S-au împlinit 125 de ani de la naşterea căpitanului Mateiu Eminescu, unul dintre cei mai cunoscuţi fraţi ai marelui nostru poet naţional. Fiul său, colonelul în rezervă Gheorghe Eminescu, în etate de 87 de ani, este astăzi ultimul purtător, pe linie masculină, al acestui nume celebru.Bătrînul – el însuşi un intim al artei condeiului, fiind autorul unei foarte interesante monografii “Napoleon” – ne dă o idee despre cum ar fi trebuit să arate marele poet dacă ar fi apucat vîrsta senectuţii. Asemănarea izbitoare dintre ei – statura mijlocie, robusteţea fizică, nasul acvilin, bosa frunţii, gura puternic conturată, cu un surîs amar – este infirmată doar de părul alb al bătrînului şi de ochii săi albaştri.– Ştim că nu mai aveţi nici un act sau obiect care au aparţinut poetului. Cu toate acestea, făcînd un apel la memorie, presupunem că ne-aţi putea comunica unele noutăţi despre acesta.– Într-adevăr, nu mai am nimic privitor la poet. Totul se află în vasta colecţie a lui Augustin Z. N. Pop, care intenţionează, de altfel, să deschidă un mare muzeu “Eminescu”. La el se găsesc foarte multe obiecte şi manuscrise ale acestuia, procesele-verbale originale ale “Junimii”, cele 22 de scrisori ale tatălui meu, Mateiu, despre familia lor, adresate lui Corneliu Botez, rochia de doliu a Veronicăi Micle, care se vede chiar de la intrare, într-un cuier, fotografii ş.a. Nu de mult, am dat peste unele lucruri de interes privitoare la poet şi la familia sa. Este vorba despre o casetă de mahon, pe care el îşi scrijelise numele, o carte de vizită a lui Maiorescu, îndoită la un colţ, ceea ce însemna, pe atunci, că nu l-a găsit acasă, şi prin care poetul era invitat seara să vină să facă lectura “Luceafărului”. De asemenea, am mai descoperit o scrisoare a lui Rădulescu-Motru către tatăl meu, de mulţumire pentru donaţia cărţilor poetului, făcută fostei Biblioteci “Carol”, Monitorul Oficial din 1894, unde tatăl meu cerea schimbarea numelui de Eminovici în Eminescu etc.– Unde aţi dat peste ele?– Ele au aparţinut unui nepot al Silviei Maieru, cea de-a treia soţie a tatălui meu, care i le-a vîndut lui A. Z. N. Pop. Am ferma convingere că fostul lor posesor mai are destule acte şi obiecte de mare interes.– Ce vă povestea tatăl dumneavoastră despre fratele său, poetul?– Ce mi-a spus mie a spus şi altora, aşa că mai toate amintirile care îl legau de el sînt deja publicate. Totuşi, mai păstrez în minte cîteva întîmplări inedite, pe care le împărtăşesc şi cititorilor dumneavoastră. Era pe vremea cînd Eminescu lucra ca redactor la “Timpul”. Prin plecarea din redacţie a lui Slavici, Caragiale ş.a., poetul rămăsese să ducă greul ziarului. Oboseala şi surescitarea sa nervoasă sporeau şi datorită amestecului lui Maiorescu în relaţiile sale cu Veronica Micle. Poetul era într-una din acele clipe de proastă dispoziţie, cînd răspundea la întrebări monosilabic: da, nu. În această stare l-a găsit tatăl meu, care venise de la Rîmnicu Sărat ca să-l vadă. Au mers împreună la “Union” să bea o cafea. Prin faţa mesei lor tocmai trecea Duiliu Zamfirescu, care căuta de multă vreme, cu asiduitate, să se apropie de poet. Eminescu, însă, nu îl prea înghiţea. Fie că acesta debutase la revista lui Macedonski, “Literatorul”, fie că avea o morgă de aristocrat, astfel încît la cuvintele acestuia, “Salut, maestre”, unchiul meu – poetul – s-a ridicat nervos în picioare şi i-a spus: “Ce-ai cu mine, domnule, de ce nu mă laşi în pace? Iţi datorez ceva? Ce, vrei să scriu că ai talent? N-ai, domnule, lasă-te de poezie!”.– Ceea ce era în mare parte adevărat, pentru că, după cum se ştie, Duiliu Zamfirescu a intrat în istoria literaturii noastre ca prozator . . .

– O altă întîmplare inedită pe care mi-a povestit-o tata scoate în lumină mîndria pe care au moştenit-o copiii căminarului Eminovici, deci şi poetul, de la bătrîn. Într-o bună zi, s-a oprit la poarta casei lor din Ipoteşti caleaşca hatmanului Başotă, descendent al unei trufaşe familii de pe vremea lui Răzvan Vodă. Acesta i-a spus unui ţăran: “Cheamă-l pe căminarul Eminovici!”. Ţăranul s-a dus, l-a chemat, dar a primit următorul răspuns: “Spune-i lui boier Başotă că tot atîta cît îi de la mine pîn’ la el, îi şi de la el pîn’ la mine”. Şi fiindcă tot vorbeam despre documentele aflate în posesia lui A. Z. N. Pop, printre care se află şi procesele-verbale originale de la “Junimea”, iată cum am descoperit un… fals. Un fals literar, datorat sau relei intenţii, sau lipsei de memorie a lui Gheorghe Panu. Acesta, în cartea sa, “Amintiri de la Junimea”, istoriseşte, pe 8 pagini, impresia dezastruoasă pe care ar fi produs-o citirea, de către Eminescu, a nuvelei “Sărmanul Dionis”: “Eminescu continuă, continuă în mijlocul unei mari plictiseli. Tassu, Lambrior şi cu mine ne-am deschis urechile să vedem cum ar descrie Eminescu casele, costumele şi străzile din timpul lui Alexandru cel Bun”. Dar, după cum reiese din procesul-verbal al zilei respective, purtînd prestigioasa semnătură a lui Xenopol, nici unul dintre cei trei junimişti nu era prezent! Aşa că, hai să restabilim adevărul. . . Am auzit că acest proces-verbal a fost publicat şi de Torouţiu, ceea ce întăreşte spusele mele.

