Introducere

Scrisă în trei volume, cartea este mai degrabă un jurnal de memorii dureroase, aducând în prim-plan ororile regimului comunist în România. Autorul, Nicolae Stroescu-Şovarna, şi-a petrecut cea mai frumoasă parte a tinereţii în închisorile de la Piteşti, Aiud, Jilava şi Poarta Albă, având de înfruntat bestialitatea prigonitorilor (de la colegi de detenţie deveniţi turnători sau prim-brigadieri până la şefi de închisoare sau ofiţeri securişti), suferinţe fizice de neînchipuit pentru noi, cei de astăzi, şi nedreptăţi strigătoare la cer.

Nuda Veritas a fost scrisă de Nicolae Stroescu-Şovarna în mai multe versiuni, de-a lungul anilor 1960 – 1995, ideea ei încolţind autorului în minte chiar în anii 1950, pe perioada detenţiei. Manuscrisele au fost însă distruse, când de Securitate, când de însuşi autor la presiunea Securităţii, astfel că munca de rescriere a celor circa 1.500 de pagini a reprezentat pentru autor un efort uriaş pe care l-a reluat şi dus la capăt de mai multe ori, în amintirea victimelor închisorilor comuniste şi în numele dreptăţii istorice. Volumele publicate la Editura Vremea sunt varianta scrisă în perioada anilor 1993-1995.

Pentru generaţia de astăzi, experienţele descrise în Nuda Veritas pot părea insuportabile, de neînchipuit. Îşi poate azi cineva imagina că ar supravieţui dezbrăcat la piele într-o carceră de 50×50 cm, la o temperatură de -10 grade Celsius, zile şi nopţi la rând? Sau ce ar face oricare dintre noi dacă la capătul unei zile de muncă la Canal ar fi răsplătit cu o farfurie de varză călită cu carne de şobolan?

Turnat la Securitate chiar de o rudă a lui Ion Mihalache, Nicolae Stroescu-Şovarna a executat ani grei de închisoare, fiind eliberat cu domiciliu obligatoriu la vârsta de 32 de ani. A fost schilodit, înfometat, ameninţat cu moartea, pus la muncă grea şi încarcerat în nenumărate rânduri, dar nu şi-a pierdut niciodată demnitatea şi nici ambiţia de a supravieţui pentru a povesti posterităţii despre ipocrizia, ticăloşia şi crimele regimului comunist din România. S-a stins din viaţă în 2004, răzbunând prin Nuda Veritas memoria celor care nu au supravieţuit în închisorile comuniste.

Prefaţă de Silviu B. Moldovan:

Chiar dacă vine „înspre Istorie” din direcţia unei alte meserii, căreia i-a dedicat prima sa profesiune de credinţă, arhitectul Vlad Mitric-Ciupe a devenit de câţiva ani una din prezenţele constant (şi în mod plăcut) surprinzătoare în faţa pasionaţilor într-ale lecturilor istorice. Dacă  masivul volum de debut (Arhitecţii români şi detenţia politică, 1944-1964. Între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, Bucureşti, I.N.S.T., 2013, 560 p.), fundamentat în principal pe o masivă documentare în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, a fost completat cu o abordare a aceluiaşi subiect, prin mijloacele istoriei orale (Arhitecţi în recluziune. Interviuri şi documente, prefaţă de Sorin Lavric, Bucureşti, Ed. Vremea, 2016, 368 p.), Vlad Mitric-Ciupe a abordat, printr-o contribuţie recentă, şi teritoriul surselor memorialistice, contribuind, odată cu îngrijirea memoriilor inedite ale lui Jean Schafhűtl (Anii pierduţi. Amintirile unui arhitect deportat în U.R.S.S., Bucureşti, Ed. Vremea, 2015, 440 p.) şi la cercetarea dramei etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. din dispoziţia Comisiei Aliate (Sovietică) de Control din România. O astfel de pasiune dublată, pare-se, de un talent detectivistic concretizat constant prin identificarea unor manuscrise inedite de mare interes, anunţa recidiva în materie de îngrijire a unor ediţii de memorii. Nu ştiam când şi în beneficiul cărei familii, dar eram sigur că acest eveniment se va întâmpla.

Copleşit de cantitatea mai mult decât apreciabilă de memorii ale spaţiului concentraţionar, cititorul de azi a ajuns, poate mai rapid decât ar fi fost de aşteptat, la convingerea că nu-l mai pot aştepta mari surprize în acest domeniu. Sau, cel puţin, se gândeşte că şi în situaţia în care vor mai apărea manuscrise necunoscute, acestea nu ar putea fi unele foarte valoroase. Când şi când însă, acelaşi cititor se înclină în faţa evidenţei reprezentate de noile scrieri ce-i sunt aduse la cunoştinţă. Cam acelaşi lucru l-am făcut după lectura mărturiei Nuda veritas din crimele comunismului, adresat posterităţii de către Nicolae Stroescu-Șovarna. La fel cum sunt convins că vor face mulţi alţi cititori, am realizat rapid că mă aflu în faţa unui text esenţial.

Nicolae Stroescu, născut la 2 mai 1921 în comuna Şovarna, căreia i-a preluat numele, menţionează anul 1992 ca dată când a început să-şi „transcrie” memoriile (acţiune care continua, conform altui pasaj, în iulie 1993), iar în alt loc anul 1993 ca perioadă de „scriere a unor rânduri” (textul cuprinde câteva interpolări referitoare la evenimente ulterioare revoluţiei din decembrie 1989). Autorul precizează, totodată, că memoriile au fost confiscate în mod repetat (în 1955, 1960 şi, din nou, în 1983), alteori distruse (în contexte pe care le putem intui) chiar de către el, fapte care l-au obligat la permanenta rescriere, din memorie, a operei (cu dificultăţi pe care, iarăşi, le bănuim).

Nuda veritas este însă o operă excepţională care descrie (aidoma lui Ion Ioanid ori Ion Antohe, autorul nu este egocentric, rămânând concentrat şi simţitor la întreaga realitate din jurul lui) tragedia mai multor generaţii prinse în malaxorul deloc milos al „obsedantului deceniu”. În plus, în ciuda suferinţelor absolut gratuite la care a fost supus, uneori numai din pura răutate a persecutorilor (demnă de o antologie a represiunii este descrierea pe care o face „medicului Jilavei, cel mai nepriceput dintre toții nepricepuții și impostorii criminali ai temnițelor și lagărelor, din câți văzusem ori voi mai vedea de acum încolo”), are generozitatea şi corectitudinea de a evidenţia şi evoluţiile pe care le-a putut constata cu ocazia ultimei lui condamnări: „Ce diferenţă colosală este între <<ieri>> de la Canal şi <<azi>>! Între deţinuţii de ieri şi cei de  azi, între <<coloniile de muncă>> ale Canalului şi cele ale Deltei”. Acest episod îi ocazionează şi o oarecum ironică revedere cu unul din foştii torţionari din perioada detenţiei în coloniile de muncă de pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră: „Privirea maiorului se opreşte asupra mea. Și-mi zâmbeşte. Nu cred să mă fi recunoscut după atâţia ani, dar constat că zâmbetul aceluia care a înţepenit pe o figură încă tânără la cei câţiva ani peste patruzeci cât ar număra, nu are acel zâmbet crud, bestial, pe care î1 avusese pe când, personal, ştiind că-s grav bolnav, dispusese să fiu dat afară din spitalul lagărului şi însoţit de el însuşi, în miez de noapte să fiu dat în seama bestiei Stănciugel și apoi la <<47>>”.

