Radu Demetrescu pe numele său real, literatul care ispăşise ani grei de temniţă comunistă pentru apartenenţa sa la Mişcarea Legionară şi-a dorit să se reculeagă la mănăstirea din satul Petru Vodă, comuna Poiana Teiului, din judeţul Neamţ. Aici era duhovnic un preot cu har, camarad de suferinţă în închisoarea de la Aiud – părintele Justin Pârvu.

La Mănăstirea Petru Vodă se odihneşte pentru totdeauna Radu Gyr şi soţia sa credincioasă Flora. Despărţiţi timp de 20 ani, cât a fost Gyr în puşcărie, soţii au rămas împreună în veşnicie.

Biroul poetului este amenajat într-o încăpere alăturată a chiliei părintelui Justin Pârvu. Când vizitatorii vin spre închinare în spaţiul în care duhovnicul a trăit ultimii ani de viaţă, trec prin micul muzeu al victimelor comunismului, de care măicuţele au grijă. Radu Gyr, Mircea Vulcănescu sau părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa sunt câteva dintre figurile proeminente omagiate aici.

Ultima poezie scrisă de Radu Gyr a fost „Piramidă“. A compus-o de Sfântul Gheorghe, la 23 aprilie, iar o săptămână mai târziu, în Marţea Patimilor, se stingea din viaţă. Aceasta este poezia pe care Romulus Vulpescu a citit-o la căpătâiul poetului înmormântat în Vinerea Mare:

Piramidă

de Radu Gyr

23 aprilie 1975

 

Severă piramidă de granit,

am feţe mohorâte şi rigide,

un monstru care tainele-şi închide,

în cosmică tăcere-ncremenit –

 

Sub soarele pustiilor toride,

îmi arde vârfu-nfipt în infinit

şi, ca un lung şi glacial cuţit,

străpunge luna pietrele-mi aride.

 

Solemn şi hâd şi rece monument,

claustru templu dur de lespezi terne,

eu dorm adânc, acestei lumi absent…

 

Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,

în greu-mi sarcofag incandescent

străfulgeră podoabele eterne.

Viaţa lui Radu Gyr

Ne vom intoarceDenumit „poetul detenţiei politice din România“, Radu Gyr s-a născut la 2 martie 1905, în Câmpulung Muscel. Pe numele său real Radu Ştefan Demetrescu, Gyr era fiul unui actor renumit la acea vreme, Ştefan „Coco“ Demetrescu. Numele de Gyr a fost luat după Gruiu, un sat de pe malul Neajlovului. Când Radu avea 3 ani, familia s-a mutat la Craiova, unde el îşi face studiile. Începe să scrie versuri la vârsta de 10 ani, exersându-şi condeiul cu epigrame.

În toamna anului 1916, Radu face muncă de voluntar pentru îngrijirea răniţilor din război. La absolvirea Liceului Carol I i se publică primul volum de poezii şi devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti în 1924. Aici avea să fie asistent universitar, apoi conferenţiar universitar la catedra de Critică şi estetică literară. În 1927 se căsătoreşte cu Flora, cu care are o fiică, Simona Luminiţa.

În anii `30 devine tot mai convins de crezurile naţionalist-creştine şi îmbrăţişează ideologia legionară. Erudiţia şi dedicarea sa îl fac să urce treptele ierarhiei organizaţiei, ajungând comandant al legiunii Oltenia. Însă represiunea regimului lui Carol al II-lea îl trimite pe Radu Gyr în închisoare, laolaltă cu alţi intelectuali care erau membri sau simpatizanţi ai Gărzii de Fier. Este întemniţat la puşcăria Tismana, dar revoluţia legionară a lui Horia Sima, după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, îi eliberează pe camarazi din închisori. În toamna lui 1940, Radu Gyr devine director al Teatrelor în cadrul Ministerului de resort, calitate în care înfiinţează teatrul evreiesc Baraşeum.

La 21 ianuarie 1941, când izbucneşte „rebeliunea legionară“ din regimul Ion Antonescu, Gyr este condamnat la 12 ani detenţie, pentru incitarea mulţimii la ocuparea Palatului Telefoanelor. Conflictul armat provocat s-a soldat cu morţi şi răniţi.

Poetul este încarcerat la Aiud, apoi este trimis pe frontul de răsărit, fiind rănit grav în bătălia de la Vîgoda-Vinogradov. După august 1944, este arestat din nou şi trimis în temniţă pentru 12 ani de muncă silnică. Se întoarce la Aiud, apoi la Braşov.

„Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viaţa de detenţie a poetului: «Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopţii de la Aiud, în haine subţiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Braşov. Era o consfătuire a Securităţii, a ofiţerilor superiori, iar eu am ajuns la destinaţie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau şefii aşezaţi în cerc. M-au aşezat pe un scaun în mijloc. Şi toţi au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: „Uite jivina legionară, criminalul ţării!” Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leşinat. Ştiu că dimineaţa m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: <Domnule profesor, v-am adus să mâncaţi un borş cald>»“, este consemnat în mărturiile strânse ulterior.

Odată cu instalarea absolută a comuniştilor la putere, regimul de detenţie se înăspreşte şi mai tare. Deţinuţii sunt rupţi total de exterior, nemaiputând comunica nici între celule decât printr-un cod secret, inventat de ei. Se scriu frânturi de gânduri, se transmit mesaje apelându-se la cele mai neobişnuite metode, cum ar fi scrijelitul pe coaja de săpun sau înşiratul literelor pe aţe scoase din zeghe. Radu Gyr îşi scrie poeziile în minte, apoi i le recită unui camarad de temniţă, bun memorator.

„A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă foarte aspru. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical, deoarece pe fişa sa de detenţie scria perfect sănătos. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare asemenea unei piele de şarpe. (…) În toamna anului 1946, în spitalul penitenciarului Văcăreşti, Radu Gyr compune celebra poezie «Azi-noapte Iisus», poezie ce avea să ridice moral şi spiritual sute de mii de deţinuţi.

Atanasie Berzescu povesteşte despre miracolul pe care îl făcea această poezie: «În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina de libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit»“, se arată în memorialistica închisorilor comuniste.

Radu Gyr a compus astfel în temniţe 200 poezii, trimise afară printr-un deţinut care odată eliberat, le aşterne pe hârtie. La finele lui 1955 este eliberat, dar pentru doar 3 ani, când este arestat din nou. Verdict: condamnare la moarte comutată în muncă silnică pe viaţă. Ajuns la capătul puterilor, Gyr cedează şi semnează o declaraţie prin care îşi reneagă trecutul. Va ieşi într-un final din puşcărie, la amnistia generală din 1964, dar doar pentru a intra într-o altă puşcărie, cea a persecuţiilor, a umilinţei şi a ignorării, din care n-a mai ieşit decât la moartea survenită la 29 aprilie 1975.

Poeziile lui Radu Gyr sunt considerate manifeste ale mişcării de rezistenţă anticomunistă, în special celebra „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!“. Totuşi, alte versuri au fost alese de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România pentru a sta înscrise pe Monumentul Naţional al Luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă. „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ţi-s / Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis“, scrie Gyr în „Cântec de luptă“.

Cântec de luptă

de Radu Gyr

 

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele brate slute

care să lupte nu mai vor.

 

Cât inima în piept îţi cântă

ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus?

Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă

când te ridici cu-n steag, mai sus?

 

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,

nici ochii când în lacrimi ţi-s.

Adevăratele înfrângeri,

sunt renunţările la vis.

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

de Radu Gyr

 

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru patule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni chiuind pe tapsane

o claie de zări şi-o căciula de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies inainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Iisus în celulă

de Radu Gyr

 

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!

Luna venea după El, în celulă

şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

 

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L bătea cu argint pe veştminte

argintându-I pe mâini vechi spărturi.

 

Uimit am sărit de sub pătura sură:

– De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

şi mi-a făcut semn ca să tac.

 

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:

– Pune-mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină

parcă purtase lanţuri cândva.

 

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina, dar zăbrelele groase

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

 

Părea celula munte, părea căpăţână

şi mişunau păduchi şi guzgani.

Am simţit cum îmi cade capul pe mână

şi-am adormit o mie de ani…
Când m-am deşteptat din afunda genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăiri…

 

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: nici un răspuns!

Doar razele reci, ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au străpuns…

 

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui…

M-am pipăit… şi pe mâinile mele,

am găsit urmele cuielor Lui.

Părintele Justin: Poeziile lui Radu Gyr au fost Psaltirea închisorii

Părinte, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre poetul şi mărturisitorul Radu Gyr. V-a ajutat poezia lui Radu Gyr în închisoare?

Pentru mine, a fost foarte impresionant un moment din viaţa de detenţie a lui Radu Gyr, anume asumarea sentinţei condamnării la moarte, care s-a judecat timp de un an de zile. Timp de un an de zile omul acesta a stat cu nesiguranţa zilei de mâine, aşteptând în orice clipă să fie executat. Această tortură psihică mi s-a părut cea mai groaznică posibilă. Pentru că era atât de inumană şi bestială purtarea gardienilor, încât nu vă puteţi imagina. De pildă, condamnaţii la moarte erau încarceraţi într-un corp anume, iar gardienii mimau executarea altora şi trăgeau câte un foc de armă, aşa de formă, ca să audă deţinuţii, care aşteptau cu sufletul la gură să le vină rândul. Era groaznic să trăieşti aceste momente.

Uneori îşi băteau joc de ei, minţindu-i că urmează să fie executaţi. Bieţii deţinuţi erau legaţi la ochi şi trimişi în faţa plutonului de execuţie care trăgea cu gloanţe false, şi apoi erau duşi iarăşi la celulă. Iar după două-trei săptămâni veneau şi anunţau schimbarea pedepsei. Cei care aveau condamnări la moarte erau supuşi la chinuri şi pedepse mai aspre, cum ar fi scaunul electric, o alimentaţie minimă şi te făceau de ajungeai ca o cârpă lepădată. Deveneai ca un om mort de viu. Eu însumi am stat în celulă cu un comandant legionar de prin Ardeal, care a întâmpinat astfel de torturi – Roşca Mihai. Şi ajunsese, săracul, în starea asta de cădere morală şi fizică, tot așteptându-și condamnarea timp de o lună de zile. După o lună de zile, a venit comutarea pedepsei. Dar când mă gândesc la Radu Gyr că a stat un an de zile supus acestei terori… Însă Gyr avea o imensă forţă lăuntrică. El nu s-a lăsat înspăimântat prea mult de moarte. El a primit cu seninătate condamnarea, el se simţea onorat să își dea viaţa pentru Dumnezeu şi idealul său. Poeziile lui Radu Gyr au fost Psaltirea închisorii. Toţi ne-am hrănit din poezia lui, care era binecunoscută nu doar de deţinuţii legionari, ci şi de toţi ceilalți, de alte orientări politice, care rămâneau uimiţi şi pătrunşi de sacrificiul legionarilor, care renunţau şi la puţina lor porție de mâncare pentru a salva pe altul mai plăpând. Însuşi gestul de a oferi ceva altui deţinut în închisoare putea fi fatal, pentru că dacă erai prins, erai aspru pedepsit sau chiar executat pe loc. Deci, era şi un risc foarte mare la care se supuneau. Şi pentru faptul că ştiai o poezie de Radu Gyr, te trezeai imediat cu dosarul verde.

Prima poezie de Radu Gyr, pe care am învăţat-o, a fost As’ noapte, Iisus… Poeziile lui erau scrise pe perete sau pe pantof. Radu Gyr a fost aşa de mare, că nici măcar nu s-au putut atinge de el: a rămas viu şi nevătămat.

Cum reuşeaţi să scrieţi pe pantof?

Umezeai oleacă pantoful, talpa, şi scriai cu varul de pe perete. Se imprima extraordinar varul în cauciucul acela înmuiat. Unii mai confecţionau peniţe din lemn de fag sau stejar. Noi ne lăfăim acum cu calculatoarele că încap mii de cuvinte pe un centimetru pătrat, pe când acolo noi scriam numai începutul cuvântului, ca să încapă. Aşa procedam şi cu alfabetul morse, băteam doar începutul cuvântului, iar restul era de la sine înţeles. Erau deţinuţi cu o aşa inteligenţă încât ştiau din memorie poezii întregi, citate întregi din Sfânta Scriptură şi le transmiteau pe calea aceasta a alfabetului morse. De aceea mergea foarte rapid comunicarea prin morse; era o adevărată publicaţie şi ziaristică. Însă gardienii au aflat de alfabetul morse şi de acum stăteau cu stetoscopul la ureche şi ascultau prin celule. Dar şi noi învăţasem unde să ne aşezăm să batem în perete. Eu mă aşezam în unghiul morţii, imediat după uşă, între uşă şi perete, şi ei nu aveau cum să vadă; stăteam cu spatele aşa la perete şi cu mâna băteam morse. Iar gardianul te vedea că stai popândău acolo, şi îşi zicea: „Ei, acela nu face nimic”.

Martirii din temniţele comuniste sunt criticaţi pe de o parte că nu au adus un aport Bisericii, şi nici neamului, datorită controversatei lor apartenențe politice…

Iniţiatorii Mişcării Legionare erau în primul rând oameni, creştini model, erau nişte modele ale societăţii. Ei au adus un mare aport neamului şi Bisericii în acea perioadă. Au refăcut viaţa bisericească şi duhovnicească a poporului, pentru că era o oarecare decădere. Au întreţinut o flacără aprinsă de rugăciune, au întreţinut un spirit viu al jertfei şi sacrificiului, al omeniei. Acei tineri nu au urmărit scopuri politice, ci doar să înalţe neamul pe linia Bisericii. Nu era vorba de vreo rătăcire, să pui neamul mai presus de Biserică, ci doar să aduci neamul în Biserică şi la consolidarea aceasta, au contribuit minţile cele mai înalte ale culturii şi spiritualităţii noastre de atunci, pe care noi acum le îngropăm. Ei au reuşit să îi dea ţăranului o pâine mai ieftină, acesta era de altfel scopul lor. În afară de asta, ei au avut un rol foarte important în stăvilirea comunismului.

Integral la Mănăstirea Petru Vodă

MĂRTURISITORII