Ion Gavrilă Ogoranu: Rezistenţa Armată Anticomunistă din Munţii Făgărăşului şi din Munţii României. VIDEO: Memorialul Durerii cu “Moşu”

“Intrarea trupelor sovietice în România ne-a pus, pentru prima dată în istorie, în faţa unui duşman cu care poporul român nu s-a mai întâlnit niciodată.”

Grupul Ion Gavrila Ogoranu la Cabana din Fagaras - CNSAS via Marturisitorii.Ro

ION GAVRILĂ OGORANU

REZISTENŢA ARMATĂ ANTICOMUNISTĂ DIN MUNŢII ROMÂNIEI

Intrarea trupelor sovietice în România ne-a pus, pentru prima dată în istorie, în faţa unui duşman cu care poporul român nu s-a mai întâlnit niciodată. Toţi cotropitorii noştri – şi au fost destui – ne voiau bunurile, uneori cenuşa de pe vatră, ne cereau oşti sau copii pentru ieniceri, dar ne-au lăsat sufletul în pace. Ne lăsau măcar ochii ca să plângem.

Comunismul a ţintit mult mai departe. El a vrut totul şi parcă mai mult: sufletul, pe care l-a strivit în calapoade prefabricate, de am ajuns schilodiţi trupeşte şi sufleteşte, de nu ne mai putem dezmetici şi îndrepta şira spinării, chiar şi după ce “urâciunea pustiirii” a plecat de la noi.

Dresajul ce s-a aplicat în mic în închisoarea Piteşti cu floarea studenţimii noastre, s-a aplicat în mare cu întreg poporul român, căci sufletul neamului nostru a fost, poate, cel mai refractar comunismului. Dovadă că înainte de 1944, la noi, partidul comunist a fost cel mai slab dintre toate ţările din răsăritul Europei. Într-o competiţie democratică n-ar fi însemnat nimic, niciodată.

Dar acest pitic avea în spate tancurile sovietice. În schimb, trebuie să recunoaştem, în sânul poporului nostru o boală cronică: sindromul lui Iuda, ce a făcut ca, atunci când neamul a vrut să rupă robie şi cătuşe, vânzarea să-i frângă speranţa, legându-l pe Ion Vodă între patru cămile, pe Horea la roată şi pe Tudor în fundul unei fântâni. Au fost atâţia dintre fraţii noştri care au trecut de partea duşmanului, ca să-l ajute, făcându-se cozi de topor ce-au ciopârţit o jumătate de veac codrul României. Dacă nu trebuie să-i uităm pe eroi, nu trebuie uitaţi nici vânzătorii. Iisus n-a lăsat să rămână necunoscut numele celui ce L-a vândut.

Dintre multiplele forme de rezistenţă românească mă opresc la acei tineri care în decursul unui deceniu, cu arma în mână, au ales calea codrului, luând în serios versurile de piatră ale poetului pribeag, Aron Cotruş:

“Române, cel tare nu plânge.

Răspunde sângelui cu sânge.

Când ţara ţi-o voi-o cineva

Şi nu vei şti-o apăra, 

N-a fost nicicând a ta…”

Aşa glăsuia şi un manifest de-al nostru din 1950. Despre această rezistenţă vreau să vorbesc, pe care cărţile de istorie nu o amintesc sau o prezintă greşit.

În presă şi în literatură s-a creat imaginea “bunului deţinut politic” : El nu trebuie să fi făcut nimic împotriva regimului. Dacă a fost animat de măreţele idei umanist-socialiste, asta-i o notă bună în plus. Şi cu toate acestea a fost arestat, bătut, schingiuit la securitate, condamnat şi chinuit în continuare în închisoare, unde a murit sau de unde a ieşit iertând pe cei ce l-au chinuit. Se urmăreşte obţinerea compătimirii milei publice. El nu este decât o victimă.

Dacă însă ai ştiut de la început unde ţi-e locul, cine ţi-e duşmanul şi ai pus mâna pe armă şi ai folosit-o, apărându-ţi libertatea ta, trecutul, prezentul, viitorul şi onoarea neamului tău, dacă ştiai pentru ce lupţi, dacă ai mai făcut parte şi dintr-o organizaţie interzisă, îndată în jurul tău se cam face poiană şi“Oamenii cuminţi” preferă să tacă sau nu te mai poţi recunoaşte în scrisul lor. Nu cumva să păţească ceva din alăturarea numelui tău de al lor.

Pentru alţii, rezistenţa armată a fost doar lupta ţăranilor înstăriţi împotriva colectivizării. De altfel însăşi literatura comunistă şi filmele comuniste astfel prezentau situaţia: lupta bogaţilor răi contra săracilor buni. Acum unii vor să inverseze situaţia, prezentând lupta bogaţilor buni contra săracilor răi.

Dar acum am putea fi încadraţi, bunăoară, noi, făgărăşenii, în acest tipar, căci din zecile de studenţi, elevi, ofiţeri, nu aveam nici unul avere personală, iar dintre părinţii noştri, cu mare greutate, abia pe unul singur l-au putut socoti chiabur ?

E oare atât de greu să se înţeleagă că:

 “nu pentru pătule şi pogoane

 nu pentru o rumenă pâine

 ci pentru ziua de mâine”

s-au ridicat Gheorghii şi Ionii, pentru idealuri mult deasupra măruntelor şi trecătoarelor bunuri materiale ?Desigur, rezistenţa a luptat şi împotriva colectivizării, dar nici atunci când a fost făcută numai de ţărani, nu poate fi redusă la o luptă pentru bunuri materiale.

temă de predilecţie a multora este că, de fapt, noi cei din rezistenţă, ca şi paraşutiştii din 1953, n-am fost decât nişte victime ale iluziei că vor veni americanii. Un pretins istoric de origine română a venit tocmai din Canada să mă convingă de acest lucru. A rămas năucit când i-am spus că noi nu credeam în venirea americanilor – sau cel mult am luat-o drept o ipoteză foarte puţin probabilă – şi că mai degrabă credeam că ruşii vor ataca pe americani. Îi spuneam : “ – Dar bine, domnule, ţara asta este a americanilor ?Ei trebuie să se lupte pentru ea ?Am ajuns în situaţia jalnică de a cerşi soldaţi de la americani ?

O altă întrebare ce mi se pune des: “ -Aţi avut vreo speranţă că veţi învinge ? “ – Nu, n-am avut această speranţă. “ – Atunci de ce aţi mai luptat? De ce-aţi vrut să fiţi nişte jertfe zadarnice ? “

Era întrebarea pe care ne-o puneam noi – atunci şi încă cu mult timp înainte de a ne urca la munte. Şi răspunsul l-am avut bine limpezit încă de când abia înmugurea ideea luptei în munţi.

Există momente în viaţa unui neam, când se simte nevoia ca într-un anumit loc să se moară luptând. E o condiţie ca un neam să merite să trăiască.

Mircea cel Bătrân n-a aşteptat să vină străinii să-l ajute. Nici Ştefan cel Mare aflat la Valea Albă cu numai patru mii de ostaşi, n-a ocolit lupta, ci a intrat în ea, ştiind bine că va fi zdrobit de mulţimea păgânilor.

Ce-am vrut să fim noi, câteva mii de tineri din toţi munţii României ?O luminiţă de speranţă pentru viitor, un picur de demnitate, căci un popor trăieşte nu numai cu pâine şi – cum se spune azi – cu salam (cu sau fără soia), ci mai ales cu demnitate.

Ce sunt atâtea jertfe de tineri de-atunci, decât tot atâtea lacrimi de sânge, ce-au spălat faţa mamei noastre România, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări ?

Când a început lupta de rezistenţă anticomunistă ? A început odată cu intrarea armatei roşii la noi. Au fost oameni în această ţară, care au ştiut de-atunci că aceasta nu va pleca până când nu ne va bolşeviza şi sataniza.

O bornă importantă în această evoluţie au fost alegerile din 1946, când regimul comunist şi-a lepădat blana de oaie tăind orice drum spre democraţie al ţării. De-atunci, în toate mediile româneşti (studenţi, elevi de liceu, muncitori, intelectuali, ţărani, cât şi militari) au început să se organizeze grupuri de rezistenţă, unite între ele sau izolate.