Probabil stimulat de aceste semne ale umanizării unui sistem inuman, autorul se lasă purtat de o reverie patriotică ce transformă concretul nedrept şi deprimant într-o contemplaţie plină de mândrie: „Parcurgem braţul Chilia, având mereu în faţă malul stâng al Basarabiei, cât şi trecând pe lângă atâtea ambarcaţiuni militare sovietice şi civile, pentru care vaporaşul e un fel de rablă, dar peisajele acestea româneşti, în mod stăruitor, mă îndeamnă să caut cu privirea locurile pe unde moldovenii lui Ştefan Vodă daseră piept cu otomanii, cât si urmele lui Mircea cel Bătrân, ori pe oamenii lui Ion Vodă ce izgoniseră hoardele tătare, ori pe turci”. Această capacitate de a depăşi propriile-i resentimente prin raportare la binele întregii naţiuni, este încă una din caracteristicile scrisului lui Nicolae Stroescu ce îi va asigura, în opinia noastră, un loc eminent în bogatul portativ al memorialisticii spaţiului concentraţionar. De altfel, ultimul fragment al memoriilor care este cu uşurinţă databil este din august 1968 şi trădează entuziasmul faţă de opoziţia României la invadarea Cehoslovaciei, precum şi atmosfera de aşteptare a ceea ce părea iminenta invazie sovietică şi în ţara noastră, apoi, însă, dezamăgirea provocată autorului de reideologizarea treptată a ţării şi curmarea tendinţei de liberalizare care a caracterizat primii ani ai regimului lui Nicolae Ceauşescu (acele pasaje datează, evident, dintr-o perioadă ulterioară, pesemne din versiunea confiscată în 1983).

Povestea memorialistică a lui Nicolae Stroescu începe abrupt, direct cu întemniţarea lui, nu înainte însă ca autorul să ne readucă în atenţie un loc comun al memorialisticii concentraţionare, respectiv unele prevederi ale Circularei secrete din 1947 a serviciilor secrete sovietice privind țările ocupate din Sud-Estul Europei: „ATENȚIE ca reprezentanții opoziției politice să fie închiși; să se prelucreze acei opozanți care se bucură de stima populației băștinașe înainte ca ei să se întipărească în conștiința maselor: TREBUIE LICHIDAȚI PRIN AȘA NUMITE ÎNTÂMPLĂRI NEPREVĂZUTE!“. Zguduitorul, dar apocriful document este astăzi pus sub semnul întrebării, sub aspectul autenticităţii lui, de mulţi istorici, însă considerăm că multe din tendinţele descrise în el erau autentice. Pentru Nicolae Stroescu, în tot cazul, instrucţiunile sovietice ofereau explicaţia nefericitului accident de circulaţie din centrul Capitalei, eveniment care a dus la descoperirea intenţiilor sale de a trece la acţiuni anticomuniste şi, prin efect, la tot cortegiul de persecuţii care au urmat.

Astfel, autorul redă, imediat după citatul din Circulara sovietică, o ştire apărută în „Universul”, în primăvara anului 1948, privind accidentarea „tânărului Nicolae Stroescu” de către un autoturism, însă acesta era condus de un şofer român, identificat (medicul Gheorghe Busuiocescu, titular al unei istorii ce pare stranie). Din capul locului, ciudat era faptul că în aceeaşi zi (14 martie 1948, mai exact) o echipă a Siguranţei s-a prezentat la adresa unde Stroescu stătea în chirie, efectuând o percheziţie în urma căreia, deşi a căutat „arme şi alte lucruri doveditoare”, a ridicat doar „lucruri personale: cărți, manuale de învățământ, etc.” (conform declaraţiei date de gazdă, citată de memorialist). Evenimentul îşi găsea o oarecare explicaţie şi prin arestarea anterioară a lui Stroescu, în urma demonstraţiilor monarhiste din 8 noiembrie 1945 și 10 mai 1946. În luna următoare, accidentatul, care cu greu scăpase din coma prelungită, a fost transferat în secret, sub stare de arest, la Penitenciarul Văcăreşti (deşi agenţii îi explică grijulii că era numai reţinut, deoarece „nu ai un mandat de arestare din partea vreunui procuror militar și nici n-ai să vezi vreodată, până când nu-ți spui toate păcatele și faptele împotriva poporului”). La Spitalul de Urgenţă însă, tânărul de 27 de ani, absolvent al Academiei Comerciale şi încă student la Drept (anterior fusese îndepărtat, sub presiunea comuniştilor, din şcoala de ofiţeri, dar şi exmatriculat din liceu din cauza poziţiei sale antilegionare), avusese surpriza să-l recunoască, sub chipul unui „personaj în halat” care arbora un ocazional „zâmbet strâmb”, pe autorul accidentului, care la rândul lui îl identifica drept „tipul care mi-a distrus mașina”, într-o (conform autorităţilor) spectaculoasă, dar „banală” tentativă de sinucidere.

Şederea în salonul de la Urgenţe pare ireal de plăcută datorită efectului pe care-l are farmecul său masculin, până în ziua în care o echipă a Siguranţei condusă de chestorul Constantin Botez îl arestează direct de pe patul de spital, apelându-l cu pseudonimul literar („Domnule Șovarna, în numele legii te declar arestat ca dușman al poporului”).

În ciuda micului miracol medical care o repune pe picioare pe tânăra victimă (sau cel puţin pe un picior, în primii ani), aceasta este atenţionată într-o manieră cu tentă aparent premonitorie, de către sora-şefă de la Spitalul de Urgenţă, care i-a spus, după primele tratamente de succes: „Ei, șefule, credeai că-ți merge cu noi? Bunnn…! Vezi ce repede a mers, cum te simți? Vezi să nu dispari iarăși, așa cum te-ai obișnuit. De acum nu mai ai voie să dispari în lumea umbrelor, de acum ești conștient de suferințele pe care le-ai îndurat și ai să le mai duci”. Mult mai direct, agentul care l-a păzit la spital înainte de transferul la Văcăreşti îi punea în vedere: „De acum ești al nostru și al nostru vei rămâne pe cel puțin 25 de ani de acum încolo, dar poate fi și o lună-două până când vei muri – că de trăit nu prea ai șanse”.

Acesta a fost începutul intrării în infernul concentraţionar, a cărei formă s-a tot agravat şi care a tot fost prelungit, prin diferite artificii utilizate în mod curent de oficialităţile comuniste, la începutul deceniului al şaselea al secolului trecut (restricţiile domiciliare care au urmat detenţiei au fost ridicate abia la 9 iunie 1956 – vezi A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1428, vol. 3, f. 1). Primul mandat de arestare care i se arată lui Stroescu şi despre care i se vorbeşte este din 21 ianuarie 1951. Toţi oficialii fac eforturi să îi şteargă, din acte, dar şi din memoria lui, primii aproape doi ani de detenţie.

De partea cealaltă, arestatul fără mandat se încăpăţânează nu numai să ţină minte tot, ci şi să le reamintească persecutorilor, în permanenţă, faptele lor şi consecinţele acestora. Nu numai impetuozitatea etică asigură însă perenitatea mărturiei lui Nicolae Stroescu. Acuitatea vizuală cu care surprinde degradarea bruscă a situaţiei din Penitenciarul Pitesti, în martie-aprilie 1949, ca şi decăderea la starea de brută a unora din gardienii care păreau la început legalişti, fac din Nuda Veritas un document de excepţională importanţă pentru istoricii perioadei. Valoarea lui este cu atât mai mare, cu cât autorul nu a fost supus violenţelor extreme utilizate sistematic la Piteşti, nici din partea studenţilor reeducaţi, nici din partea gardienilor sau ofiţerilor de Securitate („Timp de aproape douăzeci de luni, pe cât am stat în Pitești, eu n-am primit o bâtă ori vreun picior sau palmă – spre deosebire de miile de piteșteni care au cunoscut martirajul – și aceasta numai din lașitatea lor! În schimb, eu am cunoscut regimul de Cazincă, pe care ceilalți – cu excepția celor introduși acolo de Dumitrescu și criminalii lui Țurcanu, uneori zile întregi – nu l-au cunoscut!”; totuşi, într-un singur loc, autorul se contrazice afirmând că „de multe ori, datorită ieșirilor mele recalcitrante, directorul sau gardienii mi-l smulg din mână [bastonul] și mă bat măr”). Chinuirea studenţilor intraţi în puterea lui Eugen Ţurcanu este totuşi prezentă în carte, sub forma unor deducţii, a unor ecouri îndepărtate ce răzbăteau de la alt nivel al clădirii, dar şi, ani mai târziu, atunci când autorul are de-a face cu reeducaţii în coloniile de muncă, fără a fi însă agresat de aceştia. Tot în perioada lui piteşteană, autorul recepţionează un mesaj straniu din partea lui Eugen Ţurcanu („Răbdare, în curând vin americanii!“), dar poartă şi un stupefiant dialog cu directorul Dumitrescu, în urma căruia Stroescu primeşte dreptul de a face de serviciu la bucătărie, cu efectul imediat al îmbunătăţirii substanţiale a meniului destinat deţinuţilor.

Este una din metodele prin care cel (re)cunoscut drept „şchiopârlan(ul)” şi-a transformat porecla în renume (remarcăm şi ocazionalele note de autoironie plasate în text, dar şi o anume mândrie transpusă cu talent literar, precum în scena unde autorul se alătură „șirului de amărâți, urcând liniștit cu șchiopătura mea spre dumnezeul Zamfirescu”).

În ciuda inflexibilităţii principiilor sale şi a constanţei cu care îi înfrunta pe torţionari (deşi mereu îşi luase propriul „angajamentul” să nu mai reacţioneze vehement în faţa abuzurilor oficialilor din sistemul penitenciar, Stroescu se întreabă, chiar şi în contexte mai puţin violente, „cum de nu şi-a putut stăpânii nervii?”), memorialistul este un generos chiar şi faţă de cei din tabăra adversă. Mereu îi evocă pe „bunii mei”, care uneori sunt tocmai gardienii, cărora le surprinde comportamentul mereu confuz, ale cărui volute le înregistrează totdeauna, cu o fineţe a observaţiei ieşită din comun. Găseşte puterea să scrie cuvinte pline de înţelegere chiar şi pentru şobobanii care mişună în Casimca din Piteşti şi altele pline de duioşie pentru popândăii din jurul lagărului Peninsula, pe care deţinuţii înfometaţi sunt obligaţi să-i jefuiască de boabele de orz. Merită menţionată, separat, şi valoarea mărturiei directe a lui Stroescu despre activităţile mai mult decât stranii ale chestorului Constantin Botez din Siguranța Capitalei, o mărturie care pare (inspirând deja cercetări de ultimă oră ale lui Vlad Mitric-Ciupe) a duce la unele descoperiri extrem de importante ce ar putea elucida unele din aspectele cele mai misterioase ale aşa-numitului „experiment Piteşti”.

Nerenunţând la convingerile lui antitotalitare, Stroescu manifestă, faţă de diversele orientări politice ale celorlalţi deţinuţi, deplină înţelegere, mergând până la o autodefinire antologică, ce i-ar putea da de gândit chiar şi cititorului („Liberalo-țărănisto-legionar…, îi răspund poetului înalt, deșirat și cu o cipilică aruncată ștrengar pe cap, adică sunt român!”). Altminteri, considerăm că pentru autor naţional-ţărănismul era, în epocă, cel mai apropiat curent de idei.

Intuind probabil riscul de a fi judecat prea aspru de unii dintre viitorii cititori, memorialistul îşi explică aproape pedagogic propriul comportament: „Desigur, pentru un neavenit, pentru cine n-a încercat temnițele și lagărele comuniste – cel puțin ca martori ale acelor evenimente – ar părea că tot ceea ce relatez în aceste pagini ar fi simple fabulații și ficțiuni. Nu, fraților, acestea sunt realități consemnate în memorie și transcrise de atâtea ori și tot de atâtea ori – în decurs de zeci de ani – confiscate și depuse în seifurile Securității ori distruse, după cum mi s-a comunicat oficial de către S.R.I., printr-o scrisoare ce poartă numărul 50900 din 30 iulie 1993. Tot pentru acei neaveniți – o parte chiar implicați direct în ceea ce relatez – felul de a mă exprima în scris le-ar îndreptăți părerea că-s un individ rău, nesociabil, belicos, oricând pus pe scandal, provocator, intolerant. Nu, scumpilor! Sunt exact contrariul celor ce mi le atribuiți, doar că eu, spre a vă expune adevărul, a trebuit să fiu rău și intolerant cu mine însumi. În privința relațiilor cu cei din jur, aici aveți dreptate: nu pot să fiu sociabil cu cei care-s opuși felului meu de a fi – și astfel ajungem iarăși la punctul inițial de plecare”.