– Ce amintiri păstraţi despre tatăl dumneavoastră, căpitanul Mateiu Eminescu?

– Deşi a trăit pînă la 1929 şi a fost contemporan cu mulţi biografi ai poetului şi ai familiei lor, despre el nu s-a scris aproape nimic. Din păcate, George Călinescu, atunci cînd a alcătuit monografia poetului, nu s-a interesat, în amănunt, despre tatăl meu, ci a pus pe cineva să-mi ceară nişte date sumare, la telefon. Viaţa şi personalitatea lui au fost însă mult mai complexe decît reiese din monografia amintită. A avut 3 neveste şi 5 copii, dintre care mai trăiesc doar eu. Era ofiţer de carieră, intrînd în rezervă cu gradul de căpitan. Avea 4 decoraţii româneşti şi 2 ruseşti, făptuind pe cîmpurile de luptă de la 1877-1878 adevărate acte eroice. Era de-o cinste ireproşabilă. De aceea, mă intrigă oarecum ceea ce a scris profesorul Cioculescu, în monografia sa, “Caragiale”, despre tatăl meu.

– A scris mai multe. Despre ce vorbiţi?

– Despre incidentul avut de Eminescu cu Caragiale, pe cînd poetul lucra la “Timpul”, şi despre care tatăl meu mi-a povestit cu lux de amănunte. Poetul i-a spus într-o zi: “Matei, în lipsa mea de la redacţie, Caragiale a venit şi mi-a spart sertarul”. Şi tot el, după cîteva clipe: “Ce vrei, măi Matei, nu există trădare fără grec la mijloc”. Incident după care cei doi mari clasici s-au împăcat. Ce se întîmplase? Dramaturgul, ştiind că Eminescu se află în posesia unor documente compromiţătoare (pe care i le dăduse fostul prim-ministru Manolache Epureanu), la adresa ministrului liberal C. A. Rosetti, pe care intenţiona să le publice, le-a sustras şi i le-a dat acestuia din urmă. Astfel se explică cum Caragiale, conservator în politică, a căpătat, totuşi, post de revizor şcolar, într-un guvern liberal. Profesorul Cioculescu afirmă, însă, că fratele meu minţea. Or, un om de cinstea şi corectitudinea lui nu putea minţi. Iată, în acest sens, cîteva extrase din rapoartele făcute de superiorii lui din Armată. 1879 – col. Iarca: “Are un naturel de o violenţă rară, care-i poate anula toate calităţile. Inteligent, şi m-am convins că-i foarte cinstit”. 1882 – gl. Cerchez: “Studios şi serios. Caracter mîndru şi loial”. 1888 – gl. Radovici: “Foarte cinstit, şi constat că biciuieşte viciile Armatei”.

– Mai aveţi şi alte caracterizări făcute tatălui dvs.?

– Desigur. Unele dintre ele avînd chiar nuanţă anecdotică. Iată ce se scrie despre dînsul, în “Foaia de pedepse” a Regimentului:
Col. Gheorghiu: “8 zile arest de rigoare, pentru rea conduită privată, răpind, pe fereastră, fata unui arendaş”.
Col. Gramont: “8 zile arest de rigoare, pentru că a calificat pe dl. col. Şerbănescu «colonel de contrabandă»”.
Col. Gurănescu: “5 zile arest pe parolă, pentru cuvinte insultătoare la adresa lt. A. Niculescu, pe care l-a făcut pungaş, în faţa gradelor inferioare; deşi e relativ adevărat, nu trebuia să se adreseze astfel în faţa gradelor inferioare”.
Col. Gramont: “8 zile arest de rigoare, pentru că a plecat de la Companie şi a calificat pe dl. general Angelescu «un tîlhar, în capul unui Corp de Armată»”.
Din cauza acestuia din urmă, care avea să fie şi ministru de Război, tata a fost nevoit să părăsească Armata. Cam atît despre tatăl meu. A murit în vîrstă de 73 de ani şi este îngropat la Bistriţa-Năsăud.

Aici, convorbirea noastră ia sfîrşit. La plecare, napoleonistul nostru nu se dezminte şi, deşi toată seara am vorbit despre Eminescu, îmi arată o scrisoare de mulţumire, aparţinînd prinţului de Napoleon, pentru exemplarul din monografia sa, pe care i l-a trimis acestuia, la Paris.

E sîmbătă noaptea, zăpada de-afară îmi albeşte pantofii cu sarea pămîntului. Îmi iau rămas bun de la un bătrîn falnic, în sîngele şi în mintea căruia s-a cuibărit, pentru totdeauna, dragostea faţă de memoria a doi bărbaţi iluştri ai Istoriei. Unul poet, altul împărat.

(Interviu realizat în anul 1982 şi publicat în volumul “Istorie şi Civilizaţie”, Editura Eminescu, 1983)