Părintele Arsenie Boca în Dosarele Securităţii
Interviu cu GEORGE ENACHE, profesor la Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie a Universităţii “Dunărea de Jos”, Galaţi
– Domnule George Enache, cum priviţi, astăzi, “fenomenul” Arsenie Boca?– Mult timp, părintele Arsenie a stat într-o umbră care, într-un fel, l-a protejat de interesele năvalnice – altminteri legitime – ale oamenilor, dar care merg uneori mână în mână cu căutarea senzaţionalului. În trecut, el era accesibil pentru grupuri de oameni care fie îl cunoscuseră direct, fie erau interesaţi profund de cercetarea operei sale. Acum, însă, situaţia s-a schimbat – asistăm, realmente, la o explozie a interesului pentru el, sunt oameni care poate nici nu au avut de-a face vreodată cu Biserica Ortodoxă (eu cred că nici nu ştiu prea multe despre ea), dar ştiu, în schimb, despre existenţa şi numele părintelui Arsenie Boca. Oamenii aceştia îi văd chipul afişat pretutindeni. Dar cunoaşterea profundă nu poate ţine pasul cu această explozie a interesului faţă de părinte. Şi atunci, golul este umplut de poveste. În plus, când cineva este celebru, inevitabil apar şi controversele. Cei care s-au ocupat mai demult de părintele Arsenie Boca sunt adesea miraţi de întrebările şi de natura dezbaterilor din ultimul timp, apărute pe marginea personalităţii lui. De aceea, consider că este necesar ca acest discurs al mitificării să meargă alături de o campanie care să pună lucrurile în matca lor firească. Faptele reale ale vieţii părintelui sunt deja stabilite, dar trebuie răspândite şi făcute cunoscute mai bine celor care sunt interesaţi de el şi care, repet, sunt mult mai mulţi decât ne-am fi aşteptat.
“Cine e interesat de dimensiunea spirituală a părintelui Arsenie Boca nu are ce face cu dosarul lui de Securitate”
– Ne ajută în această încercare de cunoaştere a părintelui dosarele fostei Securităţi?
– Şi da, şi nu. Pe de o parte, ele fac lumină, pe de altă parte, sunt foarte opace. Avem prin ele o cunoaştere corectă şi clară a modului în care Securitatea l-a urmărit pe părintele Arsenie Boca. Cunoaştem exact cauzele pentru care a fost urmărit, cunoaştem momentele când a fost arestat, anchetat, condamnat administrativ. Adică, avem o biografie exactă a modului în care el a interferat cu autorităţile statului. Nu numai cu Securitatea, pentru că el a fost urmărit şi de Siguranţa Statului de dinainte de 1945. Şi avem, după aceea, în dosar, diferite zvonuri. Pentru că Securitatea cu asta se ocupa, strângea, aduna zvonuri, cu scopul de a compromite o persoană. Şi avem şi ceea ce aş numi eu “nivelul opac” în care, practic, dosarul nu ne spune nimic cu privire la viaţa duhovnicească a părintelui.
De aceea, cine e interesat de dimensiunea spirituală a părintelui Arsenie Boca nu are ce face cu dosarul lui de securitate. Au ce face, în schimb, persoanele interesate de diverse can-can-uri, lucruri pe care Securitatea încerca să le adune, pentru a-l compromite pe părintele Arsenie Boca. Interesul faţă de lucruri din acestea, superficiale, nu înseamnă religiozitate câtuşi de puţin; înseamnă că îl încadrezi pe Arsenie Boca la pagina a 5-a a unui tabloid – aşa cum, de fapt, a şi fost pus, la un moment dat, în diverse ziare. E o logică absolut stupidă, care estropiază orice dimensiune spirituală.
Există însă şi lucruri remarcabile, de pildă, felul în care Arsenie Boca a ştiut foarte bine să se păstreze în orizontul spiritualităţii. Sunt mulţi oameni ai bisericii care vorbesc foarte frumos dar, la un moment dat, când le analizezi faptele, păstrate în dosarele Securităţii, vezi o discrepanţă între fapte şi vorbe. Or, ceea ce este absolut remarcabil la Arsenie Boca, e că avea o perfectă coerenţă între fapte şi vorbe, ceea ce le recomanda credincioşilor punea chiar el în practică. Cu alte cuvinte, în orice clipă, probabil că şi atunci când dormea, era duhovnic, nu îşi permitea să fie altceva. Era duhovnic până în măduva oaselor, sub toate aspectele, şi atunci, toate faptele negative care i se atribuie sunt, pur şi simplu, exterioare, simple zvonuri. El trăia clar sub orizontul acesta Cristic al mântuirii. De aceea este fascinant părintele, că informatorii nu au ce să-i spună ofiţerului care le cere notă informativă, pentru că părintele Arsenie nu discuta cu ei decât probleme duhovniceşti. Nu stătea să le spună credincioşilor nu ştiu ce probleme personale, cum zic unii că ar fi fost îndrăgostit sau că nu era de acord cu regimul. Era impecabil şi impenetrabil. El trăia în şi prin Biserică.
Şi atunci Securitatea a urmărit să caute şi să noteze tocmai căderile lui, mici zvonuri auzite ici-colo, care însă niciodată nu s-au confirmat.
P Arsenie Boca Dosar CNSAS Civic Media Marturisitorii I 23467104
– Informaţia că părintele Arsenie Boca ar fi fost un simpatizant al Mişcării Legionare este tot un asemenea zvon?
– Părintele Arsenie începe să fie urmărit de Siguranţa Statului, pornind de faptul că se întâlnea cu zeci de mii de oameni. Siguranţa nu ierta pe nimeni! În acele vremuri, la Sâmbăta de Sus veneau foarte mulţi credincioşi, printre care şi oameni cu probleme politice, care vorbeau cu părintele Arsenie Boca. Şi mai este un lucru: zona Sibiului şi Făgăraşului a fost un centru foarte puternic al Mişcării Legionare. De aici s-au recrutat Nicolae Petraşcu, Horia Sima şi alţi lideri legionari foarte importanţi. Inclusiv în Institutul Teologic al Academiei Teologice de la Sibiu au fost oameni care au fost puternic simpatizanţi ai Mişcării Legionare. După rebeliune, Siguranţa a continuat să urmărească elitele legionare. Erau foarte mulţi tineri, în perioada aceea, cu idealuri confuze, nu ştiau încotro să se îndrepte, şi mulţi dintre ei s-au îndreptat către părintele Arsenie, la Sâmbăta de Sus. Unii dintre ei aveau simpatii legionare. Dintre aceştia, unii au rămas pe linia aceasta, alţii nu. Cert este că părintele Arsenie nu a respins pe nimeni; era datoria lui de duhovnic să vorbească cu oricine. Dar părintele îi îndemna doar să apuce calea Bisericii, asta este foarte clar! Dacă luăm, de exemplu, ziarul publicat de către Mitropolia Ardealului, “Telegraful român“, vom vedea că părintele Dumitru Stăniloae, de exemplu, are foarte multe articole cu conţinut politic clar, alţi preoţi de asemenea, pe când părintele Arsenie Boca nu are nicio asemenea contribuţie. Nu scrie, nu e preocupat de lucrul acesta. Singura lui preocupare era ideea de mântuire.
Până și anchetatorii îl respectau
– Dacă nu a fost simpatizant legionar, de ce l-au urmărit şi arestat comuniştii?
– Este aici un aspect foarte interesant. Anchetele sale de la Securitatea comunistă nu ne spun foarte multe, dar e un ciudat respect pe care ofiţerii anchetatori i-l arată, spre deosebire de mulţi alţi deţinuţi. Poţi să îţi dai seama unde e duritate, unde securistul insistă şi manipulează declaraţia. În cazul lui, însă, e ca şi cum securistul se opreşte totdeauna undeva: anchetatorul constată, îşi notează ceea ce spune părintele şi cam atât. Foarte mulţi călugări, feţe bisericeşti, au fost condamnaţi în procese judecate în tribunal, cu vini inventate. La el niciodată nu s-a ajuns la asta – pur şi simplu a fost condamnat administrativ! Adică a fost o decizie a Ministerului de Interne care l-a trimis pentru câteva luni în colonii de muncă, această muncă însemnând o reeducare a sa din perspectiva regimului. Deci, părintele Arsenie Boca nu a fost niciodată condamnat într-un tribunal comunist, şi aici este una dintre tainele vieţii lui. Sincer, logica şi citirea mea îmi scapă aici. Părintele Arsenie a fost anchetat în loturi în care putea fi foarte uşor condamnat – toţi deţinuţii politici erau condamnaţi, primeau pedeapse complet aiurea, fără niciun fundament. Există un mister: anchetatorii care au avut efectiv de-a face cu părintele Arsenie Boca au avut o reţinere, după părerea mea. Şi a fost nevoie de un ordin de sus, de la minister, chiar de la Direcţia Generală a Securităţii, altfel ei nu îndrăzneau să se atingă de el. Ciudat! Pe 10 ianuarie 1951, printr-o adresă a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, deci de sus, chiar de la Gavril Birtaş, se ordona Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului din Sibiu, arestarea părintelui Boca. A fost apoi trimis la centrul de triere al Unităţii de Muncă, iar printr-o decizie a Ministerului Afacerilor Interne din 14 octombrie – de ziua Sfintei Parascheva – 1950, a fost încadrat la unităţi de muncă, pe 12 luni. Motivul oficial – şi de aici a rămas legenda sa cu apartenenţa la Mişcarea Legionară – este:
“Susnumitul, înainte de 23 august, a făcut parte din Mişcarea Legionară, iar după aceea, cu ocazia predicilor pe care le ţinea în biserică, a instigat populaţia împotriva regimului democrat popular.”
Practic, acestea sunt motivele, inventate, desigur. Realitatea este că Securitatea a început să îl urmărească tocmai pentru că era un duhovnic care predica o doctrină care nu era compatibilă cu ateismul comunist şi care îi deturna pe oameni de la construirea socialismului. Ăsta este motivul real pentru care el a fost urmărit toată viaţa şi pentru care a fost şi trimis la Canal: era un om cu o prea mare putere de convingere. Trebuia să i se găsească un motiv politic pentru care să fie băgat în aceste colonii de muncă, dar nu a fost condamnat pentru că era legionar, aşa cum s-a întâmplat cu alţii. Documentele nu spun mai multe… E unul din misterele vieţii lui. Pentru că, la cât a fost de urmărit, la cât de periculos era considerat prin această capacitate formidabilă de a aduna oameni în jurul său, putea să i se inventeze foarte uşor ceva şi să primească zece ani de închisoare. Dar în cazul lui nu a avut loc niciun proces. De ce a fost doar o pedeapsă administrativă la Canal nu îmi pot explica nici acum…
“Biserica din inima noastră nimeni nu o poate dărâma. Aceasta e cheia”
– Dar părintele Arsenie Boca nu avea chiar nicio opţiune politică?– În dosarul de Securitate sunt doar câteva momente, câteva clipe în care, într-un fel, părintele Arsenie Boca îşi exprimă anumite opinii politice, dar ele sunt de o remarcabilă coerenţă şi sunt confirmate şi de alte mărturii. La un moment dat, când părintele se refugiase la Bucureşti, după ce fusese izgonit din Prislop, un informator, cu nume de cod “Rafael”, îl trage de limbă, încercând să arate că el este împotriva comunismului. Iar părintele Arsenie îi răspunde: “Eu n-am făcut politică niciodată şi nici nu voi face. Mă voi încadra şi voi respecta legile ţării, dându-mi exemplu din Biblie, când la Iisus au venit evreii cu o monedă cu efigia împăratului, voind să vadă ce spune. Iisus a spus: daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”. În 1976, părintele Arsenie Boca îi spune unei anume Vicol Tatiana că toţi comuniştii “Sunt îngăduiţi de Dumnezeu şi le ajută să pună stăpânire pe întregul glob pământesc. Nu te pune cu ei rău, ci să fii credincioasă, că Dumnezeu este în orice loc, la Ierusalim, ca şi la noi. Căci biserica din inima noastră nimeni nu o poate dărâma.”
O alta Nota Informativa in care Parintele emite idei similare cu cele enuntate mai sus
E un paradox aici: nu te pune cu ei rău, dar fii credincios, atitudine care intră, de fapt, în conflict cu comunismul ateu. Nu te pune cu ei rău, în sensul de a nu te preocupa de lucrurile terestre, nu te preocupa de lucrurile contingente. Pentru că singurul lucru evident la părintele Arsenie, printre ceilalţi călugări, era această consecventă trăire spre Dumnezeu. Sunt unii care sunt preocupaţi de reforma în mânăstiri, de reorganizare, mai legaţi de lucrurile mundane. El a fost însă mereu un ascet, care îi îndemna şi îi învăţa şi pe alţii să meargă spre mântuire – şi, în momentul acesta, toate celelalte elemente devin nesemnificative, inclusiv regimul politic în care trăieşti. Ce contează că eşti în democraţie, ce contează că eşti într-o dictatură, în momentul în care drumul tău este spre Împărăţia lui Dumnezeu? Lucrurile sunt foarte clare! El spune mai departe: Dumnezeu este în orice loc, la Ierusalim, ca şi la noi, căci “biserica din inima noastră nimeni nu o poate dărâma”. Asta este cheia.
– După izgonirea de la Prislop, când i s-a interzis preoţia, şi el, părintele Arsenie, a lucrat ca pictor la Atelierele Patriarhiei, unii credincioşi au fost uimiţi să vadă pozele pe care i le-a făcut Securitatea, în timp ce îl fila pe atunci. E şocant pentru credincioşii obişnuiţi cu fotografiile sale de la Sâmbăta de Sus, când purta o barbă mare şi haine călugăreşti, să-l vadă pe străzile Capitalei, îmbrăcat civil, tuns, cu mustaţă, cu ochelari de soare, purtând un costum alb impecabil… Ceva nu se potriveşte aici.
– Da, mă rog, foarte multă lume a comentat aceste fotografii, ele au devenit publice de mult timp. Răspunsul e că oamenii se leagă mult prea mult de aspectele exterioare, de lucruri formale. Părintele Arsenie a fost obligat să renunţe la veşmântul monahal, în cadrul evenimentelor premergătoare Decretului comunist nr. 410 din 1959, care a închis multe mânăstiri şi i-a alungat pe monahi. Era un călugăr cu o condamnare administrativă şi a trebuit să părăsească mânăstirea. Şi atunci, ce cale trebuia să adopte? Oficial, Biserica i-a cerut lucrul acesta! (Prin Episcopul Aradului, Andrei Magieru, părintele a primit următorul ordin: “Ieromonahul Arsenie Boca, duhovnic la mânăstirea de maici Prislop – să părăsească îndată locul sus-numitei mânăstiri. Numitul va ieşi din mânăstire fără rasă, urmând ca Episcopia noastră să-i pună la dispoziţie suma de bani necesară pentru a-şi achiziţiona un costum civil”. – n.red.) Şi în această împrejurare, părintele Arsenie Boca a făcut ascultare faţă de Biserică. De ce să se îmbrace în veşminte monahale? Nu ar fi stârnit decât agitaţie, răzvrătire şi frământări inutile. Domnule, vrei să mă îmbrac altfel? Mă îmbrac! Vrei să trăiesc ca toţi oamenii? Trăiesc, dar eu, în sufletul meu, rămân acelaşi monah. Şi-a rămas. Un adevăr care se vede din tot ceea ce spun informatorii din jurul lui.
Cei care îl acuză de aspectul lumesc se leagă de elementele exterioare ale vieţii monahale: barbă, veşmântul negru… Ei uită că, în primul rând, părintele Arsenie Boca a fost un isihast autentic. Nu este locul să facem aici teoria şi să discutăm în aceste rânduri ce este isihasmul, dar trebuie să ştim, în primul rând, că isihasmul este o formă de vieţuire specială, o cale de desăvârşire pe care nu toţi monahii au adoptat-o. Este un urcuş interior către Dumnezeu, o trăire care înseamnă mai mult decât asceza exterioară, este o dorinţă de a dialoga, efectiv, cu Dumnezeu, şi de a ajunge să contempli lumina veşnică, necreată a lui Dumnezeu, lumina taborică. Părintele Arsenie Boca a fost un isihast cu o trăire extrem de intensă, de înaltă, dar, în acelaşi timp, nu a fost un călugăr pustnic, ci un monah prigonit, ajuns în lume. Iar aici, în lume, el a fost silit să trăiască într-un alt cadru decât cel monahal. La Bucureşti a fost silit să stea, de exemplu, în aceeaşi casă cu maica Zamfira, care a fost stareţă a Prislopului, când el era duhovnic acolo.
– Într-un interviu acordat revistei noastre de părintele Bordaşiu, acesta afirma că el şi soţia lui au trăit o vreme în aceeaşi casă cu părintele Arsenie, cu maica Zamfira şi mama acesteia. Locuiau separat, femeile într-o parte, părintele în alta, şi trăiau ca la mânăstire, în post şi rugăciune.
– Mai nou, am auzit şi eu lucrurile acestea, dar până acum ele nu au fost cunoscute, şi unii s-au întrebat ce relaţie a existat între el şi maica Zamfira. Întrebarea mi s-a pus de mai multe ori şi mie. Este, iarăşi, o chestiune de neînţelegere a monahismului. Suntem tributari poveştilor cu maici sau călugări care au curvit în mânăstiri şi, poate, au născut şi copii. Cei care discută pe marginea acestui subiect au, de fapt, o părere foarte proastă despre un monah adevărat, cum a fost Arsenie Boca. Intrăm în logica acestor oameni aici, în cazul părintelui Boca. Or, noi avem de-a face cu un om care şi-a asumat – şi asta rezultă din dosarul său – calea mântuirii. În orice clipă a vieţii sale, a urmărit această idee a mântuirii şi a desăvârşirii. El nu putea să se împiedice de faptul că nu mai era într-o mânăstire, pentru a merge mai departe. Puţini ştiu că autorităţile statului au cerut monahilor tineri, celor încă în putere, să se căsătorească şi să aibă un serviciu – totul ca să le scoată din cap ideea de monahism. Răspunsul lui Arsenie Boca este genial: se îmbracă la costum, trăieşte în aceeaşi casă cu fosta stareţă, ceea ce pentru securişti e o problemă de echivoc – nu ştiu ce se întâmplă cu ei… Ei bine, nu s-a întâmplat nimic între ei. Au continuat să trăiască ca în mânăstire, sub această formă exterioară aparentă. Este, până la urmă, o dovadă de smerenie: mi s-a cerut să fac acest lucru, mă duc oriunde, muncesc în abataj, muncesc la câmp, dar oriunde, eu sunt cu Dumnezeu continuu.
Regimul credea că monahismul este pur şi simplu o alegere succedanee pentru cei care nu au soluţii în viaţa obişnuită. E un surogat, o alternativă venită din sentimentul unei neîmpliniri. Şi atunci s-au gândit – trebuie să îi luăm de acolo, din mânăstire, să le arătăm că se poate trăi în lume. Iar monahii s-au adaptat. “Ce vrei de la mine?” “Să produci!” “Produc!”. “Vrei să nu mă îmbrac în veşmântul monahal? Nu mă îmbrac, dar eu, în sufletul meu, rămân monahul care am fost, devotat voturilor pe care le-am făcut: sărăcie, ascultare, castitate.” Cazul părintelui Arsenie Boca nu este un caz unic. Sunt mii de cazuri de călugări care au fost izgoniţi din mânăstiri în 1959 şi au dorit cu orice preţ întoarcerea în mânăstire. Cât timp nu a fost posibil să se reîntoarcă sub forma exterioară, au vieţuit ca nişte cripto-monahi în mijlocul societăţii comuniste. Asta a făcut, practic, şi părintele, în ultima parte a vieţii, când s-a retras la locuinţa aceea de la Sinaia, unde s-au adunat mare parte a vieţuitoarelor de la Prislop, în frunte cu maica Zamfira. Fără a purta veşminte de monahii, au trăit după pravila şi rânduiala monahală, în aceeaşi casă.
“Părerea mea este că e un sfânt, din păcate un sfânt neînţeles de mulţi”
– Pentru că am vorbit de virtuţi monahale, la sfârşitul acestui interviu despre părintele Arsenie Boca v-aş întreba care vă este opinia: după tot ce ştiţi din viaţa lui, din dosarul de la Securitate şi din alte surse, credeţi că este un sfânt?
– Da, părerea mea este că e un sfânt, din păcate un sfânt neînţeles de mulţi. Se reduc toată povestea lui şi idealul său de virtute şi vrednicie creştinească, la istorisirile despre ce minuni a făcut, la calităţile sale de vizionar, de văzător înainte cu Duhul. Pericolul este să îl transformăm dintr-un autentic sfânt creştin, într-un şaman, şi să îl deturnăm. Eu cred că părintele Arsenie Boca ar fi cel mai trist de această deturnare, pentru că el a fost unul dintre cei mai aspri propovăduitori ai unei autentice credinţe creştine. Nu întâmplător a contribuit şi a sprijinit mult traducerea şi publicarea Filocaliei, tocmai ca să fie puse baze patristice în Biserica noastră. Nu întâmplător a tradus el însuşi câteva opere importante ale spiritualităţii ortodoxe, nu întâmplător, referinţele sale sunt tot timpul la sfinţii părinţi. Cu alte cuvinte, noi trebuie să ştim şi să înţelegem cu adevărat care este rolul extrem de important al acestui sfânt, care a ştiut să străbată secolul al XX-lea şi să redea sensul autentic al vieţuirii monahale, revenind, de fapt, la vechile străduinţe din istoria monahismului. El a înţeles că monahismul nu este o formulă exterioară. Nu îmbrăcarea unui veşmânt şi purtarea bărbii înseamnă a fi monah. Vieţuirea asta trăieşte în suflet, şi atâta timp cât te simţi monah în sufletul tău, poţi să fii monah oriunde, de la New York până în Australia şi înapoi.