Aflat la apogeul rezistenţei sale structurale în faţa torţionarilor de orice fel, autorul este şi aforistic („Vigilența este cuvântul instigator la ură și crimă al tovarășilor, așa cum scrie în <<Scânteia>> ori în alte gazete comuniste, mai ales după afacerea <<Tămădău>>”; adăugăm aici şi antologicele rânduri dedicate „găinarilor politici”), după cum defineşte cu talent şi dictaturile („Dictatura, pentru mine, indiferent de natura sau ideile ei, este cel mai odios regim politic, iar sarabanda sloganelor nu este decât ambalajul unei femei depravate: aruncă-i în spate acest voal de slogane vopsite în galben, cenușiu, verde sau roșu și vei vedea trupul hidos al celei mai depravate și imorale femei”).

Cu mari eforturi şi cu preţul (intuim noi) multor momente de disperare, Stroescu reuşeşte şi o mare victorie, la 9 martie 1962, ca urmare a judecării revizuirii sentinţei penale (de drept comun) nr. 169/1960 (când fusese condamnat la 18 luni închisoare corecţională), fiind absolvit de orice culpă (nu a reuşit însă, din păcate, să obţină şi revizuirea condamnării politice, aşa cum ştim că a încercat în 1977 – vezi A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1428, vol. 1). Reţinem aici, spre a medita asupra lor, cele pe care Stroescu le spune acelora care puseseră la cale înscenarea judiciară din 1960: „Știi în ce constă puterea mea? În a nu lovi pe nimeni, înţelegi…? În a-i ierta pe cei care mi-au făcut ori îmi vreau răul”. La scurt timp după aceea, un director abuziv care îl demite din postul de tehnolog-preţuri, îi atrage atenţia că: „Nouă ne trebuie oameni adevărați, înțelegi matale? Nu din ăștia care nu fumează, nu beau, nu înjură, nu lovește pe ălă care nu îndeplinește planul”. Imediat după ce relatează acest episod, memorialistul scrie: „Într-adevăr, atmosfera creată îți dă impresia că România este de acum liberă, eliberată din ghiarele hapsânului din răsărit și ajung la concluzia că toți anii mei de suferințe de până aici, de împotrivire fuseseră în zadar, că regimul comunist nu-i chiar atât de străin și absent la năzuințele poporului de a nu mai fi supus directivelor din Moscova”. Pentru Nicolae Stroescu personal însă, continuă condiţia de „ciumat” al comunismului, evidenţiată printr-o lungă serie de concedieri, toate din motive de dosar. Întors temporar în judeţul natal, constată că „nimeni nu mă ajută, le este teamă, cu toate că unii dintre aceştia sunt directori şi chiar în conducerea pcr-local, le este FRICĂ de viitorul lor”. Pe tot parcursul manuscrisului, autorul vorbeşte despre „frica” pe care o resimţeau persecutorii, frica de ziua de mâine şi, totodată, frica de consecinţele faptelor lor criminale. Însuşi faimosul Istrate Micescu remarca, la Văcăreşti, această contibuţie originală a lui Stroescu, ce părea să creeze „filozofia momentului” („Asta este o gândire logică. Fricii de astăzi să-i răspunzi cu frica pentru ziua de mâine. Da, domnilor! Aceasta este filosofia momentului!”).

Trebuie să spunem, înainte de a încheia, faptul că dosarele deschise de Securitate pe numele lui Nicolae Stroescu-Şovarna confirmă mărturiile memorialistice aduse la lumină de domnul Vlad Mitric-Ciupe (mai puţin ipoteza accidentului de maşină la comanda Siguranţei, pe care totuşi nu o excludem definitiv) cu ajutorul preţios al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, cu acordul moştenitorului legal (domnul Tit Emilian Stroescu). Fără a face aici o analiză a acestora, care ar fi nepotrivit de lungă pentru o prefaţă, dar contemplând fugitiv numeroasele pagini de însemnări pe care le-am făcut în timpul lecturii acestora, precizez că cele trei dosare informative (toate cu câte un volum), precum şi dosarul penal (cu trei volume) demonstrează cu prisosinţă dramatismul unei existenţe care s-a încăpăţânat să rămână „tributară” propriei conştiinţe. Într-adevăr, după 6 martie 1945 (zi pe care memorialistul o numeşte „ziua trădării naționale”), îşi abandonează treptat condiţia de scriitor de stânga (conform declaraţiei sale autobiografice, Stroescu devenise şi membru al Partidului Comunist în „anul 1946, luna mai-iunie” – vezi A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1428, vol. 2, f. 22) şi încearcă să organizeze un nucleu secret, patriotic şi democratic (în ibidem, f. 79 se regăseşte o listă neobişnuită de instrucţiuni şi de condiţionări adresate membrilor organizaţiei, printre care şi: „Să nu fie vicios, să nu fi avut purtări rele, să nu fi fost în partidele care guvernează azi”).

Din cele numai 22 de file ale dosarului fond Informativ nr. 744 se constată cum, chiar şi după ridicarea ultimelor măsuri represive împotriva lui Nicolae Stroescu, organele de Securitate bâjbâiau în privinţa trecutului său. Astfel, dintr-un Raport de investigaţie al Direcţiei Regionale Craiova, raionul Baia de Aramă din 23 iunie 1959, aflăm că: „Este bolnav de un picior, în perioada alegerilor din anul 1946, a venit în comuna Şovarna şi împreună cu membri P.N.Ţ. a desfăşurat propagandă ţărănistă în perioada alegerilor, fiind în strânse legături cu Preşed[intele]. Org[anizaţiei] P.N.Ţ. Ivăniş Ion, care a fost reţinut cu ocazia alegerilor deoarece căuta să facă dezordine la urnele de votare” (f. 2). Aşadar, uneori Securitatea falsifică prin evaziune realitatea (lăsând să se creadă că piciorul ar fi fost „bolnav” dintotdeauna), alteori o reconstituie în termeni aproape umoristici, precum în adresa trimisă la 15 mai 1959 de acelaşi Raion către Regiunea Craiova, în care se spune despre Stroescu: „Din unele informaţii reiese că a fost un bun adept al P.N.Ţ. Maniu în 1946, iar într-o declaraţie a lui Stroescu Eleonor [medic veterinar, născut la Şovarna în 15 iulie 1926], care-i arestat la regiunea Craiova, apare ca legătură a acestuia împreună cu alte elemente întrucât şi din discuţiile purtate cu agentul <<Petrescu Nic[olae]>> la [0]7.04.[19]59 a rezultat căci Eleonor Stroescu, carei (sic!) arestat ar fi spus ceva şi despre alte elemente care ar fi arestate de pe urma lui” (f. 4). Anterior, la 2 decembrie 1957, secţia raională menţionată raporta aceleiaşi direcţii regionale faptul că „asupra numitului Storescu Nicolae, fost student, nu am putut obţine nici un fel de date deoarece este necunoscut de locuitorii comunei” (f. 11). În fine, toate acestea se petreceau după ce Serviciul Raional Turnu Severin solicitase Direcţiei Regionale Craiova să-i furnizeze datele cunoscute despre „Stroescu Nicolae, care în anul 1946 se găsea în comuna Şovarna, era student în academia comercială la Bucureşti, un înflăcărat adept al ţărăniştilor” (f. 9).

