Mărturii despre Părintele Ilie Lăcătuşu din Dosarele CNSAS şi o minune cu Părintele Justin Parvu

Parintele Ilie Lacatusu dupa detentie - CNSAS - Lumina - Marturisitorii RoUnul dintre slujitorii români persecutaţi în perioada comunistă a fost părintele Ilie Lăcătuşu. Acesta s-a născut la 6 decembrie 1909, în familia cântăreţului bisericesc Marin Lăcătuşu din localitatea Crăpăturile, judeţul Vâlcea. După şcoala primară, între 1922 şi 1930, tânărul Ilie Lăcătuşu a urmat Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea, apoi între 1930 şi 1934, cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Deşi era căsătorit încă din martie 1931, Ilie Lăcătuşu a primit darul preoţiei abia după obţinerea licenţei în teologie. Pentru o scurtă perioadă de timp este slujitor la Parohia Osica de jos, în judeţul Olt, pentru ca de la 1 noiembrie 1934 să devină paroh la Pluta, judeţul Mehedinţi. Situată între Filiaşi şi Strehaia, Parohia Pluta, cu filiala Buiceşti, avea 469 de familii, respectiv 1.805 suflete. Aici, prezbitera Ecaterina Lăcătuşu, învăţătoare la şcoala din localitate, a înfiinţat un frumos cor care dădea răspunsurile la slujbele săvârşite de părintele Ilie Lăcătuşu. Pentru ridicarea culturală a comunităţii, părintele a înfiinţat un „centru cultural“, dar şi o cantină şcolară pentru toţi elevii din localitate.

Prin numeroasele iniţiative pastoral-misionare, părintele Lăcătuşu a devenit foarte iubit de credincioşi, în comunitate neexistând sectanţi. De aceea, în perioada guvernării legionare a fost cooptat în calitate de şef de cuib, a cărui activitate însă s-a rezumat la iniţiative gospodăreşti, după cum rememora într-o declaraţie din 1954: „Ni s-a spus pe un ton convingător că este cazul să dăm şi noi concurs acelui partid care nutreşte bine bisericii şi ţării şi că luptă pentru dreptatea celor mulţi şi ca atare şi noi pentru interesele generale obşteşti comunale… Am ţinut câteva adunări, am luat hotărâri pentru terminarea podeţelor mici începute şi deteriorate în comună, pentru curăţenia şoselei de zăpadă, pentru adunatul fierului vechi, a părului de porc, împărţindu-ne cu atribuţii pe sectoare de activitate“. Părintele a activat în mişcarea legionară până la rebeliunea din ianuarie 1941.

Ulterior, între 1 noiembrie 1942 şi martie 1943, a făcut misiune pe frontul antibolşevic din Transnistria, slujind la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail“ din Şerşeniţa, judeţul Râbniţa, în apropiere de Nistru, parohie cu 974 de familii, respectiv 4.000 de suflete. În perioada bolşevică, biserica parohială fusese transformată în club politic. Părintele Lăcătuşu a reamenajat-o şi a înzestrat-o cu icoane, veşminte şi obiecte de cult, astfel încât la 3 noiembrie 1942 a resfinţit-o. Ca slujitor a împărţit obiecte religioase credincioşilor, a iniţiat acţiuni de ajutorare cu lemne de foc pentru cei săraci, a înfiinţat o cantină destinată şcolarilor orfani, a predat religia în şcoli, totodată de la 1 ianuarie 1943 suplinind Parohia Grabova, din vecinătate.

După instalarea regimului comunist, părintele Ilie Lăcătuşu a intrat în atenţia Securităţii, mai ales datorită stimei de care se bucura în localitate. În urma unor declaraţii calomniatoare date de doi membri PMR, prin care se arăta că părintele „ar duce activitate de dezbinare în localitate“, în 1949 se declanşează o urmărire împotriva sa. Însă ancheta Securităţii a dovedit contrariul. Nu la fel s-a întâmplat în anul 1952, când a fost arestat din cauza antecedentelor politice.

În contextul valului de arestări declanşat în rândurile foştilor lideri locali legionari, la 19 iulie 1952 părintele Ilie Lăcătuşu era reţinut de Securitatea regiunii Craiova şi trimis în ancheta de la Ministerul Afacerilor Interne. La percheziţia domiciliară i s-au confiscat 59 de exemplare din revista preoţească „Renaşterea“. Conform unor denunţuri, părintele Ilie Lăcătuşu ar fi deţinut funcţia de şef de sector legionar în vremea guvernării naţional-legionare.

Din coroborarea documentelor (multe contradictorii), care se găsesc în dosarele întocmite de fosta Securitate, reiese faptul că, în noiembrie 1940, părintele Lăcătuşu ar fi fost delegat la şefia sectorului legionar de care aparţinea, însă fără a milita politic. Anchetatorii de la Securitate au încercat să supradimensioneze „activitatea legionară“ a părintelui, în cele din urmă fiind trimis în colonie de muncă pentru 24 luni. Părintele a executat condamnarea administrativă în coloniile de muncă de la: Peninsula (16 noiembrie 1952 – 28 august 1953), Borzeşti şi Oneşti, de unde la 26 aprilie 1954 a fost eliberat.

“Biserica a fost şi este lăcaşul unde inimile creştine şi-au plecat simţămintele topite în calde rugăminţi”

Revine în parohia sa de suflet. Deşi avea antecedente penale, părintele era stimat în continuare de credincioşi şi chiar de către reprezentanţii autorităţilor locale şi politice. În documentele Securităţii, se arată cum părintele Lăcătuşu este permanent înconjurat şi ajutat de preşedintele Sfatului popular, secretarul comunal de partid, instructorul de partid, acesta din urmă în noiembrie 1957 cerându-i sfinţirea fântânii din faţa primăriei. Tocmai astfel de manifestări deranjau organele de represiune. I se consemnează predicile „cu dublu înţeles“, precum cea din 7 aprilie 1957: „Oamenii să-şi achite cotele ca Învierea Domnului să nu-i găsească supăraţi şi să aibă neplăceri“. Din astfel de motive, la 1 iulie 1959 părintele Lăcătuşu a fost reţinut şi, prin decizie a MAI, trimis în lagăr de muncă pentru 60 luni. A muncit în lagărele de la Periprava (iulie 1959, decembrie 1959-1964) şi Salcia (octombrie 1959), fiind eliberat la 6 mai 1964, cu dreptul de a se întoarce la slujirea preoţească.

Câteva luni a fost nevoit să urmeze un tratament medical la Bucureşti. De la 20 decembrie 1964 a ocupat postul de paroh la Gârdeşti, comuna Necşeşti, raionul Roşiorii de Vede. Aici a reparat biserica şi a slujit altarului cu demnitate şi discreţie, astfel încât să nu atragă atenţia organelor represive, deşi acestea îl urmăreau permanent. În încercarea de a se muta la Bucureşti, aproape de fiica sa, în august 1970 este transferat la Parohia Cucuruzu, comuna Răsuceni, judeţul Ilfov, de unde în 1978 s-a pensionat. La 22 iulie 1983 a trecut în ceata drepţilor.

Pentru Ilie Lăcătuşu nu militantismul politic, ci slujirea Bisericii şi a poporului au constituit preocupările de căpătâi, după cum se exprima într-o declaraţie din 1941: „M-am încadrat cu cele mai curate intenţiuni în Mişcarea legionară, cu gândul la jertfelnicie, pentru binele Neamului şi Patriei, lucrând cu înţelepciune şi tact în rolul meu de educator în această latură de îndrumare civic-naţional-patriotică… Fiind preocupat şi pătruns de conştiinţa misiunii hainei şi prestigiului preoţesc, n-am făcut loc faptei de ocară şi prilej de poticnire celor buni, deoarece eram înarmat nu cu muniţiuni şi arme ucigătoare pe care nu le-am avut niciodată, nici promise, nici în posesie, ci am avut, în ciuda tuturor vrăjmaşilor, credinţă în Dumnezeu şi respectul faţă de tot om. Lucrând în dragoste evanghelică, am purces în prisosul de timp ce mi-l îngăduiau treburile bisericeşti la această muncă socială… Biserica a fost şi este lăcaşul unde inimile creştine şi-au plecat simţămintele topite în calde rugăminţi. Din faţa Sfântului Altar am binevestit prin predici voia Domnului Hristos, nicidecum aluziuni şi apologii politice… Purtarea în ţinută şi cuvânt mi-a fost cuviincioasă oricând şi oriunde. La dragostea mea faţă de enoriaşi, pe care nu i-am ameninţat niciodată prin vorbe necumpătate, mi s-a răspuns întotdeauna şi mi se răspunde şi azi cu cea mai însufleţită dragoste“.

Memoria Bisericii /Ziarul Lumina

O minune cu Părintele Ilie Lăcătuşu relatată de Părintele Justin Pârvu

PARINTELE-Justin-Parvu-in-Arhivele-Securitatii-Civic-Media-CNSAS-Marturisitorii-Ro.jpg“Cu părintele Ilie Lăcătuşu am stat patru ani la Pe­ri­pr­ava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin in­ter­io­ri­za­rea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi, atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spu­nea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne ru­găm a­tunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot tim­pul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîn­semnatul.

Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Del­tă, când părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ia­nuarie, ne-au trimis în colonie, la canal, la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iar­nă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi vă­zusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mi­tra­­liere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom re­fuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo pa­truzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să in­trăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci, te duci într‑o ştioal­­nă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la în­ce­put.

Dar părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm, pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Mai­ca Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate ne­vă­tă­maţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu to­ţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare a­colo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frun­ze, trebuia frumos, curăţat, mă­su­rat, pus la dimensiune şi e­ra un ger de – 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât ve­deai nufărul galben înflorit sub gheaţă.

Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne‑au urmărit în tot acest timp şi, dedesubt, florile de sub gheaţă. Ei bine, e­ram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare mi­­nune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi, e­ra ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oa­se. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a lumi­nat de ziuă. Era o căl­du­­ră, de se minunau şi caraliii. Ne‑am dezbrăcat şi s-au us­­cat hainele ca la cea mai fier­binte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne‑am îmbrăcat şi hai la co­lo­nie.

Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun in­ter­nat, n-a fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor pă­rin­te­lui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…”

Sursa: MARTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
5 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON