“Un sfânt locuia în celulă cu noi: Constantin Oprişan”. Mărturii din mlaştina deznădejdii

New Doc

Constantin Oprişan (16 Martie 1921 – 26 iulie 1958) este omul care a trăit iadul în închisorile Piteşti, Gherla şi Jilava. “Vinovăţia” de a fi fost legionar a spălat-o cu vârf şi îndesat, timp de 11 ani.

A fost cel mai schingiuit dintre toţi deţinuţii, spun martorii oculari ai supliciilor la care a fost supus. Sângele său a stropit la propriu celulele prin care a trecut. În penitenciarul de la Piteşti, unde urma să fie “reeducat”, ca mulţi studenţi antic­o­munişti, a trăit acest calvar, rezistând cu gândul la Hristos.

În unele cazuri, când deţinuţii erau mai slabi sufleteşte şi nu mai puteau îndura chinurile zilnice, se deziceau de adevăratele lor convingeri şi spuneau, deşi doar de formă, că au înţeles ce fericire îi aşteaptă prin comunism… S-au salvat cu adevărat numai cei care au crezut în Dumnezeu, care au reflectat îndelung la condiţia lor, înţelegând că singura cale spre mântuire e răbdarea cu bărbăţie a chinurilor, rugăciunea, iertarea torţionarilor. Un astfel de om a fost Constantin (Costache) Oprişan, una dintre cele mai luminoase figuri ale închisorilor comuniste, dar şi o minte strălucitoare, fost cursant al filosofului Martin Heidegger.  

Oprişan s-a născut în Onceşti din fostul judeţ Te­cuci, în 1921, după liceu s-a înscris în Frăţiile de Cruce, iar în vremea prigoanei antonesciene împotriva le­gio­narilor, a plecat în Germania. Acolo a asistat la cursurile existenţialistului Heidegger. Între 1942 – 1944 a fost închis în lagărul de la Buchewald, conform planului naziştilor pus la cale pentru legionarii refugiaţi din România.

S-a eliberat în urma unui atac asupra lagărului, şi împreună cu alţi tineri s-a antrenat pentru a veni în România spre a lupta împotriva bolşevicilor. Întors în ţară în 1945, a devenit şeful Frăţiilor de Cruce. În 1946 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, avându-i profesori pe Lucian Blaga şi D. D. Roşca. Acesta din urmă îi ceda deseori locul la catedră pentru a expune cursul în faţa studenţilor.

PRIN SUFERINŢĂ CĂTRE DUMNEZEU

În 1948 a fost arestat şi dus la Piteşti, unde regimul sever de înfometare, bătăile, torturile din partea lui Ţurcanu şi alor lui reprezentau “reeducarea”. Aici a făcut TBC.

Sunt mai multe mărturii scrise ale celor care l-au cunoscut în închisori. Toate la un loc compun portretul unui om cu caracter integru, plin de bunătate şi un creştin adevărat până în ultima clipă. Dumitru Bordeianu a stat un an în aceeaşi celulă, la Piteşti, şi a scris în cartea sa, Mărturisiri din mlaştina disperării, (Ed. Scara, 2001): “Din fire era afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind nimeni altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat. (…) La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. (…) Cele 11 luni cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare”.

Din această perioadă avem preţioasa mărturisire a lui Virgil Maxim, care l-a cunoscut şi care spune că Oprişan nu a fost “reeducat”, cum au crezut torţionarii.

“Ţurcanu s-a aşezat la o oarecare distanţă în faţa lui Costache Oprişan şi a început să-i vorbească tare pentru a auzi toţi cei din celulă despre opera de făurire a omului nou al societăţii socialiste şi de felul cum ei, cei din închisoare, au să se supună şi vor colabora la aceasta. Oprişan i-a spus că se înşală. «Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba, din contră, ne îndepărtaţi sau creaţi monştri spirituali şi morali, politici şi sociali!». Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos: «Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!». «Nu vei realiza şi nu ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!»”, scrie Virgil Maxim în “Imn pentru crucea purtată”, Ed. Antim, 2002. A urmat atunci pentru Oprişan o cumplită pedeapsă. Ţurcanu i-a poruncit să se lun­gească cu faţa în sus şi s-a urcat pe toracele lui Costache până a ţâşnit sânge din gura lui. “Aşa ai să mori! Încet, încet, picătură cu picătură”, îi spunea batjocoritor Ţurcanu.

În cartea “Amintiri de la Gherla” găsim un alt pasaj edificator. Se întâmpla în 1951, în camera 99, la etajul 3, când Ţurcanu i-a obligat pe deţinuţi să se bată între ei: “Ochii lui Oprişan era scăldaţi în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu, cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Am înţeles că el, Costache Oprişan, trebuia să dea ultimul examen în faţa lui Ţurcanu, ca să nu mai fie bătut şi torturat”.

Neculai Popa l-a întâlnit tot la Gherla în 1952, la secţia TBC, şi povesteşte: “M-am dus să-l văd şi eu. Am rămas adânc impresionat atât de starea jalnică, cât şi de căldura cu care era întâmpinat oricine venea la el. (…) Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-l vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune”. (“Coborârea la iad. Amintiri din închisorile României comuniste“,  Ed. Vremea, 1999).

Ultimul an din viaţă l-a petrecut la Jilava. Martor la moartea lui Oprişan, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a povestit în cartea “Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire” (Ed. Sofia, 2002):

“În celula mea era un om, Costache Oprişan, ai cărui plămâni erau slăbiţi de tuberculoză (…) Nici de vorbit nu vorbea prea mult. Dar fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile, şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (…) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să-şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent – uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (…) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea depsre Iisus Hristos. (…) Constantin era gata să moară. M-am uitat la el. Faţa îi era complet slăbită. Ochii îi erau deschişi şi am văzut deasupra ochilor săi ceva ca o perdea de ceaţă. M-am speriat foarte tare. Am simţit că va muri şi voi fi singur în celula lui. Mi-am pus mâinile pe ale sale şi i-am zis: «Constantine, nu muri! Nu muri! Vino înapoi! Vino înapoi!». (…) Am avut sentimentul că fusese pregătit să păşească în lumea de dincolo, iar eu îi cerusem să se întoarcă în celulă. Aceasta îl în­spăimânta şi de aceea a început să plângă. (…) Constantin Oprişan plângea fiindcă eu îl silisem să se întoarcă. După câteva minute a murit”.

Gardienii au luat trupul numai piele şi os şi l-au dus. Unul dintre colegii de celulă i-a pus o floare pe pieptul gol sub care bătuse inima plină de Hristos a lui Constantin Oprişan. Înainte de a muri, rostise cuvintele: “Voi muri, dar după moarte mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi!”.

Daniela Cârlea Şontică/ Jurnalul National

Sursa: MARTURISITORII

constantin costache oprisan marturisitorii

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON