George Manu (13 februarie 1903, Bucuresti – 12 aprilie 1961, Aiud)

“Cu trupul plin de răni ca ale lui Iov, profesorul George Manu a trecut la cele veşnice în 12 aprilie 1961 la Aiud şi aruncat în gropile de pe Dealul Robilor. A rămas demn, cu o credinţă de sfânt martir care n-a făcut nici un compromis, nu s-a pus în slujba minciunii şi a ateismului”

George Manu şi colonelul Crăciun

1960, noiembrie 23. Nota informativă a deţinutului “Petrică” referitoare la atitudinea lui George Manu după întâlnirea cu comandantul penitenciarului, Gheorghe Crăciun.

Strict Secret

Ministerul Afacerilor Interne

U.M. 0622 Aiud

Sursa “Petrică”

La întâlnire a participat c[a]p[i]t[anul]. Nodiţ Ioan, Azi, 23 Noiembrie 1960. Întâlnirea a avut loc în camera de anchetă a Penit[enciarul] Aiud.

Notă informativă

Sursa relatează următoarele: Stând de vorbă cu deţinutul Manu George, acesta a făcut următoarele afirmaţii şi aprecieri:

Deţinutul Manu George: Am fost dus de câteva ori la anchetă la poartă. Acolo m-a anchetat dl. Colonel Crăciun, Comandantul închisorii, în legătură cu diferite probleme.

Printre altele, a făcut o serie de incursiuni în activitatea mea din trecut şi a căutat să mă cam admire pentru capacitatea mea culturală. Dar toate acestea nu le-a făcut pentru că ar fi fost mişcat de capacitatea mea, ci pentru ca tot acest elogiu să-l folosească mai apoi în faptul de a mă acuza de crimele care s-au săvârşit în trecutul mişcării legionare, aşa după cum vă voi povesti.

Domnule Manu, mi-a spus dl. Colonel, Dumneata, care eşti om de mare cultură, care ai cunoscut şi ai trăit într-o lume selectă, care ai cunoscut societatea franceză şi care ai făcut şi ai dres, dumneata cred că nu te poţi solidariza cu toate crimele pe care le-au săvârşit legionarii în numele neamului român.

Dumneata, care nu te-ai prea lansat în aventurile lui Horia Sima şi ai celor ca el, cred că şi în prezent îţi vei păstra aceeaşi poziţie. Dumneata eşti un om superior care nu te poţi coborî la asemenea acte. NU(1)?

Iar eu i-am răspuns: domnule colonel, toată cultura mea şi tot ce am putut cunoaşte până acum cad în faţa faptului de a mă desolidariza de tot ceea ce au făcut legionarii în trecut.

Eu am fost şi sunt alături de Mişcare, indiferent de cât de mare ar fi prigoana.

Dar nu poţi fi simist. Actele lui Horia Sima nu mai sunt nici măcar în cadrul principiilor legionare, mi-a spus dl. Colonel. Iar eu i-am răspuns: ba da, sunt chiar şi simist. Pentru că Horia Sima n-a făcut nimic de capul lui. El s-a consultat întotdeauna şi a acţionat permiţându-şi iniţiative numai în cadrul formelor de a acţiona. Fapt care n-a fost în contradicţie cu hotărârile reprezentanţilor Mişcării.

Deci eşti simist? m-a întrebat. Şi i-am răspuns răspicat: Da! Sunt simist!

Acest răspuns al meu, atât de hotărât, l-a cam tulburat pe dl. Colonel care, cred că la început a avut intenţia de a discuta cu mine mult mai mult.

Cu o altă ocazie mi-a dat o mulţime de informaţii cu privire la realizările socialiste din ţara noastră şi din URSS, fapt care m-a făcut să-mi dau seama că actuala administraţie din Aiud nu mai este compusă din nişte ignoranţi sau semidocţi cum a fost chiar până la timpul lui Coler, inclusiv, ci că în sfârşit Aiudului i s-a dat o administraţie corespunzătoare cu importanţa politică pe care o are.

Dl. colonel Crăciun, datorită probabil şi meseriei şi prea marii fermităţi pe care o are în crezul comunist, nu se prea poate stăpâni atunci când întâlneşte o prea tare opoziţie, fapt care m-a împiedicat să pot pătrunde în bagajul dânsului de cunoştinţe culturale.

Ceea ce am constatat, numai, este faptul că are toate informaţiile depsre realizările socialiste din toate sectoarele.

Aceste realizări ale lor, am constatat că sunt hrană sufletească pentru toţi(2). Ei trăiesc prin aceste realizări materiale şi nu-şi pun niciodată problema cât au costat aceste realizări.

În concluzie, dl. Colonel Crăciun este un om care poate sta de vorbă cu oricine, atâta timp cât partenerul de discuţie nu-şi afirmă poziţia de legionar fanatic, aşa cum sunt eu.

Fanatismul legionar îl tulbură, îl face să-şi piardă calmul şi începe să ameninţe şi să spună cuvinte grele.

Dar, cel care m-a impresionat foarte mult şi m-a impresionat într-un mod plăcut, a fost dl. Căpitan Nodiţ.

Acest om m-a frapat prin faptul cu care discută şi cultura lui multilaterală.

În materia mea de specialitate, parcă era la el acasă. Şi mi-am zis, poate că este de specialitate, sau l-a pasionat această problemă care este cea mai la modă azi în lume.

Dar am făcut incursiuni în probleme de literatură, de filozofie, de drept foarte subtil, de istorie, economie politică şi în cultură generală, era suficient să se atingă tangenţial o problemă, ca dânsul să vină cu un lux de amănunte pe care nu le pot avea decât oamenii de specialitate sau de cultură foarte înaltă.

Pe la începutul discuţiilor am avut impresia că sunt la catedră şi că ascult un candidat care-şi susţine teza de doctorat. Dar, mai apoi, aceste teze înmulţindu-se, am fost nevoit să-mi schimb impresia şi să mă cred într-o discuţie cu un coleg.

Adică dl. Căpitan Nodiţ mi-a făcut impresia unui om de cultură de talie universitară. Acest fapt mă face să-mi pun un mare semn de întrebare. De ce acest om este numai căpitan? Sau toţi căpitanii sunt ca dânsul? Dacă toţi căpitanii ar (fi) avea această cultură, comunismul ar fi de nezdruncinat

La fel am fost frapat de felul cum m-au tratat aceşti oameni. Mi-au dat mâncare destul de aleasă şi mai multe atenţii la care nu m-am aşteptat.

Eu însă m-am ţinut dârz pe poziţie şi le-am spus adevărul pe faţă, aşa cum îl văd eu, fapt care cred că nu le-a convenit.Şi, deşi în faţă mi-au promis că îmi vor da tratament medical şi regim, sunt sigur însă că nu-mi vor da nimic, ci vor privi la mine cum mă sting, poate cu regret că mă încăpăţânez pe poziţia de legionar fanatic, sau poate cu o oarecare satisfacţie că văd cum prin mine scapă de un duşman de moarte al lor.

După ce am fost examinat de doamna doctor, dl. Căpitan a venit şi mi-a spus că am o hiperanemie, că am sub două milioane hematii, în loc de cinci, cum este normal şi că am nevoie de supraalimentaţie şi de un tratament medical serios. De atunci însă constat că au trecut multe zile şi chiar săptămâni şi niciun tratament n-a început.

Îmi pare foarte rău că trebuie să sfârşesc viaţa în aceste condiţii, dar drept să spun, dacă şi eu aş fi în locul lor, nu m-aş lăsa deloc impresionat de faptul că un comunist fanatic moare în condiţiile în care trebuie să mor eu acum. Un singur lucru, însă, vă rog, să spuneţi tuturor camarazilor cu care veţi ajunge în contact de felul cum am primit eu moartea, pentru ca exemplul meu să fie imbold de rezistenţă pentru toţi. Căci, vă spun că dacă aş fi făcut cât de cât o înclinare de steag, cu siguranţă că m-ar fi internat imediat în spital şi mi-ar fi dat un tratament cu care m-aş fi repus pe picioare. N-am făcut-o însă şi nu o voi face niciodată pentru că comunismul îmi este odios şi singurul loc unde eu m-am putut realiza este aici, în mişcarea legionară. Pentru mine, a renunţa la mişcare înseamnă a renunţa la mine însumi. Iar ca să iau atitudine împotriva lui Horia Sima cum ar vrea poate ei, ar fi un act făcut împotriva voinţei mele, fapt care, la fel, mi-ar da o tulburare de conştiinţă pentru toată viaţa mea. Şi apoi, chiar dacă aş face-o, eu doar ştiu că am făcut-o de nevoie şi nu din convingere şi tot nu m-ar tata decât ca pe un laş, căutând să mă dea de exemplu celorlalţi legionari, pentru ca, prin exemplul meu, să poată corupe pe cât mai mulţi.

Acest fapt ar însemna pentru mine o sinucidere morală şi o ruşine pentru întreaga mişcare legionară.

Eu însă, sunt conştient de aceasta, fapt care mă face să rămân credincios mişcării legionare şi comnadantului ei, Horia Sima, chiar adcă va trebui să mor.

Sursa: aceasta este atitudinea deţinutului Manu George pe care a rugat pe cei din cameră să o răspândească printre legionari pentru a fi un exemplu de moarte eroică şi imbold pentru toţi ceilalţi.

Multe dintre acestea deţinutul George Manu le-a relatat numai surse[i], tot de teama lui Ghiocel (3) şi găsind că deţinutul Gane Constantin (4) nu mai prezintă nicio importanţă pentru viitor.

Aiud, la 23 Noiembrie 1960, “Petrică”(A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 160161, vol. 1, ff. 42-45)

Note:

1. Cu majuscule, în original.

2. Şi deţinuţii legionari din Aiud dezbăteau, cu sentimente uneori contradictorii, informaţiile despre realizările industriale ale noului regim (vezi, de pildă, discuţia despre construcţia de tractoare româneşti – A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar nr. 160161, vol. 1, f. 47; cu acea ocazie, George Manu se pronunţa în favoarea „dezvoltării unei industrii grele şi de precizie care să fabrice maşini mai ieftine decât cele pe care le-ai cumpărat din străinătate”).

3. În Nota Informativă din 23 Noiembrie 1960, „Petrică” explica motivele reticenţei manifestate de Manu faţă de Dumitru Ghiocel, prin faptul că acesta (fost membru al P.M.R.) aprecia pozitiv „realizările din ţară din ultimul timp” şi avea o reputaţie îndoielnică printre deţinuţi. Acest „fel de a se manifesta a lui Ghiocel l-a făcut pe deţinutul Manu să cam tacă şi să discute cu sursa numai în timpul când acesta dormea sau în limbi străine, sub pretextul lecţiilor pe care le făcea cu sursa” (Ibidem, f. 26).

4. Ironia sorţii face ca decesul scriitorului Constantin Gane, în penitenciarul Aiud, să fi fost unul asemănător celui al lui George Manu (vezi Preot Ioan Bărdaş, Calvarul aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox, text îngrijit şi notă biografică de Georgeta Pop, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999, p. 82).

Extrase din volumul “Gheorghe Manu şi Ţara lui – Eseu subiectiv” de Silviu B. Moldovan, Editura Mica Valahie – eBook, Bucuresti, 2012 via Fundatia “George Manu”

Sursa: MARTURISITORII.RO