În documentele Securităţii, autorul este menţionat ca fiind de profesie „funcţionar” sau  „profesor”, dar şi, uneori, „de profesie scriitor”. În mod evident, Securitatea nu subestima importanţa preocupărilor literare ale fostului deţinut politic, mai ales că exista permanent pericolul popularizării clandestine a acestora, de către anumite posturi de radio occidentale. Mă voi mărgini să citez, în acest sens, „Nota privind pe Stroescu Nicolae” (nedatată), a Securităţii Municipiului Bucureşti: „Cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate în ziua de 16.09.1983, au fost găsite şi ridicate unele scrieri personale dactilografiate, reprezentând un roman autobiografic intitulat Nuda veritas, în care făcea aprecieri denigratoare şi se manifesta ostil cu privire la orânduirea socialistă din ţara noastră. În urma cercetărilor făcute, dosarul privind pe Stroescu Nicolae la 13.03.1984 a fost înaintat Procuraturii Militare Bucureşti, care a dispus neînceperea urmăririi penale, fiind bolnav psihic (se află în evidenţa Policlinicii Buftea cu diagnosticul „Schizofrenie paranoidă”, din anul 1961, a fost internat în mai multe spitale de neuropsihiatrie), iar în discuţiile ce le poartă prezintă stări de incoerenţă vădită” (vezi A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 685, f. 2v.). Găsim aici nu numai ecourile unei modalităţi prin care Nicolae Stroescu încercase să se apere în faţa actelor represive ale regimului comunist (invocând ca scuză urmările accidentului de circulaţie din 1948 şi violenţele la care fusese supus ulterior), ci şi tendinţa manifestată de Securitate în ultimele ei două decenii de existenţă de a atribui manifestările anticomuniste unor factori de natură medicală, inclusiv pentru a descuraja astfel înmulţirea loialităţilor faţă de disidenţi. Întrucât autorii „Notei” citate mai sus menţionau constatarea ofiţerilor care au efectuat percheziţia domiciliară că autorul avea „la domiciliu maşină de scris pentru care deţine autorizaţie conform Decretului 98/1983” (ibidem, f. 2v.), în 1986 s-a dispus interzicerea deţinerii acesteia  (ibidem, f. 3). Conform „Raportului cu propuneri de luare în supravegherea informativă a lui Stroescu Nic[olae] din Buftea” (datat 6 septembrie 1983), întrucât acesta „a fost semnalat ca autor de înscrisuri cu caracter necorespunzător, ce au fost adresate unor persoane juridice: Flacăra şi Urzica” (ibidem, f. 1; de fapt acestea erau scrisori anonime, expediate sub pseudonim – vezi ibidem, f. 18), se propunea (şi se aproba) „lucrarea lui Stroescu Nicolae în cadrul supravegherii informative ca autor de înscrisuri cu caracter necorespunzător în vederea clarificării poziţiei sale şi cauzele ce-l determină să adopte o asemenea poziţie, legăturile sale apropiate şi natura lor” (ibidem, f. 1v.). La dosar se regăseşte şi dispoziţia Procuraturii Militare către U.M. 0800/S din 31 martie 1984, privind neînceperea urmăririi penale a lui Nicolae Stroescu, dar şi „distrugerea înscrisului intitulat Nuda veritas” (ibidem, f. 16). Remarcăm însă şi un fapt menţionat în declaraţia din anchetă a lui Stroescu (la 16 septembrie 1983), foarte important pentru că anula acuzaţia de activitate subversivă, anume acela că „lucrarea dactilografiată intitulată Nuda veritas” fusese predată la Editura Albatros (ibidem, f. 19). Ultimul document pe care îl citez este rezoluţia de pe o „Notă informativă” din 9 septembrie 1966, unde apărea deja indicaţia: „Să stabilim dacă se ocupă cu scrieri, unde le păstrează, să le cunoaştem conţinutul” (A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 768, f. 79).

Nicolae Stroescu ne dezvăluie momentul când i-a venit ideea memoriilor, inspirat fiind de opera lui Winston Churchill, şi-anume în Penitenciarul Văcăreşti („Oare, cândva, voi fi și eu în situația de a scrie o asemenea Nuda Veritas, despre adevărul adevărat al personajelor politice, al acestor evenimente dramatice prin care a trecut țara mea, începând de la dictatura carlistă și până astăzi?”). Însufleţit de acest gând, Stroescu a acordat multă atenţie refacerii memoriei, imediat după atenuarea sechelelor provocate de accidentul de maşină şi a practicat, pe timpul detenţiei, „exerciţii de memorie” pe care le bănuim a fi chiar mai mult decât banalele repetiţii în scopul memorării. Mai târziu, când se afla la Capul Midia, Stroescu descoperea şi o altă utilitate a primirii unor responsabilităţi pe şantier (în afara capacităţii astfel dobândite de a contribui la curmarea violenţelor), în momentul când primeşte „un caiet nou-nouț – tip matematici – cât și un creion”, fapt care i-a permis să scrie „primele rânduri ale preconizatei mele lucrări – Nuda Veritas“.

Mai merită remarcat un fapt. Deşi repetatele avertismente adresate abuzivilor din sistemul concentraţionar (în sensul că aceştia vor răspunde pentru faptele lor inumane), avertismente pe care Stroescu le tot relua prin toate locurile de detenţie prin care s-a perindat, devin la un moment dat puţin obositoare pentru cititor, sunt încredinţat că au fost, toate, reale. Citez în acest sens doar un pasaj din documentele anchetei din anul 1948, respectiv „Referatul” întocmit de comisarul adjunct Ioan Petrescu de la Brigada III Siguranţă la 28 iunie 1948, foarte onorant pentru Nicolae Stroescu deoarece acesta, în cadrul interogatoriului luat la Penitenciarul Văcăreşti „a luat o atitudine de totală încăpăţânare, dând răspunsuri fără nici un rost sau nevoind a răspunde” şi, în plus, că a adus grave acuzaţii Siguranţei („că suntem cu capul pătrat, strâmţi la minte, că avem teamă [sic! – S.B.M.] şi de umbra noastră”; „ştie el ce se întâmplă la Siguranţă, cum se omoară lumea”). Totodată, Petrescu lămureşte pe deplin poziţia politică a lui Stroescu: „Intrând în discuţie cu el pe linie legionară, am ajuns la concluzia că nu a făcut parte din mişcarea legionară”; şi „Despre Partidul Muncitoresc, mi-a declarat că îi place doctrina foarte mult, însă nu-i place aplicarea ei, cum se face de cei ce conduc regimul de astăzi” (A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1428, vol. 2, f. 47; acelaşi document se regăseşte la f. 103). Cu siguranţă, cititorii prezentului volum vor recunoaşte acest episod…

Silviu B. Moldovan

Sursa: LiterNet.ro

Fragment din carte:

ELIBERAT ȘI INTERNAT LA BALAMUC…

În dimineața zilei de 25 iulie, gardianul din secție îmi
spune să mă pregătesc de drum. În acest sens, sunt trimis la
frizer, care mă pregătește, dar nu mi se spun mai multe. Ca
oricare alt pușcăriaș, mă execut.
– Faceți-vă gigel! râde gardianul, așezându-mi-se alături.
De acum sunteți liber!
– Liber?
– Da!
Contrar așteptărilor, atât ale frizerului deținut, cât și ale
gardianului, știrea nu mă prea încânta, bănuind că se ascunde o
altă surpriză, cine poate să știe? Apoi mi s-a adus de la grefă
biletul de eliberare, pe care citesc data începerii executării
pedepsei – 7 iunie, în loc de 1 iunie 1960, iar eliberarea în data
de 24 iulie 1961. Deci sunt liber. Citesc mai departe că mi s-a
stabilit domiciliul în comuna Panaci, raionul Vatra Dornei,
regiunea Suceava, deci nu mai sunt în Neagra Șarului. Dar cu
ce dracu’ voi călători, când nu am nici un chior în buzunar?
Îmi schimb cămașa cu cea din valiză, pe cea pe care o port de
vreo patru luni aruncând-o departe, peste niște zdrențe din
curte. Îmi încalț pantofii – oh, cât mă mai strâng, iar bocancii
de schi pe care îi avusesem până acum peste tot pe unde
fusesem trimis îi așez în valiză. Ce-ar fi să am și ceva bani de
primit, pentru timpul lucrat la Botoșani ori în Deltă, așa cum ni
s-a promis? Doamne, cât sunt de naiv, adică mereu am fost un
naiv. Desigur că nu primesc niciun ban.
– Cu ce dracu’ îmi achit biletul dacă nu am bani?
– Are nenea! îmi râde gardianul, arătându-mi două sutare
noi, cu care venea în mână de la grefă.
– Mergi și dumneata cu mine?
– Până la Iași. Vă însoțesc până la Socola, așa scrie în
adresa tribunalului. Și acolo, știți dumneavoastră. Dar sunteți
liber.
Părăsesc penitenciarul Câmpulung, care devenise pentru
mine de peste un an un fel de haltă, de unde tot plecam și
reveneam. Luăm Acceleratul de Cluj, care ne va lăsa la
Pașcani, iar de acolo avem Acceleratul de Iași, ceea ce
înseamnă că în maximum patru ore suntem la Socola.
Ajungem astfel la Iași. În spatele gării, caut vreun amărât de
cetățean căruia să-i dau raglanul să-l aibă pentru la iarnă. În
sfârșit, zăresc un om între două vârste, cocoșat, amărât,
căruia mă adresez, oprindu-mă locului.
– Vrei să iei paltonul ăsta?
– Păi ce să fac cu el?
– Vine iarna, omule, crezi că are s-o țină tot vară?
– Păi, io n-am bani pentru paltoane.
– Cine îți cere vreun ban? Ți-l dau pe gratis. Ia-l din partea
mea, să-ți poarte noroc.
Omul pare chiar zăpăcit și nici nu are vreme să-mi
mulțumească, decât doar după ce m-am îndepărtat vreo cinci
metri.
– De ce i-ați dat paltonul? mă întreabă gardianul cu
oarecare reținere, probabil chiar el râvnindu-l.
– Mă incomoda. Trebuia să nu-l mai fi luat de la Câmpulung.
Cu tramvaiul ajungem la Socola și urc panta ca și când
m-aș duce la mine acasă. Iată-mă cu gardianul la camera de
gardă a spitalului. De gardă era aceeași doctoriță, Zvonaru
Georgeta.
– Ați revenit? mă întreabă ea, zâmbind dulce ca o
domnișoară.
– De acum sunt liber. Dar cu câte sacrificii!
Doctorița îmi completează fișa, apoi semnează delegația
gardianului care m-a însoțit.
– Să nu ne uitați! mi se adresează gardianul, iar eu îl
asigur că ne vom reîntâlni la Câmpulung și îi declar
mulțumirile mele sincere.
– Dacă nu erai dumneata să-mi aduci acel act de la
200
magazie, și acum aș fi la discreția prietenilor mei, îi amintesc
de certificatul medical, a cărui amintire plus scena comportării
mele – cu zvârlirea dosarului prin sala de judecată ori
înfruntarea judecătorului, îi provoacă hohote de râs.
Privesc în urma gardianului care coboară panta și apoi
mă înapoiez la medicul de gardă.
– Voi sta mult pe aici? o întreb pe doctoriță.
– Cât credeți?
*
Am fost introdus într-o rezervă la parter, la pavilionul
1-bărbați, unde găsesc un medic tânăr din Cluj de origine
ungur, cât și pe directorul fabricii de zahăr din Roman. Un
anturaj plăcut, prin urmare. Peste două zile, cel de-al patrulea
pat va fi ocupat de Bordeianu, frate cu soțul surorii-șefe.
După ce doamna Bordeianu mi-a dat de la magazie pijamale
și un halat, în acest balamuc predau valiza mea și întâlnesc
acolo un tânăr fost internat, care-și primește bruma de efecte
spre a pleca, fiind externat. După cât se pare, acesta e cam
sărac cu duhul sau poate tratamentul de aici l-a adus în
această stare. Aceeași sărăcie se vede și în îmbrăcămintea
ruptă, în picioare având niște urme de pantofi. După cum îmi
dau seama, tânărul este de pe la țară, ori din cine știe ce
mahala a vreunui oraș. Și-a îmbrăcat țoalele ca vai de el, dar
ezită să-și încalțe resturile de pantofi scorojiți, părând mai
mult decât intimidat. Îmi deschid repede valiza și scot
bocancii de schi, pe care-i întind:
– Ia-i pe ăștia, băiatule, că-s buni la iarnă, dar poți să-i
încalți și acum, că doar n-o să te însori.
– Dar vă trebuie și dumneavoastră, aud pe doamna
Bordeianu. Ăștia-s bocanci de câteva sute. Și-apoi, băiatul
ăsta îi vinde pe țuică, că doar pentru asta a fost adus aici, la
dezalcoolizare. A vândut și cămașa de pe el, nu-l vedeți cum
arată?
Privesc spre tânăr:
– I-auzi?!
Mă aplec asupra valizei și-mi caut comoara, adică
Biblia, cât și monedele de argint și aur pe care nu le lăsasem
acasă. Eu nu mai aveam casă și le luasem cu mine! Caut,
scutur, dar nu aflu nimic în afară de Biblie. Din nou scutur,
însă nimic. Ei, drăcie! Mă furaseră cei de la Câmpulung!
Sunt mai mult ca sigur că nu gardienii, ci vreun netrebnic de
hoț, care fusese chemat să aranjeze lucrurile în magazie. De
ce nu controlasem valiza la plecarea mea spre Iași?
– Vă lipsește ceva?
– Chiar mult, mult de tot. Mi s-au furat niște bani, adică
monede vechi, de care n-aș fi vrut să mă despart niciodată,
monede de argint și de aur.
Buna doamnă, aproape de vârsta pensionării, mă compă-
timește sincer și, cu un aer pedagogic, îmi spune că-s prea
bun în această lume rea. Doamne, mari îs minunile tele!
Acum cinci ore eram în pușcărie și azi de dimineață nu știam
că voi fi aici, printre oamenii liberi, la un spital, în condiții
civilizate. A două zi primesc vizita doctorilor Brânzei și
Păruș (4), acesta din urmă fiind șeful secției unde mă aflu. Pe
cât este de înalt Brânzei – profesor la Facultatea de Medicină
din Iași, slab și cu mustață proeminentă, pe atât de voluminos
este doctorul șef de secție, Nicolae Păruș.
– Parcă ai mai fost pe la noi, mă abordează Brânzei.
– Pe la începutul lui martie.
Doctorița Zvonaru dă unele explicații, iar Brânzei îmi
spune, râzând ca un Mefisto:
– Așa-i când nu vă vedeți de treabă. Ei cu ale lor,
dumneata cu ale dumitale. Nu-i mai bine așa?
– Poate.
– Ei, poate! Sigur, ascultă-mă pe mine!
– Atunci sigur! îi răspund eu binedispus.

4 Nicolae Păruș (1920-1991), absolvent al Facultății de Medicină din Iași,
în 1941. Medic psihiatru, doctor în psihiatrie, în 1948, profesor universitar
la Facultatea de Medicină și Farmacie din Iași.

Mi s-a prescris un tratament cu insulină, la care sunt
supus timp de patru zile. Nemaiputând suporta, îi spun lui
Brânzei, care hotărăște oarecum cu satisfacție:
– N-ai să mai faci insulină.
De atunci, n-am mai făcut niciun fel de tratament cu
medicamente, pentru că nu aveam nevoie. Tratamentul mi
l-am prescris singur, în lungi și neobosite plimbări pe aleile
spitalului, pe culmile din jur sau jos, la intrarea înspre spital:
cercetarea interiorului bisericuței din partea spitalului, la care
Ion Creangă buchisise cândva, spre a se face popă; ori
descifrarea lespezilor mormintelor vechi de peste două secole
sau pietrelor care țineau loc de cruce ostașilor sovietici căzuți
pe-aici, în timpul războiului sau ale ostașilor români. Singur
sau în anturajul nostru de intelectuali, fac plimbări prin parc
ori discutăm atâtea și atâtea, bolnavi obișnuiți, deloc nebuni.
Printre acești bolnavi, la o rezervă, observ o figură cunoscută.
Nu știu cum se face, dar de peste un an mă întâlnesc cu foști
cunoscuți, în împrejurări nu prea potrivite, ceea ce dovedește
ori că țara asta e prea mică, ori că am o memorie prea bună.
Îmi răvășesc memoria să aflu pe unde l-aș fi putut întâlni pe
acest belfer, un tip coroiat, masiv, de peste 100 de kile, foarte
elegant echipat. Oh, ce-mi faci, amice, îmi zic de unul singur,
luând de păr din cutele memoriei pe tipul din rezervă, care
niciodată nu ni se alătura în sala de mese, pe când luam prânzul
sau cina. Nu-i altul decât acel Camil Henri – sau Camil
Ring, cum se identifica acesta pe atunci, semnatarul pamfletelor
din fosta gazetă a Bucureștiului – „Semnalul” – pe
care l-am întâlnit în decembrie 1949, în arestul comun al
Securității Capitalei de pe Rahovei. Se vede treaba că pe aici,
prin Iași, îi mergeau bine afacerile, asta după aspectul fizic.
Nici prin absurd nu se putea identifica cu acel Camil Henri –
urât, jegos, care purta o cămașă cu mâneci scurte în decembrie,
individ care-mi trezise suspiciuni și care, atunci când
l-am pus la punct, îmi adresase o înjurătură în dialect moldovean,
dialect pe care încă nu-l știam. Îmi amintesc că
plecasem de lângă el înfuriat, dar dându-mi seama că individul
mă înjurase, mă oprisem în mijlocul arestului și, de față
cu peste 60 de arestați, mă apropiasem de el:
– Mă, la prima înjurătură pe care o mai adresezi aici sau
alte vorbe ori turnătorii, pleci în sicriu, înțelegi? Ți-o spun
eu, care am doi ani de pârnaie, nu ca amărâții ăștia care au
venit de câteva zile ori săptămâni. Și-ți dau sfatul să pleci din
mijlocul nostru!
A două zi, deși mă așteptam să fiu eliberat, am fost
trimis la Jilava! Era în ajunul Crăciunului din 1949, iar la
revenirea mea, după o săptămână, nu mai aflasem pe acel
Camil Ring.
De astă dată, iată-l aici! Dar în ce situație față de mine,
un amărât eliberat din pușcărie de doar câteva zile. M-am
oprit în fața ușii larg deschise și privesc spre acel fost tovarăș
de arest, care admira natura pe fereastră. La vederea
mea, își întoarce o clipă capul, ca apoi să-și continue îndeletnicirea.
– Salut, șefule! îi spun în jargon de pușcărie.
Individul se întoarce spre mine, răspunzându-mi politicos:
– Pardon! Mă confundați.
– Imposibil! Am memoria numelor, dar și a fizionomiei
indivizilor, spun eu, râzând provocator.
– Eu nu te cunosc! devine autoritar Camil Henri, iar
roșul sănătos al feței capătă pete vineții.
– Dă-o în mă-sa, îi spun direct. Îmi pare rău că nu te-am
altoit pe atunci. Ei, cu ce învârteli pe aici?
– N-am ce discuta cu nebunii.
– Ar fi atâtea de discutat, dar s-o lăsăm baltă. Am iertat
eu atâția nemernici, pot face vreo excepție cu dumneata?
– Of! Nu pot avea liniște în spitalul aista! Am să te spun
domnului Brânzei.
– Nu cred că ți-ar conveni, mai ales când pot să-i spun și
eu. Vezi-ți de treabă dacă ești bolnav, dar să nu mai umbli cu
șmechereli, m-ai înțeles? Că eu îs mai nebun ca tine și te bag
în mă-ta acum și pururea, înțelegi?
În cele câteva zile cât a mai stat în rezervă, Camil Henri
mă saluta, însă eu nu-i răspundeam, deoarece îmi apărea în
memorie acea noapte din ajunul Crăciunului 1949, când, din
lipsă de spațiu, îmi aflasem culcuș sub priciurile din catacombele
Reduitului Jilavei, peste bolovanii reci și umezi, aceasta
numai datorită intervenției măgarului cu urechi proeminente
și nas coroiat, care mă privește acum umil, cu tot costumul
lui elegant ori cravata-i roșie, prinsă în agrafă.
*
Grupul nostru de intelectuali se mărește, deoarece
oamenii vin aici pentru un scurt tratament medical, ca apoi să
plece refăcuți la treburile lor. Numai eu rămân locului. Întâlnesc
și persoane grav șocate, chiar cadre universitare, oameni
cu doxă și care sunt aici la cronici de zeci de ani – îi amintesc
doar pe Savul ori Urmuz. Savul părea mai lucid, chiar dădea
lecții de limba engleză diferitelor persoane, fie din cadrul
spitalului, fie dintre bolnavi, spre deosebire de Urmuz care
întreținea discuții aprinse și lucide, ca apoi să devină agresiv
și să-și părăsească tovarășii în plină discuție. Cazuri și cazuri.
Am întâlnit persoane în stare gravă, aduse cu Salvarea, și nu
pot uita drama unei familii de intelectuali evrei, soț și soție,
internați de urgență. Erau originari de prin Roman, soțul fiind
acuzat de o delapidare – dosarul era în curs de anchetă, iar
soția îl însoțise în calitatea sa de consoartă. Încet, încet, după
ce și-a revenit din criză, această pereche s-a alăturat plimbă-
rilor noastre. Uneori mă îndepărtam cu tânăra soție, discutând
lejer despre problema soțului său, pe care o vedea în culori
sumbre. Îi era teamă și avea certitudinea că va fi condamnat
la moarte, așa cum se mai întâmplase și cu alții. Ea era la
curent cu crizele soțului și făcuse tot posibilul, la sfatul
vreunui avocat, ca soțul să fie transportat în stare liberă aici,
la spital, după ce fusese arestat. Spera să-i obțină un certificat
de iresponsabilitate mintală. În orice caz, soțul era încă
timorat, mai ales când își aducea aminte de anchetă. Soția
părea sigură că-l putea salva, considerând că nu are nicio
vină. Cât am încercat să mă apropii de adevărul ce-l ascundea
această pereche, dar mi-a fost imposibil! După vreo săptă-
mână, s-au inversat lucrurile, de acum soția părea victima
unei depresii, pe când soțul se refăcea, de data aceasta el
fiind cel care trebuia să-și menajeze soția. Într-un moment de
sinceritate, pe când ne aflam mult în urma prietenilor de
plimbare, soția îmi mărturisește că nu-i vorba de nicio
delapidare, ci pur și simplu de… aur. Totul fusese confiscat,
tocmai din cauza aceasta soțul suferise un șoc puternic, mai
ales că-l așteptau ani grei de închisoare.
– Totul este din vina mea, numai eu sunt vinovată!
I-am prins mâna în semn de durere, ea manifestând o
pasiune deosebită, străină situației de fapt. Am continuat s-o
mângâi în tăcere, grupul se îndepărtase, iar luna se ridicase
vertiginos peste dealul din Bucium. Îi îndepărtez mâna care
mă cuprindea de gât cu voluptate – nu cumva cucoana asta
are vreo criză de isterie? – și amândoi grăbim pașii pe aleea
pustie.
– Nici tu nu mă vrei? mă întreabă evreica, oprindu-se din
mers. Și nici el! Pentru ce să mai trăiesc?
– O, mai avem timp. Și apoi, soțul…
– Nu-mi pasă de el!
A dat Dumnezeu și am ajuns grupul din urmă.
– Haide, dragă, îi spune soțul grijuliu. Trebuie să te duci
la pavilion.
Ne-am despărțit de cei doi, care au pornit către pavilionul
de femei, sus, pe dreapta, soția făcându-ne semne prietenești,
eu fiind sigur că acelea-s numai pentru mine. În zorii
zilei, tânăra femeie a fost aflată moartă lângă zidul pavilionului.
Se sinucisese! Se constatase că noaptea se urcase în
podul pavilionului și, desfăcând țigla acoperișului, își făcuse
loc și se aruncase de la o înălțime de vreo zece metri,
lovindu-se cu capul de bordura trotuarului ce înconjura
clădirea. Soțului i s-a ascuns aceasta, fiind supus unui tratament,
ca apoi, în stare de inconștiență, să fie dus în alt pavilion.
Vestea am aflat-o și eu destul de târziu, pe după-amiază.
Oricât am încercat s-o văd la morgă, aceasta era închisă, iar
pe seară au venit rudele din Roman și au ridicat-o. Delapidare,
deținere de aur sau altă problemă? Cum să-mi explic
comportarea acelei tinere soții când, conștientă fiind că în
acea noapte se va sinucide, era în situația de a face o
escapadă? Tocmai cu mine, care eram atât de îndoctrinat
creștinește? Sunt un imbecil, chiar mai mult decât atât! Dar
cine poate ști de ce sunt în stare nebunele astea? Dar această
doamnă nu era nebună, o, nu, era doar victima a unei depresii
nervoase! Spera, probabil, că se va reface în urma unei
aventuri și alesese pentru aceasta pe unul ca mine!
*
A venit toamna. Bolnavii vin și se duc, iar eu rămân tot
aici. Însoțit de vreo prietenă, urcăm acele dealuri și intrăm în
vii, culegând struguri. Suntem surprinși de vreun paznic,
care, până la urmă, văzându-ne în halate de spital, ne aduce
chiar el strugurii pe care îi mâncăm sub umbra merilor din
vie, discutând lejer cu omul care e mulțumit că mai schimbă
o vorbă. Printre aceste prietene, pe care le plimb către viile
de peste dealuri, menționez o tânără călugăriță, dar și o fostă
soție de maior de miliție, care mai apoi m-a vizitat în fiecare
duminică, aducându-mi prăjituri. Mai era apoi o tânără
tocmai din orașul Victoria, din Ardeal. Ultima persoană feminină
care mi-a împrăștiat singurătatea era o tânără asistentă
medicală de prin Pașcani, o decepționată în dragoste care, din
salariul său, ținuse la facultate un individ ce-și luase diploma
de inginer – dar apoi și tălpășița. Tânăra îl aflase după vreo
jumătate de an de căutări, de data aceasta însă era căsătorit.
– Cum a îndrăznit să te părăsească? Poate că cea de
acum e mai frumoasă ca tine?

MĂRTURISITORII