Ceea ce nu se preaştie e că în 1947 s-a ajuns la unirea grupurilor de rezistenţă din ţară sub un comandament unic. Erau pentru prima dată unite în jurul unui ţel comun toate forţele anticomuniste: partidele istorice, legionarii, armata. Pretutindeni se făceau pregătiri pentru o încleştare cu regimul comunist. Odată realizată această înţelegere, a fost anunţat Consiliul Naţional Român din Franţa. Desigur acesta a înştiinţat guvernele apusene care au dat în studiu problema serviciilor lor secrete. Din păcate, aici se aflau spioni sovietici (ca Philby şi alţii), care informau Moscova de tot ce se petrece. Şi astfels-a ajuns la arestarea, cu destul de mare aproximaţie, a conducerii rezistenţei româneşti şi totodată a mii de studenţi, elevi, militari, muncitori şi ţărani, în primăvara anului 1948. Ecoul comandamentului unic a putut fi simţit în procesul mamut din toamna anului 1948, în care au fost implicaţi conducătorii forţelor anticomuniste. O mică parte tot a rămas. Cam a zecea parte. Dar din această mică parte se va înfiripa în anii următori rezistenţa din munţii României.

O altă prejudecată se caută a fi infiltrată în opinia publică românească: rezistenţa armată a fost un fenomen izolat, local, de mică importanţă şi amploare. E ceea ce a spus şi Nicolski: “ Câteva mii de legionari”. Oare aşa să fie ? Într-un articol apărut în “România liberă” în sprijinul doamnei Doina Cornea, am arătat câţi oameni – numai cu numele de Cornea, şi numai dintr-un singur sat – au luptat şi au murit în rezistenţă.

În satul în care locuiesc, numai pe uliţa pe care stau, au fost şapte morţi în legătură cu Rezistenţa din Munţii Apuseni. În satul Poşaga din 140 de oameni implicaţi în rezistenţă, 40 au murit într-u fel sau altul, iar familiile lor au fost strămutate în Bărăgan, unele din ele neputându-se întoarce nici azi la vetrele lor. Rezistenţa armată anticomunistă n-a fost un fenomen izolat, ci general românesc, o răbufnire a sufletului unui neam, care dovedea că nu se lasă îngenunchiat fără luptă.

Asistăm însă la un dezinteres aproape total al istoricilor, sau la o rea credinţă. Pentru mulţi istorici (vezi “Magazinul istoric”) e mai important imperiul aztecilor decât evenimentele petrecute în vremurile noastre, în propria noastră ţară. Se invocă necesitatea scurgerii unui timp de 30-40-50 de ani, necesari unei analize obisctive, uitând să se spunăcă timpul acesta e pe cale de a se fi împlinit. Dar până atunci, la Berevoieştii ştiuţi sau neştiuţi ar putea să dispară orice mărturii scrise ale unor evenimente petrecute în inima munţilor, în beciurile securităţii sau în adâncurile temniţelor. Până atunci, martorii patimilor neamului românesc vor muri iar ca izvoare vor rămâne cele ale regimului sau cele pe care securitatea va avea interesul să le lase.

De altfel, în acest domeniu ne aflăm în plină tradiţie românească. Evenimente importante din viaţă poporului nostru n-au fost consemnate de români, încât acum căutăm doar ecoul lor prin arhivele străine. Iată răscoala lui Horea. După câte ştiu, nici un conaţional n-a consemnat atunci evenimentul. Dacă n-ar fi venit ziarişti şi graficieni de la Viena, şi dacă “securitatea” de atunci arfidistrusdocumentelecompromiţătoare,n-am fi ştiut mare lucru despre răscoală şi nici ce chip aveau cei trei eroi. Totul ar fi rămas o legendă ceţoasă, ca a lui Pintea.

Şi mai avem noi, Românii, un defect: Nu preţuim niciodată importanţa unui fapt istoric în momentul în care se produce. A fost înţeleasă de contemporani ridicarea lui Horea sau Tudor ? Categoric nu. În 1847, deci cu un an înaintea Revoluţiei, un protopop din Huedin, deci în Munţii Apuseni, scria într-o cronică: La anul cutare a fost ciuma, în anul cutare a fost holera şi în anul cutare a fost Horea. În schimb, pagini întregi sunt închinate pravoslavnicei împărătese Ecaterina a Rusiei, care a trecut prin Ardeal.

Ni se mai spune: “La ce v-a folosit lupta ? Doar n-aţi învins comunismul. Aţi fost învinşi voi. V-aţi înhămat la o acţiune sortită eşecului.” Privind retrospectiv la istoria lumii din această perioadă istorică, vedem cum au plecat învinşi americanii din Vietnam şi ruşii din Afganistan atunci când au dat peste popoare hotărâte să lupte pentru ţara lor.

Oare o mişcare de rezistenţă românească bine organizată, cu o tactică şi o strategie bine puse la punct, cu un comandament unic, n-ar fi putut birui ?

Lupta de gherilă are darul să facă posibil ca un pumn de oameni hotărâţi să poată ţine în alertă efective duşmane, de mii de ori mai mari. Din 1950 până în 1954, în Munţii Făgăraş unsprezece inşi au purtat după noi divizii de securitate şi în luptă numai unul dintre noi a căzut rănit mortal. Restul celor morţi sau prinşi au pierit prin vânzare.

Armamentul Grupului Ion Gavrila Ogoranu la Cabana din Fagaras - CNSAS via Marturisitorii Ro

Toţi munţii României şi-au avut grupurile lor. În Munţii Banatului au acţionat grupurile lui Spiru Blănaru, Comandor Domăşneanu, colonelul Ion Uţă şi Vernichescu.

Pe Crişuri grupul studentului Adrian Mihuţ.

În Munţii Apuseni – grupul maiorului Dabija şi al studenţilor Ştefan Popa şi Nicu Moldovanu. Tot aici au fost grupurile ofiţerului C. Diamandi, al fraţilor Şuşman şi al fraţilor Spaniol.

În Vrancea, grupurile fraţilor Ion şi Gheorghe Paragină şi al ofiţerului Timaru.

În Bucovina au luptat grupul Cenuşă, mai târziu al lui Vatamaniuc şi mai târziu ale lui Vasile Motrescu.

La Târgu Mureş, numerosul grup Faloba. 

În Maramureş, al fraţilor Dunca, al lui Gavrilă Pop şi mai târziu al căpitanului Sabin Mare.

În Oltenia rezistenţa a fost organizată de generalul Carlaonţ.

Macedonenii din Dobrogea şi-au avut grupul fraţilor Fudulea şi al lui Gogu Puiu.

Grupul Arnota cu Ion Diaconescu.

Grupul Isverna cu fraţii Bocârnea, Gheorghe Pele şi cu ofiţerul Grigore Brâncuş.

În Munţii Făgăraş, pe versantul sudic, au acţionat colonelul Arsenescu în Muscel, fraţii Toma şi Petru Arnăuţoi pe Râul Doamnei şi Argeş, Matei – Moldoveanu şi Diaconescu pe Topolog. Pe versantul nordic a luptat grupul carpatin făgărăşan din care am făcut parte.

În 1953 au fost acei temerari paraşutişti, dintre care Alexandru Tănase, Ion Samoilă şi Ion Golea.

Lista, desigur, nu este completă. Cred că nu a rămas munte sau pădure să nu fi adăpostit un tânăr ce-a apărat cu arma demnitatea României, în acei ani.

Fiecare din aceste grupuri, în lipsa unui comandament unic, şi-a ales propria lui strategie şi tactică, şi deci propria lui soartă.

În general au fost două tendinţe. Una – adoptata mai ales de grupurile din carefă ceau parte ofiţeri superiori – era de a se angaja în luptă deschisă, cât maui repede. Alta era de a evita confruntări decisive, ducând o luptă de gherilă de lungă durată. Fără să ne fi înţeles în prealabil cu alte grupe, noi, făgărăşenii, am ales calea a doua, foarte asemănătoare cu a fraţilor Arnăuţoi.

Faptul că am rezistat aproape opt ani, se datorează, cred eu, următorilor factori:

Grupul Ion Gavrila Ogoranu intre doua actiuni

1. Grupul a fost alcătuit din tineri, care ne cunoşteam de mici, copilărisem, crescusem şi ne educasem împreună. Între noi era o încredere deplină ; mai mult, o dragoste deplină . O infiltrare a securităţii între noi era exclusă.

2. Aveam la îndemână cel mai compact masiv muntos al ţării, cel mai inaccesibil, lung de 100 km şi lat de 60 km, cu puţine drumuri de acces în munte. Cunoşteam munţii de mici şi ne simţeam în ei ca acasă.

3. Am avut ca sprijin oameni devotaţi cauzei noastre, care ne iubeau şi pe care îi iubeam la rândul nostru, oameni oricând gata să fie la noi.

4. Ne-am extins aria de rezistenţă pe o suprafaţă cât mai mare, în tot masivul Făgăraş, în munţii Perşani si pădurile din dreapta Oltului, până spre Racoş, Sighişoara, Mediaş, Copşa, Sibiu, pentru a “subţia” forţele securităţii trimise asupra noastră.

5. Ne-am împărţit în grupe mici, mobile.

6. Am renunţat de a avea un centru permanent de rezistenţă, aflându-ne într-o continuă mişcare, fiind peste tot şi nicăieri. Iarna ne-ngropam în zăpadă, într-un adăpost subteran, aşezat în locuri grele.

7. Ne-am pus la punct un bun sistem de informare la poalele munţilor, cu oameni devotaţi şi pricepuţi.

În general, Rezistenţa anticomunistă a avut trei caractere:

1. Caracter naţional. Alcatuita şi iniţiată de studenţi şi militari, încadraţi sau nu în partide politice (ţărănişti, liberali, legionari), ţelul luptei nu era al unui partid sau al unei mişcări, ci al neamului întreg.

O menţiune specială tot o fac. Cele mai multe grupuri de rezistenţă (aşa cum a fost cazul şi în Munţii Făgăraş) au fost iniţiate şi alcătuite de fraţi de cruce, organizaţie a Mişcării Legionare. Tot ei au dat cele mai multe jertfe în munţi sau în închisori. Unora nu le place acest lucru. Se poate răspunde: Munţii României au fost acolo unde sunt şi astăzi, în mod egal de primitori pentru oricine le-a păşit pragul. Dacă numai unii tineri au ales calea lor, istoria va trebui să ţină seama de aceştia, aşa cum au fost. Şi nimeni nu va putea spune că n-a meritat să intre în codru. Am avut totdeauna conştiinţa că noi, cei din rezistenţă, reprezentam adevăratul stat român, fiindu-i apărătorul lui. De altfel, aşa ne şi iscăleam: “Armata naţională română”.

2. Al doilea caracter a fost cel creştin. Am fost totdeauna conştienţi că suntem în acelaşi timp ostaşi ai lui Hristos şi ai neamului nostru. Am căutat să ne încadrăm acţiunile şi faptele noastre în onoarea militară şi în morala creştină.

S-a aruncat atâta murdărie, atâtea minciuni asupra luptei noastre, în ziare, cărţi şi filme, încât tineretul ne vede, în general, într-o lumină falsă. Ca şi în alte rânduri, apelăm la toţi câţi ne-au cunoscut, prieteni şi duşmani, oameni întâlniţi întâmplător sau anume, bărbaţi sau femei, să spună dacă ne-am purtat altfel decât ca luptători creştini şi români.

3. Al treilea caracter a fost cel monarhist. Am crescut şi am fost educaţi în spiritul ordinii şi al valorilor noastre naţionale. Neamul nostru a fost de veacuri condus de voievozi, domni, regi. Monarhia a fost totdeauna steagul în jurul căruia se adunau oştile la vreme de primejdie, era punctul fix al existenţei noastre ca neam: simbol al dăinuirii noastre pe acest pământ. Când, în 1952, am ajuns la cabana Bâlea, am spus sutelor de turişti: “- Spuneţi celor din ţară că mai există un colţ din Regatul României ce nu şi-a plecat capul înaintea comunismului. Şi va rămâne liber cât timp capetele ce le vedeţi vor sta pe umerii celor ce le poartă.”.

O ultimă intrebare: De ce trebuie scoasă la lumină istoria Rezistentei anticomuniste ? Cei morţi în lupte sau in temniţe nu mai au nevoie de laude. Nu pentru laude au luptat.

Puţinii supravieţuitori, tot aşa. Dacă ai putrezit în închisori sau ai trăit 30de ani condamnat la moarte, măcar atât ai învăţat : să nu te mai încântedeşertăciunile omeneşti, gloria, lauda şi alte mărunţişuri. De aceste fapte are nevoie faţa României în lume. Toate popoarele răsăritene îşi au revoluţiile lor anticomuniste. Noi? Avem cea mai lungă şi cea mai amplă rezistenţă armată împotriva comunismului, dintre toate ţările răsăritene. Cu jertfele pe care le-am dobândit in munţi şi închisori, putem oricând sta cu fruntea sus în rândul popoarelor lumii. Aceasta este adevărata imagine a României în lume.

De cunoaşterea acestei istorii au nevoie tinerii de azi şi de totdeauna. Ei pot fi mândri că sunt români. Pentru ca exemplul nostru să le fie de învăţătură şi de îndemn. Pentru ca atunci când Stalinii şi Jirinovskii ar îndrăzni să repete invazia, ei să fie la datorie.

Munţii, dragii noştri munţi ai României, îi vor primi şi pe ei cu drag şi-i vor adăposti, aşa cum ne-au adăpostit şi pe noi.

Crucea-de-pe-Caraiman - Brazii se frang dar nu se indoisec - Rezistenta Armata din Munti

REZISTENTA ANTICOMUNISTA DIN MUNTII FAGARASULUI

(NOTE SI STUDII COMPARATIVE PE MARGINEA DOCUMENTELOR DIN ARHIVA C.N.S.A.S.)

de ION GAVRILA OGORANU

Ion Gavrila Ogoranu la Galtiu de Cristian Negrea - Marturisitorii Ro

Foto: Cristian Negrea

CUVÂNT ÎNAINTE

Scurt istoric al rezistenţei armate anticomuniste din România

Pentru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât şi ca regim politic. În partidul comunist din România, înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, mai toţi fiind de origine etnică străină.

Partidul Comunist a fost impus la guvernare, de armata sovietică, şi apoi de forţa celor mai declasaţi indivizi din societatea românească: securitatea.

Noi românii, am ieşit din război ca un popor învins, şi tratat ca atare, şi de sovietici, şi de democraţiile apusene. Jertfele noastre împotriva Germaniei naziste, au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel şi a celorlalte ţări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de terminarea războiului.

Odată cu impunerea la cârma ţării a unui guvern comunist, al lui Petru Groza, în 1945 a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie, şi şi-au dorit puterea şi traiul bun, pe spinarea semenilor lor.

Dacă la noi, teroarea a fost mai fără milă, şi nedreptăţile mai strigătoare la cer, decât în celelalte ţări vecine, dacă am avut un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea ţara, care prin aşezarea ei geografică, eram în cel mai înalt grad, rupţi de apus, neavând graniţă decât cu ţări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă şi antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoşat şi obligat să execute tot ce i s-a comandat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 şi 1941), alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, „da” sau „nu”, în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.

Am devenit repede ţara de batjocură a Anei Pauker, Luca Laslo, Gheorghe Gheorghiu –Dej, Burăh Tescovici (Teohari Georgescu), Pantiuşa Botnarenco, Alexandru Nicolski, Walter Roman, Vincse, şi Aranici.

Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au plecat capul, şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste cuprinsul ţării.

Şi totuşi în această mlaştină a disperării, s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de ofiţeri cum a fost Lt. Motrescu, şi a continuat în acest colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.

Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului 1944, şi iarna ce a urmat, au fost lansaţi în ţară de germani, grupuri de paraşutişti, cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil, împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesfiinţat, intrând în legalitate,altele care nu erau cunoscute de regim, au rămas în munţi, până în 1948, când au devenit active. Aşa a fost grupul de la Sâmbăta de sus – Făgăraş, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane, şi Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.

Însuşi fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.

În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere, şi ajutor apusean, speranţe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, col. Arsenescu.

În 1947, exista o înţelegere între toate forţele anticomuniste, din care făceau parte P.N.Ţ. (ing. Pop), Partidul Liberal (ing. Bujoi), Mişcarea Legionară (prof. Niculae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din Armata română, organizaţiile studenţeşti, şi alte forţe.

S-a format şi un Comandament unic al rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (gen. Rădescu), despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România.

Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltraţi agenţi sovietici de grad înalt ca Filby şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat, şi în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări”, finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi (autorul acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzaţi).

În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de nearestaţi, poate 20%, dintre cei ce erau decişi să se încadreze în rândurile rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de regim, fie că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din România, atâta câtă a fost.

Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară, până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie, care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri, şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluţiile de la 1848, învinşi în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa naţională trează, prin ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm astăzi pe pământul ţării.

Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină, a celor din închisori, şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări.

Câte grupuri de rezistenţă armată anticomunistă au fost? Numărul exact nu se ştie. În arhivele securităţii nu am găsit un inventar complet, ci numai tabele parţiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă, nu s-a făcut. Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa armată anticomunistă, a numărat peste 200 de grupuri.

Un grup înarmat de rezistenţă anticomunistă, trebuie să aibă următoarele caracteristici:

  1. Un număr de doi sau mai mulţi luptători (189 –în banda Lupşa Victor-Vrancea, 250 –în banda Dunca Vasile – Maramureş, etc), hotărâţi să se opună cu arma, orânduirii comuniste, pentru a o dărâma.
  2. Un număr de oameni de sprijin al luptătorilor, care ajunge până la ordinul miilor, oameni ce au dat adăpost, hrană şi informaţii grupurilor de luptători.
  3. Un sector muntos sau păduros, în care să activeze, şi un număr de localităţi unde să-şi exercite influenţa asupra populaţiei.
  4. Forţe ale securităţii şi miliţiei, de la un pluton până la o armată de multe batalioane sau regimente, cu tehnică de luptă, care au acţionat după toate regulile războiului, împotriva grupului, câteva zile, câteva luni, sau ani în şir (20 de ani în munţii Bucovinei).
  5. Un număr de câţiva luptători din grup ucişi, sau prinşi răniţi în ciocnirile cu forţele securităţii.
  6. Un număr de câţiva dintre luptători sau dintre sprijinitori, ucişi în anchete în securitate.
  7. Neapărat unul sau mai multe Iude, care i-au vândut pentru bani sau avantaje materiale, pe luptători, pentru a fi prinşi vii sau răniţi.
  8. Un proces sau mai multe procese publice, sau secrete, în care s-au dat zeci, sute sau mii de condamnări (cazul zonei Făgăraş), dintre care multe la moarte şi confiscarea averii.
  9. Execuţii ale celor condamnaţi la moarte, în locuri dosite, aruncarea cadavrelor în gropi comune, necunoscute până în ziua de azi, sau execuţii fără condamnare, în locuri publice, pentru a înspăimânta populaţia (la Cîmpeni, a rudeniilor episcopului Valerian Trifa).
  10. Ucideri, a celor condamnaţi la închisoare, în afara Penitenciarului, în condiţii necunoscute.
  11. Instalarea unui regim de teroare asupra familiilor, sprijinitorilor şi populaţiei din localităţi (bătăi, chinuri, confiscarea averii, familii distruse, alungarea din case, strămutarea lor forţată, copii neprimiţi la şcoli, servicii militarii în unităţi de pedepsire de muncă forţată, sate întregi dislocate în Bărăgan, (de exemplu satul Segacea din munţii Apuseni.)
  12. Arogarea dreptului de viaţă, libertate sau moarte, de către câţiva ofiţeri de securitate, care puteau face în sectorul lor, orice crimă şi fărădelege, fără a da socoteală nimănui.

Cititi studiul integral la Miscarea

Drept ÎNCHEIERE, aşez aici la sfârşit, acest TESTAMENT, care rezumă însăşi esenţa luptei noastre.

Troita Grupului Ion Gavrila Ogoranu din Fagaras - CNSAS via Marturisitorii Ro

TESTAMENT

Alcătuit de grupul carpatin-făgărăşan în primăvara anului 1954,

în muntele Buzdugan

– ciorna acestui testament a fost găsit de securitate la profesorul Remus Budac –

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri, n-am purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE:

Noi nu admirăm neamul nostru, nici căutăm să-l înţelegem şi studia în virtutea nuştiucărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei.

În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmisegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci, de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda, şi nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri, şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam.

Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales, am simţit în ceasurile negre, mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El, nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota.

Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor, sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.

Grupul Ion Gavrila Ogoranu in Fagaras - CNSAS via Marturisitorii.RoFoto: Miscarea.net si CNSAS

MARTURISITORII

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON