“N-am scris nici un cuvânt fără să mă întreb unde e Dumnezeu, unde e poporul român.” – Pan Vizirescu  (16 august 1903 – 27 ianuarie 2000) – confesiune notată de Ion Lazu

“Să nu uitaţi să mergeţi la biserică!” – îndemn înregistrat de Florin Palas

Peste două decenii a trăit ziaristul, romancierul, poetul, criticul literar, memorialistul şi chiar dramaturgul anticomunist Pan M. Vizirescu, în podul casei unor rude (foto), de teama securiştilor. Povestea halucinantă a experienţei sale în casa din care ieşea uneori, doar noaptea, până în grădină, de teama de a nu fi prins de securişti, este redată în detaliu, pentru „Weekend Adevărul“, chiar de nepoata scriitorului, Simona Pintea, pe atunci o copilă de 7-8 ani. Nepoata vorbeşte despre unchiul pe care l-a îngrijit în ultima perioadă a vieţii sale. Scriitorul a murit în ianuarie 2000, la 97 de ani.

„Îi spuneam nea Ionică de la Piatra-Olt“

Deşi s-a vorbit mult pe seama poveştii anilor petrecuţi de Pan M. Vizirescu în podul casei, situată în vecinătatea sediului Primăriei Slatina de astăzi, nepoata scriitorului, Simona Pintea, custode al Muzeului Judeţean Olt, spune că nu totul este adevărat. Ea îşi aminteşte perfect de ultimii ani petrecuţi de unchiul ei acolo. „Când au venit securiştii şi l-au găsit, după ce îl pârâse paznicul de la MAT (n.r. – Maşini Agricole şi Tractoare), eu aveam cred că vreo 7-8 ani, fratele meu era cu trei ani mai mare. Unchiul meu n-a stat în pod tot timpul de fapt, acolo se refugia dacă venea cineva, îl folosea ca pe un fel de culoar până la camera lui, care era undeva în spatele casei mari, ascunsă. Noi locuiam la etaj, el şi bunica mea, mama tatălui meu, care era sora lui, jos. La început n-am ştiut cine e. De fapt n-am ştiut până când l-au descoperit. Îl ştiam de nea Ionică de la Piatra-Olt“, povesteşte custodele Muzeului Judeţean Olt. Ba chiar îşi aminteşte că odată l-a văzut ieşind de la bunica ei şi s-a dus şi i-a spus mamei sale: „Mamă, aş vrea să-ţi spun ceva, dar te rog să nu mă baţi, să nu mă cerţi: eu cred că Maia (n.r. – aşa îi spunea bunicii) trăieşte cu cineva!“. După acel episod au început să-l lase să intre pe intrarea principală, astfel încât să-l vadă toată familia. „Cu toate astea, ne spuneau că e un vecin de la ţară, care aduce făină şi care nu vrea să se ştie, că-i e ruşine… Fratele meu, care era cu trei ani mai mare decât mine, chiar spunea: «E ăsta vecinu’ de la ţară, cum sunt eu nu ştiu ce!». O mai întrebam pe bunica, atunci când găseam la ea castronul de mâncare în plus, de ce a pus două şi-mi răspundea că mă aştepta pe mine sau alte lucruri din astea“, rememorează Simona Pintea.

„N-am avut voie să aducem copii în curte“

Chiar şi după ce s-au obişnuit cu prezenţa lui, copiii familiei îşi tot puneau întrebări. „A început să vină şi la noi, sus, la masă. De sărbători, de Paşte, de Crăciun, mâncam împreună, dar ştiindu-l, cum v-am spus, de nea Ionică. N-aveam, însă, voie să aducem copii în curte, să ne jucăm, ne uitam din pricina asta tot timpul pe geam. Pomii la noi în livadă erau mai netăiaţi, pentru că seara ieşea în grădină, noaptea, de fapt, să nu-l vadă nimeni. Dimineaţa foarte devreme ieşea în curte, la fântână, şi se spăla. Tata a avut cel mai mult grijă de el în acea perioadă. Ba, tata chiar se făcuse membru de partid, tot să nu trezească bănuieli şi să nu rişte să-l caute la el acasă.“

Cum a ajuns Pan M. Vizirescu să fie străin în casa propriilor rude? În urma sentinţei dată de comunişti a fugit. Scriitorul făcea parte din lotul de 14 jurnalişti condamnaţi de Tribunalul Poporului, în 1945, la muncă silnică pe viaţă, la moarte sau alte pedepse. El a fost singurul dintre cei 14 care nu şi-a ispăşit pedeapsa. În prima noapte a dormit într-o căruţă, la Braneţ. Şi-a lăsat barba mare şi plete, să nu fie recunoscut. A stat, pentru perioade foarte scurte, un an, poate, în total, şi la Piatra-Olt, la rudele din partea mamei sale, însă „refugiul“ a fost la Slatina.

Icoane sculptate cu bisturiul şi cu o spiţă de bicicletă

Mult timp, când nu era identificat niciun pericol, şi-l petrecea în cămăruţa din spatele casei, în care ajungea prin pod. „Acolo scria, pe colţul patului, acolo stătea, se ruga. Se folosea de o carte de rugăciuni, pe care am păstrat-o. Ziua stătea ascuns şi numai noaptea ieşea. Mai mult, în fiecare marţi noaptea, ieşea din curte, avea ceva legat de treaba asta, zicea că dacă n-o face, n-o să mai apuce niciodată“, îşi aminteşte nepoata. Sfertul din viaţă petrecut departe de lume l-a apropiat de Dumnezeu şi mai mult decât înainte. Cu acea cărticică de rugăciuni aproape, cu versurile pe care le-a dat ulterior tiparului, cu mângâierea pe care i-a adus-o constant preotul Ţepuşel de la Biserica „Sfântul Gheorghe“, timpul a trecut cu folos pentru sufletul său. „Avea preotul lui, se pusese chiar problema că dacă se întâmplă ceva şi moare, să-l îngroape în grădină. A avut şi medic, Şerbănescu se numea. Când era nevoie, cumpărau medicamente, pe numele lor, tata, fratele unchiului Pantel, cum i-am spus noi ulterior, când am aflat adevăratul nume.“

Anii petrecuţi ascuns de ochii lumii au fost prolifici. A umplut caiete întregi, pe care după eliberare şi le-a bătut la maşină şi le-a şi publicat, a sculptat în lemn trei icoane, dintre care una miniaturală. „Icoanele le-a sculptat cu un bisturiu şi o spiţă de la roata de bicicletă.“

Ziua „Z“ – întâlnirea cu securiştii

Despre ziua în care a fost descoperit de securişti, copiii de atunci şi-au amintit cu emoţie toată viaţa. Îl pârâse paznicul de la MAT, fabrica de lângă noi, care-şi închipuia că dacă îl divulgă, va fi arestată toată familia şi-i rămâne lui acea casă. Era în 1967, trecuseră trei ani de când Pan M. Vizirescu fusese, teoretic, absolvit de vină printr-un decret. „Doar că părinţilor mei le era teamă să nu fie, de fapt, o capcană, aşa că nu l-au lăsat să iasă din casă. În ziua în care au venit securiştii la noi, l-au găsit în curte, iar el le-a spus că vine, dar ei să-şi cheme şeful şi să-l lase să-şi spună rugăciunea. Şi-a spus rugăciunea, după care le-a spus: «Acum Dumnezeu e în mine, merg cu voi!», trecând prin cordonul de securişti, care aveau inclusiv câini. Şi s-a dus cu ei la sediu.“ Şeful Securităţii i-a spus că e liber de trei ani, dar că-l duc să-i pună nişte întrebări. „L-au ţinut vreo două ore, dar la întoarcere, deşi clădirea Securităţii era la numai 30-40 de metri de casă, n-a mai ştiut să se întoarcă, l-a adus tata. Îmi amintesc că mama s-a întors acasă, de la serviciu, şi i-a spus unei mătuşi: «Să ai grijă de copiii mei, să nu ajungă pe drumuri!». Nu li s-a întâmplat nimic părinţilor mei, însă pe el l-au zgândărit multă vreme, au tot încercat să afle diverse lucruri de la el“, mai spune Simona Pintea.

Cărţi scrise la lumina nişei din pod

După ce nu a mai fost nevoit să stea ascuns de securişti, Pan M. Vizirescu a publicat mai multe cărţi scrise în cei peste 20 de ani petrecuţi în camera în care stătea. „Şi în pod scria, când se refugia, pentru că şi acolo avea o nişă, avea lumină“, completează nepoata marelui om de cultură. Mai exact, după ce s-a spart gheaţa, a publicat la editura Eminescu, în 1982, „Poeme“ şi, ulterior, „Sunet peste culmi“ (1985) şi „Călătorie de taină“ (1988), sprijinit de Cella Delavrancea şi de Şerban Cioculescu. Pentru urmaşii săi direcţi, şi astăzi au rămas încă multe de pătruns. „Mi-aş dori să-i imprim şi fiului meu dorinţa de a nu renunţa la moştenirea extraordinară pe care ne-a lăsat-o unchiul meu, iar aici nu vorbesc de averi aşa cum le înţelegem de obicei. Am de la el aceste icoane, am fotografii, am cărţi, am ceasul pe care-l purta, fotoliile de la Bucureşti, toate au o valoare extraodinară pentru suflet.“

Casa din Slatina în care s-a refugiat scriitorul – din strada George Poboran nr. 8 – nu mai aparţine familiei sale, a fost vândută de tatăl Simonei Pintea, însă acolo există o placă memorială. Placa a fost iniţial îndepărtată de noii proprietari, însă repusă după intervenţiile familiei.

Mai există casa din Bucureşti, din Pitar Moş nr. 8, pe care Pan M. Vizirescu a cumpărat-o când s-a mutat în Bucureşti, dar care a fost retrocedată foştilor proprietari, iar la acest moment este un litigiu pe rol.

„Din toamnă, şcoala din Braneţ îi va purta numele, acolo în fiecare an se organizează evenimente, există un domn profesor care se ocupă în special, Virgil Călugăru, copiii din Braneţ vin în fiecare ianuarie la cimitir, la Slatina…“, subliniază Simona Pintea.

Foto-captura din documentarul Marilenei Rotaru – “Mi se oprise timpul”

“Ultimul gândirist”, Pan (Pantelimon) M. Vizirescu, s-a născut la Braneţ, la 16 august 1903, într-o familie de ţărani simpli. Tatăl său, un om cu sete de învăţătură, care a învăţat singur să scrie şi să citească, a avut grijă să-şi trimită copiii la şcoală, patru din cei cinci copii urmând facultăţi şi profesând ca scriitori şi avocaţi. Pan Vizirescu a urmat şcoala primară în satul natal şi la Slatina, iar studiile secundare la Craiova. A absolvit Literele, iar în 1938 a obţinut doctoratul în Litere şi Filosofie cu menţiunea „magna cum laude“. N-a terminat, în schimb, cea de-a doua facultate, Dreptul. A fost profesor la Liceul Militar din Cernăuţi, după care i-a urmat lui George Călinescu la catedră, la Liceul Comercial „Carol I“ din Bucureşti. Sub ministrul Nichifor Crainic, a ocupat funcţia de şef de cabinet la Ministerul Propagandei, iar din 1940 şi până la condamnare, a fost director adjunct la radiojurnal în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune. În literatură a debutat ca poet, în 1921, în „Universul literar“, publicând, din 1929, şi în „Bilete de papagal“ al lui Tudor Arghezi. Din 1931 a început colaborarea la revista „Gândirea“ a lui Nichifor Crainic, reluând apariţia acesteia după 1989. Pan M. Vizirescu a fost ultimul reprezentant al „Gândirii“ lui Nichifor Crainic şi al curentului gândirist tradiţional ortodox, şi cel care a pus bazele noii serii „Gândirea“ după 1989, când şi-a continuat opera de culturalizare a tinerilor generaţii, în sânul bisericii naţionale şi a neamului românesc.

A scris primul studiu asupra poeziei religioase, „Poezia noastră religioasă“, volum solicitat de episcopul Clujului şi singura carte a sa tipărită înainte de condamnare. În 1945 a intervenit condamnarea, reuşind, spre deosebire de ceilalţi 13 condamnaţi din „lotul jurnaliştilor naţionalişti“, să se ascundă vreme de 23 de ani în casa rudelor din Slatina. Când a fost în sfârşit descoperit, la trei ani de când pedeapsa îi fusese ridicată, a încercat să publice parte din operele scrise înainte de condamnare şi din cele scrise în „exilul de taină“, pentru multă vreme confruntându-se cu piedici. A reuşit mai mult după 1989, cea mai mare parte din timp petrecând-o în Bucureşti. S-a stins din viaţă la 27 ianuarie 2000 şi a fost înhumat în cimitirul Strehareţ din Slatina.

