“Mântuire” la Sala Palatului. Simfonia compusă miraculos, în detenţie, de Traian Popescu – Macă. 7 ani de la Adormirea întru Domnul


„N-ai dreptul să fii nefericit dacă nu ştii cu adevărat ce este durerea. În viaţă nu există decât o singură disperare: pierderea credinţei în Dumnezeu.” – Traian Popescu Macă, Membru al Mişcării Naţionale de Rezistenţă şi al Serviciului de Informaţii al Mişcării Legionare

În 1997 l-am cunoscut când a venit la Casa Radio ca să aranjeze cântarea compoziţiei sale: „Cantatele”. Eram împreună cu un coleg de emisiune, Dan Manolache şi cu D-na Ana Maria Sireteanu, director al Canalului Cultural. Ne-a lăsat, prin modestia sa, o impresie de neuitat, iar scurtul dialog mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie:

– Sunteţi compozitor? a fost întrebat.

– Nu sunt compozitor, nici nu am studii speciale de muzică. Le-am compus într-o stare mai specială şi în împrejurări deosebite.

– Care au foat acelea?

– Eram în închisoare, după nişte anchete şi torturi groaznice; mi s-au înfiripat primele acorduri, ca o rugăciune către Cel Prea Înalt, să mă ajute şi să mă apere. Dintr-o dată, necunoscutul atât de modest ne-a devenit drag, ca un frate mai mare. Avea în priviri o rouă de lacrimi, plânse cândva îndelung. Pe loc, ne-am hotărât toţi să-l ajutăm şi am făcut să se cânte pe scena Radio aceste piese muzicale, create în mod pur şi simplu miraculos. Am rămas pentru totdeauna într-o legătură de prietenie rară. Mi-a povestit mult despre ce a reprezentat aşa-zisa generaţie de la 1948 şi lupta ei, precum şi suferinţele care i-au marcat pe aceşti oameni, suferinţe care pare ca i-au forjat, ca să se înnobileze şi să creeze fiecare în alt domeniu: muzică, pictură, poezie. De atunci am fost nelipsită de la toate manifestările organizate de foşti deţinuţi politici, colectivitatea cărora mi s-a structurat în suflet ca eşantionul cel mai curat de români îndrăgostiţi de adevăr şi ţara noastră, cu fiecare clipă a trecutului ei.

(Elena Perdichi, redactor, realizator de programe TV şi Radio România – Revista Permanențe, ianuarie-februarie 2010)

Concert Traian Popescu la Sala Palatului

Traian Popescu (27 August 1923 – 27 ianuarie 2010) a absolvit Politehnica şi Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. Pentru lupta sa împotriva comunismului, a fost arestat în 15 mai 1948 şi condamnat la 20 de ani de temniţă. A pătimit la Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud şi Văcăreşti, suferind chinuri de neînchipuit, pe care le-a trecut prin rugăciune şi credinţă. A fost eliberat în 1964, cu decretul de graţiere generală. Experienţele sale din temniţe le-a descris după 1990, în volumele „Mănăstirea Predeal – Evocări”, „Catrenele Învierii”, „Zarca” Aiud 1957-1958”, „Experimentul Piteşti”, „File din procesul comunismului. Teroarea şi diversiunea politică de stat”.

În perioada 1957-1962, la închisoarea Aiud, în condiţii de exterminare, a compus în minte versurile şi muzica a circa 20 de lucrări, din care trei poeme simfonice, pe care după eliberare le-a aşternut în scris. Compoziţiile sale, de o cuceritoare seninătate şi de un farmec creştin inegalabil în literatura muzicii clasice, au fost interpretate la sala de concerte Radio şi la Sala Palatului, având un succes deosebit. Traian Popescu este, în istoria muzicii clasice, singurul compozitor care, deşi a trecut prin experienţa lagărului, a reuşit să creeze prin muzică stări de o deplină puritate, bucurie şi elevare spirituală, dovedind că dramatismul crucificării din temniţă a fost sublimat prin cel al trăirii harice. Astfel şi-a adus mărturia şi în lumea muzicii unul din sfinţii închisorilor, aducând acelaşi mesaj de bucurie hristică, de îmbrăţişare smerită, de iertare şi iubire de vrăjmaşi, realităţi pe care numai un sfânt le poate trăi cu o putere atât de mare încât să le izvorască şi în cei din jur.

Întrebat în 2009 ce şi-ar dori cel mai mult de la tinerii de azi, Traian Popescu a răspuns: „să se respecte unii pe alţii”. Întrebat dacă reparaţia istorică ar aduce foştilor deţinuţi vreo mângâiere, a răspuns: „poate nu trebuie să fim ai istoriei…” şi a zâmbit cu zâmbetul lui de înger.

În ultimii ani de viaţă, deşi s-a luptat cu boli grave, a fost prezent la toate acţiunile culturale şi civice cu încărcătură patriotică şi creştină. Apropiaţilor mai tineri care l-au întrebat despre rugăciune le-a zis, mirat: “Cum? Voi nu vă rugaţi neîncetat!?”A fost, pentru toţi cei ce l-au cunoscut, o pildă de dragoste şi răbdare fără margini.

Este înmormântat la cimitirul Străuleşti II din capitală (în acelaşi mormânt cu Gheorghe Jijie, fostul preşedinte al asociaţiei deţinuţilor politici), dar şi în uitarea multora, din care se cuvine să răsune azi din nou.

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Mai multe despre Despre Traian Popescu – Macă la MĂRTURISITORII

Selecţii din concert – cantata “Mântuire” pentru cor şi orchestră, de Traian Popescu (1923-2010), compusă în închisoarea Aiud, între 1957-1962.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.