- C.M.) şi domni pentru duel, s-a împăcat cu soarta şi părintele Secărea, căci suferea pentru neamul său”[16]. Protoiereul Ioan Moţa, un ardelean de o modestie admirabilă, a activat în 42 de ani de gazetărie poporală la cele mai larg răspândite, înainte de război, reviste din Ardeal, Banat şi Crişana, în care a publicat o sumedenie de fotografii din toate domeniile. A surprins figurile celor mai iluştri înaintaşi şi a schiţat portretele morale şi acţiunile politice în slujba neamului românesc a luptătorilor ardeleni, dar niciodată pe al său. Opera gazetărească a omului care a avut puterea optimismului superlativ merită o selecţie şi o grupare tematică pentru o eventuală editare, căci ideile de forţă ale sfaturilor sale practice, trebuincioase poporului, căruia se adresa, au şi astăzi maximă viabilitate şi credem că şi căutare. Unirea a fost marele vis pentru care Ioan Moţa a trudit neîncetat. De pildă la apariţia, şi apoi susţinerea Foii interesante când auzea de un român vrednic printr-o faptă a sa, prin suferinţa sa, imediat îi cerea fotografia şi istoria şi le publica în gazetă. Pentru a lega sufleteşte pe ardeleni de fraţii lor din regat a luat legătură cu revista armatei de la Bucureşti pentru a-i împrumuta clişee cu grupuri de ofiţeri la deferite activităţi. Astfel cititorii admirau armata română, pe prinţul Carol, de pildă, alături de unchiul său Regele Carol I. Şi prin calendarele tipărite în culori, precum şi prin numerele de la praznicele de Paşti şi Crăciun, preotul Ioan Moţa anima sufletul românesc. Actul Marii Uniri a fost alcătuit din izbânzi mici la care Ioan Moţa a clădit. În 1906, de pildă, când dr. Teodor Mihali a fost ales preşedinte al grupului parlamentar român din Budapesta acesta a recunoscut că prin mai multe locuri „mai mult ne-a ales (ca deputaţi) Libertatea D-tale, decât agenţii electorali”[17] lucrul adevărat căci Libertatea contribuise prin rubrica sa permanentă, Sunt mândru că-s român, la înălţarea poporului român, chiar şi atunci când prin măsurile luate de autorităţi, în 1910, au căzut din deputăţie: dr. A. Vlad, Iuliu Maniu şi Coriolan Brediceanu. Nu de puţine ori Ioan Moţa, folosea pseudonime precum: Horia, Opincă, Moş – Roată etc. sau găzduia în paginile sale condeie celebre: Emil Borcea (creatorul Bobârnacu-lui scris aproape tot în versuri); dr. Alexandru Vaida–Voevod, dr. Ioan Mihu (care în numărul 11 al Libertăţii a scris un articol despre politica naţională, care a avut un mare răsunet, fiind comentat şi la Albina de Partinie Cozma), Ilarie Chendi care conducea cu măiestrie rubrica de critică literară cu amintiri despre Coşbuc, Caragiale şi Vlahuţă, precum şi note despre viaţa culturală şi artistică din Capitala Bucureşti. Constrâns de autorităţile ungare, preotul Ioan Moţa, împreună cu familia, a trecut Carpaţii şi s-a stabilit la Bucureşti. Foile tipărite prin grija cumnatului său, dr. Nicolae Dămian au fost oprite de la apariţie în 1915 sub pretextul că nu au pe cine chema la răspundere în caz de nevoie. Până la 15 august 1916, când România a intrat în război, Libertatea a apărut la Bucureşti, fiind bine primită, abonamentele din Oltenia, Moldova şi Muntenia acoperind cheltuielile de ediţie şi îi mai rămânea ceva pentru munca depusă. Cel ce luptase atât de admirabil pentru românii ardeleni, odată cu începerea războiului pentru întregire, nu putea să stea de-o parte. Ziarele şi-au suspendat activitatea iar Ioan Moţa a intrat în armata română ca translator, cu gradul de sublocotenent pe lângă Comandantul teritoriului ocupat, colonelul Constantin Pietraru. Comandamentul a instalat primele organe ale administraţiei române (notari, primari etc.) în judeţele Braşov şi Trei Scaune. Secuii care, speriaţi, s-au refugiat în păduri, dar văzând ce frumos şi omeneşte s-au purtat noii stăpâni s-au întors la casele lor. Roata norocului cum zicea Ioan Moţa s-a întors fiind nevoiţi să se retragă în Moldova[19]. În primăvara anului 1917, după detronarea Ţarului rus, guvernul român a hotărât să trimită în America o misiune patriotică formată din ardeleni cunoscuţi care să stăruie pe lângă românii americani să formeze Legiuni de voluntari care să lupte în Franţa, pe frontul apusean contra puterilor centrale. Delegaţia a fost alcătuită din părintele dr. Vasile Lucaciu, preotul Ioan Moţa şi profesorul Vasile Stoica care să se prezinte în uniformă de ofiţer român. Periptul celor 11 zile prin Rusia, gazetarul Ioan Moţa, îl surprinde în scrierea sa şi remarcă bunătatea din gări bufet, masă, ceainărie, şi nici un om sau soldat zdrenţos-! Am văzut oraşe şi cazărmi prin Siberia cum noi n-avem[20]. După alte 16 zile de navigaţie prin oceanul Pacific debarcă la San Francisco oraş cu mare alergătură de tranvaie, de automobile, de camioane încât dacă nu eşti deprins a te strecura printre ele, îndată te calcă unul sau altul[21] şi unde oamenii sunt încrezuţi pe puterea limbii lor şi încredinţaţi că toată lumea care merge în America o ştie[22], române s-a stabilit la Cleveland, un fel de capitală a românilor din America unde preotul Ioan Moţa a început să tipărească Libertatea cu suplimentul său Foaia Interesantă. După primul număr a primit atâtea abonamente încât după acoperirea cheltuielilor i-a mai rămas ceva. Ştirile, abil strecurate se refereau la traiul din ţară, la mersul războiului, şi la patima fraţilor ardeleni refugiaţi. Ziarul a prins la români, şi a apărut două luni, până când ştirile, din presa americană, au anunţat dezertarea în chip ticălos a ruşilor de la datorie, retrăgându-se din front şi lăsând largi spărturi în frontul român biruitor[23]. Atunci preotul Ioan Moţa a revenit, în grabă, în ţară unde-i rămase familia cu doar 5.000 lei, ce-i ajungeau doar o lună. La întoarcerea spre casă, când a ajuns la Petrograd a aflat vestea că a izbucnit revoluţia ce se întindea în întreaga Rusie. După pacea de la Buftea-Bucureşti, Ioan Moţa a fost trimis să lucreze la Cuvânt Moldovenesc, redactat de Pantelimon Halippa. A învăţat scrierea cu litere cirile şi a redactat Cuvântul Moldovenesc aproape un an, timp în care a publicat alături de alfabetul rusesc şi alfabetul latin. În ziar a apărut în paralel scrisul rusesc şi românesc, acesta fiind începutul scrisului cu litere latine pentru moldovenii Basarabiei[24]. Aşa a ajutat pe basarabeni să îndrăgească scrierea românească, şi mai ales lupta pentru a-i încălzi pentru unirea cu Ţara mamă[25], lucrare de covârşitoare importanţă a cărui suflet şi motor era, mai mult ca oricine altul, Onisifor Ghibu[26]. La 27 martie 1918, s-a ţinut la Liceul rusesc din Chişinău şedinţa solemnă a Sfatului Ţării şi a fost prezidată de Ion Ienculeţ, îmbrăcat în uniformă simplă de soldat rus cu o centură simplă peste mijloc[27], şedinţă în care s-a proclamat unirea Basarabiei cu România. Înaintea şedinţei Episcopul rus Serafim a oficiat sfânta liturghie pe care a cetit-o în româneşte spre marea plăcere a tuturor[28].Cu toată linguşirea de ultimă oră pe lângă români, atunci când generalul Văitoianu a fost numit Comandant şi comisar al Basarabiei l-a poftit pe Serafim să plece în Rusia, arhiepiscop fiind numit Nicodim. Ţinta plină de tact a preasfinţitului Nicodim, energia şi dreptatea generalului Văitoianu, pana ascuţită a lui Onisifor Ghibu şi gazetăria poporală a lui Moţa au fost de bun augur pentru Basarabia. La actul unirii Basarabiei au contribuit neîndoielnic şi ostaşii români din Divizia 11 Infanterie. Exemplificăm prin influenţa ardelenilor asupra Congresului ostăşesc ţinut la Chişinău la 2-9 noiembrie 1917. Batalionul din legiunile ardeleneşti ce se îndreptau spre ţară, s-au oprit în Chişinău şi au desfăşurat drapelul tricolor pe care sta scris: Trăiască România Mare şi au cântat imnuri naţionale[29]. Apoi trupele Diviziei 11 Infanterie, comandate de generalul Ernest Broşteanu, care a operat începând cu 7 ianuarie 1918, pe teritoriul Basarabiei pentru a asigura liniştea şi ordinea publică, au protejat populaţia de jaful bolşevicilor în retragere[30]. Când la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, s-a hotărât Unirea cea Mare şi s-a jurat credinţă numai naţiunii române, strigătele de bucurie au fost mânate de vânt până la mormintele celor care n-au apucat să vadă minunea: România Mare. Minunea aceea a fost fapta lor. Ţi de aceea ne îndreptăm gândul spre acei viteji mulţi şi fără nume, ce dorim în morminte cu putrede cruci de lemn presărate peste tot, căci fără ei nimic nu ar fi fost. Iar atunci când pentru totdeauna soldatul Unirii a intrat în Ardeal şi părintele Ioan Moţa a revenit la el acasă, la Orăştie, şi a colindat, şi a fost colindat şi sorcovit, dar nu s-a oprit de la rosturile sale ci la 1 ianuarie 1919 a scos de sub tipar din nou Libertatea cu Foaia interesantă. Spiritul nou şi uneori răzbunător din alte gazete şi în special apariţia Universului Bucureştean a făcut ca spiritul împăciuitorist al preotului Ioan Moţa să nu aibă căutare la abonaţi. În locul preferatelor rubrici despre pungaşi şi ocnaşi foile lui Ioan Moţa aduceau senzaţii tari ale descoperirilor ştiinţei, tehnicii, învăţătură filozofică şi cunoştinţe folositoare[31]. Întrucât prin gazete se insista asupra luptei politice, ce împărţea lumea, funcţie de acest criteriu, pentru a readuce lumea de după război la admiraţia de gazetăria poporală ardelenească împreună cu părintele Trifa au fuzionat foile naţionaliste Libertatea cu foaia de propagandă religioasă Lumina Satelor ce apărea la Sibiu, abonaţii acestora depăşind 30.000 exemplare în 1930. Neânţelegerile au venit repede, căci deşi lucrase singur calendarul foii din 1931, pentru care se încasase 60-70.000 lei n-a fost plătit cu nici un leu. Nu s-a plâns nimănui dar şi-a luat Libertatea şi-a plecat acasă, rămânându-i banii în Mireasa Vântului, (maşina de tipar) cumpărată şi cu banii lui de fraţii Trifa, care apoi s-au certat şi alungat reciproc. Lumina Satelor s-a stins încet, încet. Un an de zile preotul Moţa şi-a lipit foaia şi de Universul din Bucureşti cu largul concurs al lui Stelian Popescu, dar în Regat foaia n-a mers pentru că ţăranii nu făceau abonament, ci citeau doar ocazional[32]. În ajunul încoronării regelui Ferdinand la Alba Iulia, în 1922, conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc, vorbeau despre neparticiparea la festivitate, fapt ce l-a mâhnit pe preotul Ioan Moţa, căci nu era vorba de neparticiparea la vânătoarea princiară ci la încoronarea regelui tuturor românilor. Pentru a-şi verifica de e bun simţul său, prin Libertatea preotul Moţa a făcut un plibiscist, nepublicat, la cererea lui Maniu, dar care a fost grăitor 80% să luăm parte şi doar 20% ca să nu luăm parte[36]. Interesantă şi îngustă opinia unui cizmar din Cugir:dacă dl. Maniu ar conduce încoronarea, m-aş duce şi eu cu familia mea! Aşa meargă – Brătienii![37], aşa era educat de alte gazete şi mare a fost lipsa lui la Încoronare[38]. Nu acelaşi lucru putem nota în schimb despre hotărârea lui Maniu de neparticipare, căruia preotul Ioan Moţa i-a spus asupra unui lucru sigur bun, inima şi raţiunea nu cer unui om o luptă sufletească atât de îndelungată[39] şi i-a pus la dispoziţie calitatea sa de membru al partidului, rămânând tot restul zilelor doar creştin şi român. Ajunşi la guvernare, în 1927, Iuliu Maniu şi ţărăniştii săi au împărţit renumeraţii naţionale, celor care au suferit mai greu în anii războiului, întemniţaţi de unguri sau siliţi să se refugieze cu sume de până la 200.000 lei. Pe părintele Ioan Moţa darnicii dăruitori, l-au uitat, deşi a pribegit peste 4 ani cu întreaga familie[40], l-au omis căci n-au uitat că a luat parte la încoronarea regelui Ferdinand. Aspra suferinţă ce-a îndurat-o, minunata rezistenţă naţională ce-a făurit-o, credinţa întru-un înalt ideal: al Unirii, l-au aşezat pe preotul Ioan Moţa în galeria iluştrilor gazetari ce au luptat, aproape o jumătate de veac pentru drepturile românilor a militanţilor pentru unire. S-a aplecat prin scrisul său poporal de suferinţa plugarului şi l-a sfătuit creştineşte, să-şi înfrângă durerea şi să nu-şi piardă speranţa în cauza naţională. Analizându-i militantismul naţional şi opera gazetărească putem conchide că merită ca medalia Datoria împlinită să-i fie aşezată pe opera înfăptuită. Fie ca această lucrare să trezească îndemnul zidirilor viitoare, aşa cum preotul Ioan Moţa le-a dorit. Anexa 1 Tu, care nu ţi-ai tăgăduit originea ta de Român, ci pe însăşi mama ta ai lăsat să o zugrăvească în simplul ei port ţărănesc, cu furca în brâu, pe păretele din castelul tău iubit de la Hunedoara, ca etern document de preţuire a originii tale, tu ai plânge azi, ba poate ai sfărâma Castelul şi pe procleţii lui îngrijitori, care au lăsat să se şteargă acel chip, ca cu el să se şteargă această mărturie a origini tale! Următorii tăi la conducerea ţării, te-au aşezat chiar în părţile răsăritene ale ei, în oraşul unde te-ai născut. Dar ei au scăpat din vedere, că acest loc e înconjurat, ca un ostrov în mijlocul mării, de popor Român, – şi că tu aici prea o să auzi gemetele şi strigătele de durere ce se izbesc mereu de porţile cetăţii tale, venind de la poporul ce geme sub loviturile nedreptăţii ce se face cu el, cum se ivesc în vuiet valurile mării de ţărmul ostrovului. Te-au aşezat aici, şi uitat că aici,mai vârtos ca ori-şi-unde, te vor face să îşi pară rău că te-au scos iar pe lume, putând aici mai bine ca şi ori-şi unde, să te încredinţezi despre adevărul prefăcut în proverb şi rostit cu duioşie şi cu oftări de popor: A murit Mathia şi cu el dreptatea! Nu departe de picioarele chipului tău, care reprezintă dreptatea, eşafond este ridicat tocmai dreptăţii, şi zeci din noi, care ne silim a fi apostolii adevărului, şi ai dreptăţii celei iubite de tine, duşi am fost şi suntem traşi pe acest eşafond modern, zvârliţi în temniţe, expatriaţi, sărăciţi, pentru cererile noastre care strigă după dreptate! Te-au aşezat chiar într-un colţ de ţară, în mijlocul poporului român, bag seama ca cu atât mai vârtos să auzi plângătoarele lui doine, pline de durere şi de jale, – care spun tânguitoare, că: Sus la munte, jos la vale,/ Si-au făcut duşmanii cale,/ Din Sătmar până-n Săcele,/ Numai vaduri ca acele!/ Vai de biet Român săracul/ Înapoi tot dă, ca racul,/ Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/ Nici îi este toamna, toamnă,/ Nici îi vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui !…/. Şi te va înduioşa cântecul trist, dar mai mult te va durea adevărul din cântec, că azi: Numai umbra spinului,/ La uşa creştinului… Şi asta nici nu pentru altceva, decât pentru faptul, că cea mai mare virtute a ta, dreptatea, a pierit demult de pe aceste plaiuri, şi lăcomia şi pofta criminală de a nimici cel mai tare pe cel mai slab, şi cel bogat a se îmbogăţi şi cu puţinul celui sărac, iar pe urmă a trage din sărac şi oropsit şi sufletul şi al face pe el una cu negrul suflet al său, – numai pentru aceea sună doinele noastre atât de trist pentru tine atât de dureros. Teamă ne e,slăvitule Crai, că prea iute te vei încredinţa că pigmenţii ce se vor cocoţa în jurul tău cu vorbiri în ziua dezvelirii tale, te profanează şi numai prin faptul că se apropie de chipul tău cioplit! Că nimeni nu erau mai puţin potriviţi a ridica statuie dreptăţii tale, ca aceşti nedrepţi, ca aceşti farisei şi vameşi! Când mai zvăpăiaţi face – şi vor, mâne, aceşti pigmei vânt în jurul tău, ridicându-se mai mult pe sine ca pe tine, prin vorbiri afectate, false, – fă o minune, măritule Rege, şi scutură-ţi greul metal în care eşti turnat, şi ridică-ţi cu puternicele mâni, biruitoarea-ţi spadă, şi deschide-ţi întru-aurita – ţi gură şi spune le tu însuţi cum a fost viaţa ta, prin ce te-ai făcut mare, proverbial, neuitat, iubit de toate popoarele : prin aceea că ai fost blând şi drept !, – şi alungă-le din creieri nebunele idei după care ei azi aleargă, dedându-se la tiranie şi nedreptate, – şi încheie-ţi divina vorbire spunându-le, că dreptatea în lumea aceasta este floare albă, frumoasă, dulce, fericitoare, neuitată, – nedreptatea este spini, scaieţi, ciulini, – şi cântă-le în uimitele urechi: Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia!… Ca glas de bucium de aur să răsune glasul tău, făcând ca dreptatea în această ţară, numai amici să aibă, nu duşmani, şi cerând ca: Toţi duşmanii ei să piară/ Din hotară în hotară,/ Îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile! Dacă ai ajunge acest lucru: îmblânzirea celor nedrepţi şi întoarcerea lor la dreptatea ideală: ar fi aceasta cea mai mare glorie a apariţiei tale de nou în mijlocul popoarelor ţării! Cu câtă bucurie te-am slăvi în cântece răsunătoare peste toate plaiurile ţării, a căror refren de fericire să fie: A înviat Mathia, a-nviat dreptatea! Fugi însă de la mine iluzie frumoasă, muzică de divine cuvinte şi fă loc crudului adevăr, pe care de veacuri îl repetăm cu durere:A murit Mathia şi cu el dreptatea! |
Catedrala Ortodoxă din Orăştie, “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”
Catedrala Ortodoxă “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” |
Ţinutul Orăştiei, picior de plai ardelenesc, a cunoscut din cele mai vechi timpuri o puternică viaţă spirituală creştin-ortodoxă. Continuitatea şi statornicia ortodoxiei pe aceste meleaguri trebuie asociată şi cu preocupările anumitor comunităţi de a-şi construi lăcaşuri de cult pe măsura nevoilor spirituale ivite.
Având în vedere că romanii ortodocşi erau majoritari în acest oraş, Pr. Prot. Ioan Moţa, împreună cu edilii şi locuitorii urbei, încep în anul 1936 construcţia unei monumentale biserici în centrul oraşului.
Lucrările au durat până în anul 1943, iar la contribuţia bănească a credincioşilor s-au adăugat ajutoare primite de la Societatea “Mica” din Brad, jud. Hunedoara, Liceul “Aurel Vlaicu” din Orăştie, Regimentul Infanterie, însă cel mai însemnat sprijin a venit din partea “Băncii Ardelene” din Orăştie şi din partea Băncii Naţionale.
Biserica este unicat în arhitectura bisericească, fiind o combinaţie de mai multe stiluri arhitectonice (romanic, gotic, bizantin). Este unică şi prin faptul că, spre deosebire de celelalte lăcaşuri de cult construite în stil predominant bizantin, are un singur turn (de factură gotică).
CONSTRUCŢIA BISERICII
Biserica este costruită după planurile arh. George Cristinel, lucrarea fiind realizată de Casa de Construcţii “Întreprinderile Tehnice Tiberiu Eremia” din Bucureşti. Piatra de temelie şi hrisovul comemorativ au fost aşezate în luna august a anului 1936. Materialele folosite au fost cărămida refractară de la Sântimbru (jud. Alba) şi beton armat, iar tencuiala este executată în terasit.
Sfinţirea s-a făcut la 2 sept. 1945 de către I.P.S. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, înconjurat de un sobor de 32 de preoţi.
“Dreptul Judecător” |
Sf.Arhangheli Mihail şi Gavriil |
PICTURA
De factură neobizantină, pictura a fost realizată în tehnică frescă, între anii 1940-1942 de către pictorul Dimitrie Belisare din Bucureşti.
Pictura din pridvor şi din pronaos a fost refacută între anii 2000-2001 de către D-l Ioan Preduţ din Orăştie, tot în stil neobizantin.
SCULPTURA
Sculptorul Anghel Dima din Bucureşti a realizat iconostasul, candelabrul şi scaunele, între 1940–1942. Au fost executate în lemn de tei alb, nuc şi paltin, iar candelabrul este din lemn de tei alb şi fier forjat. Poleirea iconostasului şi a candelabrului cu şlagmetal s-a făcut de poleitorul Dimitrie Rădulescu.
CLOPOTELE
În număr de 5, au fost turnate în bronz la Sibiu, iar valoarea lor a fost, la valuta anului 1939, de 575000 lei. Pe lângă cele două clopote, biserica mai este înzestrată şi cu două toace, una de lemn şi cealaltă, mai mică, de fier.
În prezent, biserica cu hramul “Sf. Arh. Mihail şi Gavriil” deserveşte parohia Orăştie I, parohie ce ocupă o treime din suprafaţa oraşului şi are sub oblăduire spirituală peste 2900 de familii.
Preluare: MĂRTURISITORII