Printre acuzatori, viitoarea soţie a lui Silviu Brucan

Despre procesul lotului celor 14 jurnalişti naţionalişti s-a scris de multe ori de-a lungul timpului, fiind catalogat de anumiţi autori drept unul „kafkian“. La 31 mai 1945 începea procesul în care erau judecaţi 14 jurnalişti renumiţi care semnau la „Gândirea“, „Universul“, „Curentul“, „Porunca vremii“: Pamfil Şeicaru, Ionel Dumitrescu, Romulus Dianu, Romulus Seişanu, Ilie Rădulescu, Ilie Popescu Prundeni, Alexandru Hodoş, Radu Demetrescu-Gyr, Grigore Manoilescu, Gabriel Bălănescu, Pan Vizirescu, Aurel Cosma, Ion Dobre, zis Nichifor Crainic. Aceştia erau acuzaţi că „prin articolele din ziare, broşuri sau conferinţe, s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi ei au contribuit prin acţiunile lor la susţinerea unui regim odios şi a unei politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă drept consecinţă antrenarea României într-o aventură dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării“. Printre cei care i-au condamnat pe unii la moarte, pe alţii la detenţie pe viaţă sau zeci de ani de puşcărie, pedeapsa complementară fiind pentru toţi confiscarea averilor, se afla soţia de mai târziu a lui Silviu Brucan, Alexandra Sidorovici, acuzator public într-un proces înscenat în care urma să stabilească sentinţele nouă „judecători ai poporului“ (doi magistraţi şi şapte reprezentanţi ai societăţii civile).

Cea mai mică pedeapsă- 12 ani. Cea mai mare – moartea

Cursul procesului era redat în amănunt, în acele zile, chiar de ziarul „Universul“, trecut de partea comuniştilor. În faţa completului de judecată se aflau şapte dintre acuzaţi – Ionel Dumitrescu, zis Dimitrescu, Romulus Dianu, Romulus Seişeanu, Ilie Rădulescu, Ilie Popescu-Prundeni, Alexandru Hodoş, Radu Demetrescu-Gyr, printre absenţi numărându-se, alături de Pamfil Şeicaru, care ajunsese în Germania, şi Nichifor Crainic şi Pan. M. Vizirescu. În cinci zile s-a pronunţat sentinţa, Pamfil Şeicaru şi Grigore Manoilescu, care, ambii, părăsiseră ţara, fiind condamnaţi la moarte, în timp ce colegii lor primeau detenţia pe viaţă sau zeci de ani de puşcărie, alţi ani de degradare civică şi confiscarea averilor. Cea mai “blândă” pedeapsă a primit-o Radu Demestrescu Gyr – „12 ani detenţiune riguroasă, cinci ani degradare civică şi confiscarea averii“. Ulterior a fost şi el condamnat la moarte, sentinţă comutată la muncă silnică pe viaţă. Actul acuzării consemnează: SE CONDAMNĂ “PAN VIZIRESCU, pentru crimă de contribuţie la dezastrul ţării la detenţiune grea pe viaţă, degradare civică pe zece ani şi confiscarea averii”.

„Pan M. Vizirescu înseamnă foarte mult pentru judeţul nostru, a însemnat foarte mult pentru România. A publicat, a fost apreciat şi a avut critici foarte bune de la nume mari. Familia a dat personalităţi de excepţie, la fel de talentat, dar nu tot pe atât de cunoscut, fiind şi Smarand Vizirescu, fratele său. Au fost copii înzestraţi“, a declarat doctorul în istorie Aurelia Grosu. În 1995, Curtea Supremă de Justiţie a rejudecat procesul celor 14 şi a decis achitarea lor în parte. Pan Vizirescu era ultimul rămas în viaţă.

Sursa: Adevarul / Foto: Simona Pintea şi Virgil Călugăru

Preluare: MĂRTURISITORII

Ascultaţi aici o discuţie a lui Nichifor Crainic cu Pan Vizirescu: