15

23 October 2014

Erou pentru România şi martir pentru Hristos: Părintele Paulin Clapon, şoim al trupelor de paraşutişti şi fost deţinut politic, decorat de Armata Română la Mănăstirea Petru Vodă. GALERIE FOTO, VIDEO şi doua interviuri

Inmormantarea-Parintelui-Justin-Parvu-Petru-Voda-Monahul-Paulin-Clapon-foto-Victor-Roncea

Marţi, 21 Octombrie 2014, Părintele Paulin Clapon, veteran al primei unităţi de paraşutişti militari ai Armatei Române, a fost decorat de către colonelul dr. Doru Constantin Tocilă, comandantul Batalionului 630 Parașutiști «Smaranda Brăescu» de la Bacău, pentru meritele sale militare.

Parintele Paulin Clapon de la Petru Voda decorat de Armata si P Hariton Negrea

Monahul Paulin (Gheorghe) Clapon a fost combatant activ pe frontul de Răsărit în al doilea război mondial, luînd parte la o sumă de acţiuni de mare vitejie ale paraşutiştilor militari, o tînără armă de elită înfiinţată în 1941, cu cîteva zile înainte de intrarea României în războiul de dezrobire a Basarabiei. După întoarcerea de pe front a fost arestat şi a stat în temniţele comuniste vreme de aproape 20 de ani, pînă la eliberarea din anul 1964, fiind printre ultimii deţinuţi politici eliberaţi de regimul comunist. În închisorile prin care a trecut, în special închisoarea Aiud, Gheorghe Clapon a fost un model de demnitate, integritate şi dîrzenie. După săvîrşirea întru Domnul a soţiei sale, în anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru Vodă, unde a fost tuns în monahism de Părintele Justin Pârvu. Reamintim că şi Părintele Justin Pârvu a fost militar în cadrul trupelor de vînători de munte, Divizia a 4-a, pe acelaşi front de Răsărit.

Parintele Paulin Clapon  decorat de Armata la Petru Voda

Evenimentul de ieri este unic în istoria post-decembristă a României şi face o mare cinste Armatei Române, pentru care Sfînta Biserică Ortodoxă se roagă la toate slujbele sale, transmite Manastirea Petru Voda.Ro odată cu urarea caldă Întru mulţi ani, Părinte Paulin!

Parintele Paulin Clapon de la Petru Voda decorat de Armata Romana

De asemenea. Ziarul Lumina relatează:  Marţi, 21 octombrie 2014, părintele Paulin Clapon de la Mănăstirea Petru Vodă, veteran al primei unităţi de paraşutişti militari ai Armatei Române, a fost decorat de către colonelul dr. Doru Constantin Tocilă, comandantul Batalionului 630 Paraşutişti „Smaranda Brăescu“ de la Bacău, pentru meritele sale militare. Evenimentul a avut loc în cadrul unei slujbe de mulţumire oficiate de soborul mănăstirii nemţene.

Oficiali ai Armatei Române au participat marţi la o slujbă de mulţumire oficiată de către soborul mănăstirii nemţene Petru Vodă. Cu acest prilej, au oferit părintelui Paulin Clapon, veteran de război, însemnele onorifice ale paraşutiştilor militari – bereta, insigna şi ecusonul, precum şi o diplomă de excelenţă.

Parintele Paulin Clapon la Petru Voda decorat de Armata

„În tinereţe, părintele Paulin a zburat cu aripi de metal pe înaltul ţării, ca să ofere acestei ţări linişte, pace, independenţă, ca oamenii să aibă parte de Sfânta Biserică, iar familiile să-şi împlinească idealul lor. Acum, părintele se află într-o altă armată – cea a lui Hristos, având chipul îngeresc, tot cu aripi, după rânduiala Sfinţilor Părinţi Vasile cel Mare, Teodosie cel Mare şi Pahomie“, a subliniat protos. Hariton Negrea, stareţul Mănăstirii Petru Vodă.

Monahul Paulin Clapon, în vârstă de 94 de ani, a luptat în al Doilea Război Mondial, făcând parte din prima companie de paraşutişti a Armatei Române de la Popeşti – Leordeni. Din anul 2005 părintele s-a retras la mănăstirea nemţeană, unde a şi fost călugărit. Acţiunea de decorare a veteranilor de război desfăşurată de către Armata Română face parte dintr-o campanie organizată cu ocazia Zilei Armatei Române, ce va fi serbată pe 25 octombrie.

Parintele Paulin Clapon de la Petru Voda decorat de Armata

19 ani şi şapte luni în temniţele comuniste

Monahul Paulin (Gheorghe) Clapon a fost combatant activ pe frontul de Răsărit în Al Doilea Război Mondial, luând parte la o sumă de acţiuni de mare vitejie ale paraşutiştilor militari, o tânără armată de elită înfiinţată în 1941, cu câteva zile înainte de intrarea României în războiul de dezrobire a Basarabiei. După întoarcerea de pe front a fost arestat şi a stat în temniţele comuniste vreme de 16 ani, până la eliberarea din anul 1964, fiind printre ultimii deţinuţi politici eliberaţi de regimul comunist. În închisorile prin care a trecut, în special închisoarea Aiud, Gheorghe Clapon a fost un model de demnitate, integritate şi dârzenie. După săvârşirea întru Domnul a soţiei sale, în anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru Vodă, unde a fost tuns în monahism de părintele Justin Pârvu. Amintim că şi părintele Justin Pârvu a fost militar în cadrul trupelor de vânători de munte, Divizia a IV-a, pe acelaşi front de Răsărit, aminteşte Tudorel Rusu pentru Lumina şi Doxologia, unde se prezinta si o filmare de la eveniment.

Ministerul Apărării Naţionale transmite o relatare emoţionantă:

“Patrie, Datorie, Credinţă …

Veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, monahul Paulin a făcut parte din prima companie de parașutiști militari, înființată în 1941, şi-a servit şi iubit Patria, a luptat cu mândrie, onoare şi credinţă, a cunoscut închisorile și prigoana comunistă, dar amintirea războiului îi este încă vie.

Sublocotenentul în retragere Gheorghe Clapon, acum monahul Paulin, s-a retras în viața monahală la sfatul vestitului preot arhimandrit Iustinian Pârvu, iar la cei aproape 94 de ani nu poate vorbi, ca urmare a celor trei atacuri cerebrale, dar este foarte lucid, aude și vede foarte bine.

“La vederea militarilor, bătrânul parașutist s-a ridicat din strană. Frații călugări, în frunte cu starețul mănăstirii, protosinghelul Hariton Negrea au efectuat o mică slujbă de mulțumire și la sfârșit i-au cântat monahului Paulin Întru Mulți Ani! Comandantul Batalionul 630 Parașutiști, colonel Doru Tocilă împreună cu plutonierul-adjutant principal Cezar Iosub și plutonierul-adjutant Costel Stanciu, militar rănit în Afganistan, au oferit în numele camarazilor de armă veteranului de război o beretă bordo, o insignă de specialist de clasă în arma parașutism, emblema unității, o diplomă de excelență și o sticlă de vin spumos pe care era tipărită poza Smarandei Brăescu. Prin semne bătrânul a dat de înțeles că a cunoscut-o personal pe temerara parașutistă.
Privindu-i pe parașutiști, chiar dacă nu putea vorbi, din ochii călugărului izvora acel simplu: Mulțumesc că nu m-ați uitat! Pentru câteva clipe, bereta de parașutist a revenit pe capul bătrânului parașutist, după foarte mulți ani de uitare. Toată suflarea din biserică, călugări și militari au simțit că fratele sau camaradul mai în vârstă a redevenit peste ani acea punte de legătură sufletească între armată și biserică.” – ne-a transmis cu emoţie camaradul nostru Lucian Irimia, despre această acţiune de suflet a paraşutiştilor băcăuani.

Pentru că sacrificiu impune respect! Pentru că putem!”

MARTURISTORII publică mai jos şi două interviuri cu Părintele Paulin, erou pentru România şi martir pentru Hristos:

Parintele Paulin Clapon Petru Voda Foto Cristina Nichitus Roncea

-Ce ne puteţi spune despre Aiud?

-Aiudul a fost cu-adevărat temniţa neamului românesc. Aproape toţi intelectualii români de vârf şi-au pierdut viaţa acolo. În primul rând, pentru că Aiudul a fost considerată puşcăria legionarilor.
În 1948 a fost foamete. Erau patru ţigani, cu un car cu bivoli, care tăiau urzicile, le malaxau, aduceau un sac de mălai, un sac de făină de soia şi făceau mâncare pentru 3500-4000 de oameni. Asta pentru două zile!
O altă crimă pe care a făcut-o regimul comunist a fost cu generalii care au condus Armata Română şi au murit la Aiud. Criminalii de război, cum i-au numit comuniştii. Practic erau ca nişte schelete. Asta a făcut regimul comunist. Şi poate e prea puţin acest lucru, pentru că, dacă am suferit cei care am fost în puşcărie, sunt sigur că au suferit şi cei de afară. Poate chiar mai mult!
La Aiud a fost închisă toată elita neamului românesc. Domnule, de unde or fi adus călăii ăia de gardieni, ce lapte or fi supt la mamele lor? Nişte criminali ordinari. Deşi erau poate special înrăiţi, pentru că dimineaţa când veneau la serviciu, îi dezbrăcau la pielea goală să vadă dacă n-au scrisori pe care să le aducă deţinuţilor.

– Cum a fost regimul din închisoarea Aiud?

– Ca să-ţi spun chinurile de la Aiud trebuie să pornim de la izolări. Să dormi pe ciment, iarna, vă daţi seama! În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Eu am raportat condiţiile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată… În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: „Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!”.
În 19 ani şi şapte luni cât am stat în închisoarea Aiud n-am ştiut nici de mama, nici de tata, nici de scrisoare, nici de vorbitor, nici de cămaşă, nici de izmană, nimic. Am lucrat zi-lumină şi am primit o pastă de dinţi şi-o batistă. La Piteşti, casierul şi contabilul de acolo mi-au spus cât am câştigat lucrând în mină: 45 de bani.

– Ce personalităţi aţi cunoscut la Aiud?

– Cam pe toţi pe care îi ştiţi şi dumneavoastră, eu i-am cunoscut acolo.

– L-aţi cunoscut pe Traian Trifan?

– Cum să nu. Trifan era în închisoare din 1941. L-am cunoscut şi pe Părintele Arsenie Papacioc, şi pe mulţi alţii.

– Care a fost crezul pentru care aţi luptat şi suferit, Părinte?

– Dragostea de neam, ţară şi Dumnezeu. Singurul om politic pe care l-a avut România şi a vrut să facă ceva în cadrul neamului, fără să împrumute nimic din Apus sau Răsărit, a fost Corneliu Zelea Codreanu. În afară de el am mai avut un singur om politic: Ion I.C. Brătianu. Restul n-au nimic comun nici cu Dumnezeu, nici cu neamul.

– Vi se pare moral să se ridice ceva la Aiud fără avizul foştilor deţinuţi politic?

– Acolo sunt osemintele celor care au fost în puşcărie. Monumentul de la Aiud este al foştilor deţinuţi politic. Episcopul poate face ce vrea, dar osuarul a fost sfinţit de IPS Bartolomeu Anania. La sfinţirea mesei din Sfântul Altar am participat şi eu. Fosta mea soţie este maică la Aiud.

– Ce se întâmplă cu plănuita mănăstire si biserica de la Aiud?

– Sunt două planuri. Unul din ele este dirijat de un om protejat al masoneriei, Dan Picu… Dan Puric. P.S. Andrei al Alba-Iuliei e de acord cu planul lui Puric. Părintele Augustin, de la Schitul de-acolo, a protestat putin dar acum totul a rămas baltă (Părintele Justin nu a fost de acord cu acest proiect). Eu cred că Părintele Justin ar face biserica. Ce vedeţi aici, la Petru Vodă, e făcut de el. Dacă nu e făcut cu mâna lui, atunci cu banul văduvei pe care l-a primit de la credincioşi. In plus fata de asta aici isi da si pensia lui. Cam asta este cu Aiudul…

Astazi in tara noastra romaneasca singurul care poate sa rezolve problema e Dumnezeu. Mie mi-a fost frica in toata viata mea doar de doua persoane: de tatal meu si de Dumnezeu. Tata nu mai este. Ce pot sa-mi mai faca astia? Doar trupul sa-l ia ca sufletul nu au cum sa mi-l ia! E al lui Dumnezeu!

Interviu consemnat de Florin Palas

(Fragment dintr-un interviu acordat de fostul detinut politic, Monahul Paulin – 20 de ani de inchisoare, dintre care 18 numai la Aiud – revistei Veghea, nr. 4, 2009)

Părintele-Paulin-Clapon - Petru Voda

„Eu am reuşit să uit. Nu mă mai interesează cel care m-a chinuit” Interviu cu monahul Paulin Clapon, fost deţinut politic – realizat de Isabela Aivăncesei pentru Lumea Monahilor

Eu am făcut politică de tânăr, mi-am iubit ţara, neamul şi pe Dumnezeu. Pentru asta am făcut politică eu; mi-am jertfit libertatea şi tot ce am avut mai bun.

Câţi ani aţi fost închis?

19 ani şi şapte luni în toate puşcăriile din ţară.

Unde a început totul?

Ei, e greu de povestit. În ’44, pe 23 august, eram la Curtea de Argeş, la aeroport – am fost aviator. Cu asentimentul comandantului nostru, am luat tot materialul militar, armament şi muniţie, şi ne-am dus în Munţii Făgăraşului. Am urcat pe Argeş în sus, pe lângă Cumpăna, Zănoaga şi aşteptam, după informaţiile pe care le aveam atunci, ca nemţii să dea un atac în toamnă. Noi urma să le tăiem calea ruşilor, de aici. Am avut şi ofiţeri nemţi cu noi, vreo şapte-opt, pe care i-am găsit aici şi i-am scos din lagăr – au fost prinşi şi noi i-am scos din lagăr. Dar lucrurile nu au mers cum ne-am gândit noi, aşa că a trebuit să închidem capitolul acestei aşteptări şi ne-am împrăştiat. Nemţii au plecat în Germania, iar dintre noi vreo trei s-au dus în Bulgaria, că erau din fostul Cadrilater, vreo patru au fost necunoscuţi… Eu am venit în Bucureşti şi în Bucureşti m-au arestat. Am fost condamnat cu nume fals; nu am fost Clapon Gheorghe, am fost Dragoş Gheorghe – şi numele meu a fost descoperit abia în ’50, când eram la mina Baia Sprie. La Baia Sprie tot veneau să mă întrebe ce ştiu despre Munţii Făgăraşului. Nu am recunoscut nimic. Văzând că nu recunosc, m-au luat la Securitate la Piteşti – că acţiunea se întâmplase la Curtea de Argeş. La Piteşti nu am recunoscut nimic şi, pentru că ei nu aveau spaţiu pentru deţinuţi – că aveau o avalanşă de arestaţi – m-au dus la Penitenciarul Piteşti.

Şi m-au băgat în celulă şi a doua sau a treia zi m-au scos la plimbare. Îmi făceau semn: de unde vii, ce e nou – voiau să le spun ceva nou. Ei, nu puteai să le spui nimic, înţelegi? La vreo două-trei zile văd că gardianul care mă scotea la plimbare zice: “Ia treci dumneata cu ei acolo, în celula lor” – adică să mă bag cu deţinuţii ăia cu reeducarea, ca să mă tragă de limbă. Asta mi-a spus gardianul, că a avut ordin de la Securitate ca să mă bage cu ei. Ei, şi acolo am căzut ca musca-n lapte, că eu nu am avut nicio legătură cu ei, nu am fost student. Dar, pentru că faptul că m-au dus acolo – ca să mă tragă de limbă – am luat şi vreo două luni ciomăgeală de la ei, cât am putut să suport. După aia am declarat greva foamei şi m-au scos de acolo şi am scăpat, nu am mai avut nicio legătură cu ei. Dar, pentru faptul că nu am vrut să recunosc nici numele meu, după aia m-au acuzat de fals în semnătură şi m-au ţinut patru ani şi jumătate la Piteşti, să mă judece. Am avut nouă termene de judecată, nu am vrut să le spun nimic, şi atunci m-au condamnat, mi-au dat o pedeapsă de 25 de ani. De acolo m-au dus la Gherla, unde am stat două luni, de la Gherla m-au dus la Aiud. Până a ajunge la Aiud, în ‘46, am trecut prin toate închisorile: am fost la Sibiu, am fost la Alba Iulia, am fost la Oradea, am fost la Jilava de vreo cinci-şapte ori, la Ministerul de Interne, la ruşi vreo două luni… Am trecut prin toate închisorile. M-au condamnat aici şi m-au dus la Aiud. La Aiud nu am vrut să muncesc la mină, m-au băgat în lanţuri şi am scăpat de muncă. Nu am vrut să muncesc, din ‘51 nu am vrut să mai muncesc niciun pai. Până în ‘64 am stat la Zarca, la Aiud. Acolo, la Aiud, am stat nouă luni la nebuni, pentru că nu voiam nici să îi salut, nu voiam să îi respect cu nimic, înţelegi? Ei, m-au băgat la Zarca. La Zarcă au început reeducările, dar nu m-au adus la reeducare decât într-o singură zi. A venit masa, ne-au dat o mâncare zdravănă, dar am refuzat masa.

Ce înseamnă mâncare zdravănă?

Păi atunci, când am intrat în puşcărie, an avut 80 de kg. Când am ieşit, am ieşit cu 49 de kg. Cam asta a fost mâncarea de la puşcărie. Iar cea mai bună mâncare a fost terciul: apă cu mălai şi cu sare; un fel de zeamă subţire, aşa. Ăla e terciul. Restul erau “supe”. Îmi amintesc că am stat cu o parte din bătrâni prin celulă. Veneau cu mâncarea, o puneau în gamelă şi tot luau din supă, dar la fund – nimic! Era o apă tulbure şi atât. Ei, cam asta a fost.

Cum vi s-a părut România după 20 de ani de temniţă?

Nu a fost ceva deosebit. România a fost prosperă înainte să vină comuniştii. Să nu uitaţi dumneavoastră că dinainte de ’20, şi chiar după ’20, România a fost grânarul Europei. Toată Europa mânca grâu de la noi. România a fost singura ţară care a avut petrol, toate maşinile din Europa mergeau cu petrol românesc, să ştiţi, nu din Rusia. Aveam sare; îmi amintesc o statistică din care reieşea că zăcămintele de sare puteau să ţină lumea întreagă 80 de ani. Astăzi, nu mai avem nici sare, nici petrol, nici gaze, nu mai avem nimic.

De multe ori la puşcărie noi ne uitam pe geam şi vedeam lumea trecând pe acolo. Şi ne întrebau: „Băi, ceva deosebit s-a întâmplat? S-a schimbat ceva?” Veneau ofiţerii ăia speciali care ne întrebau. „Da, domnule – zic –, ştiu că înainte bietul român, în special în zi de sărbătoare, purta haine de sărbătoare, pantofi de lac, fie că erau români, fie că erau străini, era îmbrăcat frumos. Acum îi văd, indiferent că e zi de lucru sau e zi de sărbătoare, îi văd pe toţi în aceeaşi salopetă şi papuci de cauciuc.” „Ei, mama mă-tii de bandit! Tot pe-a ta o ţii?” „Ăsta e adevărul, domnule.” „Dar de unde ştii acest lucru?” „Ei… mă uitam pe geam.”

Eraţi un om periculos în puşcărie?

Da. Periculos pentru ei pentru că eu mi-am păstrat demnitatea, nu am vrut să îi salut cu „Să trăiţi!”, dar eram respectuos, spuneam „Bună ziua”. Iar pentru faptul că ştiau că le răspund la insulte, toţi căutau să aibă ceva special să mă agaţe ca să mă poată condamna, să mă condamne la izolare şi la bătaie. Dar îţi spun: nu m-am temut. Le-am spus din capul locului: am două persoane de care mă tem: tata, care nu ştiu dacă trăieşte, şi Dumnezeu.

Sunt român, casa în care m-am născut este pe moşia lui Ştefan cel Mare, dată la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriţi cu 135 de hectare – 90 de fălci de pământ. Deci asta acum 500 de ani. Şi pământul pe care l-a primit tata de la străbunii mei este pământul naşterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, din Prut până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge, nu mă poate  cumpăra nimeni cu toate averile de pelume, înţelegi?

Mi-am iubit neamul, ţara, am făcut 20 de ani de puşcărie, şi dacă aş face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni. Nu am râvnit la bunul nimănui, nu am stricat casa nimănui. Mi-am iubit ţara, neamul şi pe toţi i-am respectat – pe toţi cei care au meritat; care nu, n-am vrut să îi respect, indiferent cine or fi. Trec pe lângă ei exact cum aş trece pe lângă o fântână care nu are apă.

Au fost oameni buni în puşcărie?

Să vă spun ceva: toată floarea neamului a fost arestată şi dusă la Aiud. Au fost demni, să ştiţi. Şi toţi ăştia au ajuns în puşcării.

Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, au fost 722 de avocaţi numai, ca să nu mai spun câţi profesori şi ingineri. Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduşi toţi oamenii cu carte.

Cu mine toţi au fost buni în puşcărie. Eu nu am avut duşmani printre deţinuţi.Am avut o discuţie cu un fost preot, dar în rest nu m-am certat cu nimeni – decât cu administraţia, cu ei am fost rău. Am fost capul răutăţilor, am fost rupt în bătăi. Pentru că, în primul şi în primul rând, mă prindeau că fac o infracţiune, nu recunoşteam şi trebuia să mă bată. Îmi dădeau vreo cinci ghionturi în spate, vreo cinci picioare în fund, şi tot nu spuneam. Îmi puneau lanţuri de picioare şi de mâini şi mă băgau la izolare, o zi mâncare, două nu.

Părintele Paulin împreună cu părintele Mihai Lungeanu

Părintele Paulin 04

La ce torturi aţi fost supus?

Ei, torturi… Mai vrei tortură, când trebuia să dormi pe ciment, îmbrăcat în zeghe şi în pantaloni iarna, cu zăpadă pe pereţi? Mai vrei tortură? Am să vă spun o tortură. Eram la izolare cu două persoane, părintele Iov, fostul stareţ de la mânăstirea Bodrog, judeţul Arad, şi un concetăţean de pe la  Vrancea, cam aşa ceva. Şi în ziua când nu era mâncare, aveam dreptul la o jumătate de litru de apă caldă „îndulcită” cu sare. Era duminică. Un tâlhar de gardian nu dădea apă. Seara deschide uşa şi întreabă: „Cine doreşte apă caldă?” Îmi era o sete formidabilă. Şi îmi dă o cană din asta, cu apă albă, parcă era lapte. Şi, de sete ce-mi era, am băut-o toată şi a rămas sarea la fund. Am cerut după aia să îmi dea apă, nimic. Din cauza sării – că am vorbit şi cu doctorii – mi s-au dilatat muşchii anusului şi mă scăpam pe mine tot timpul. Şi s-a terminat izolarea, că a murit un cetăţean în timpul ăsta acolo la izolare şi ne-a scos cu două zile mai devreme. M-am dus la celulă şi, din cauza mizeriei şi a mirosului meu, oamenii nu puteau să mă suporte. Atunci, am făcut două zile grevă să mă scoată în altă cameră. Am stat în altă cameră trei luni de zile singur, până când mi-am revenit.

V-aţi mai întâlnit cu foştii torţionari?

M-am întâlnit la Brăila cu un fost căpitan, acum e ieşit la pensie. Mă întâlneam cu el pe stradă şi ne salutam: „Să trăiţi, domnule maior.” „A – zice – acum sunt general.”

Aţi riscat toată viaţa?

Da, şi acum risc la fel. Nu pot, sunt mort dacă nu mă pot mişca.

Şi hotărârea asta pentru monahism când ati luat-o?

Ei, eu am vrut să fiu de la început, din ’64, când m-am eliberat, dar nu se putea atunci pentru că trebuia să ai pensie la mânăstire. Şi acum, târziu, am venit. Am cinci nepoţi, că nu am avut copii, dar am crescut o fată care a avut cinci copii. Trei dintre ei au venit la mânăstire, la maici. Deci cam asta e viaţa mea. Şi aici stau, nu mă supără nimeni – că nu e nimeni care să îmi facă greutăţi, dar eu le mai fac lor, să ştii, îi hulesc, îi mai batjocoresc că vin numai la mâncare, la slujbă nu se scoală… Deci, asta este. Sunt oaia neagră a mânăstirii.

Cum era o zi în puşcărie?

Te sculai, îşi făceai patul, curăţenie şi pe urmă toţi la rugăciune. De multe ori se suna noaptea, la ora zece, stingerea şi nu terminam programul de rugăciune. Ştiam sute de rugăciuni, din Ioan ştiam tot. Astăzi nu mai ştiu. De ce? Păi repetam mereu. Astăzi nu mai ştiu. Dacă muream atunci când m-am eliberat, poate-poate m-aş fi mântuit, dar acum… sunt plin de păcate, să ştiţi, plin de păcate. Trezirea era la cinci dimineaţa, şi stingerea era la zece. Aveam răni la genunchi de stat pe ciment. Mai puneam boneta câteodată sub picioare, dar ne prindea gardianul şi ne lua bonetele. În puşcărie nu aveai voie să stai în pat de dimineaţa, de la ora cinci, până seara la ora zece. Stăteai în genunchi, treaba ta; dar în pat nu aveai voie să stai. Stăteai în picioare, sau te rezemai de perete – dar dacă te sprijineai de perete, ziceau că baţi morse. Aveau fel de fel de sisteme ca tu să nu-ţi poţi îndeplini programul tău.

Cârteaţi? Spuneaţi: uite, Dumnezeu a fost nedrept cu mine?

Nu! Niciodată! Ştiu că spun unii că Dumnezeu nu e drept. Nu, noi suntem nedrepţi! Lui Dumnezeu nu îi putem pune în sarcină absolut nimic. Dacă s-a întâmplat, totul s-a întâmplat din cauza păcatelor noastre, să ştiţi. Noi suntem vinovaţi de tot ce se întâmplă. Dacă am fi buni, Dumnezeu nu ne-ar pedepsi, dar pentru că suntem răi, Dumnezeu ne pedepseşte.

Şi dacă priviţi în urmă, nu regretaţi faptul că aţi făcut ce aţi făcut şi aţi ajuns să petreceţi douăzeci de ani în temniţă?

Regrete nu am, pentru că am avut de învăţat acolo. În primul rând, am învăţat să uit. E uşor a păcătui, dar este greu a uita. Eu am reuşit să uit. Nu mă mai interesează cel care m-a chinuit, care m-a bătut. Nu am niciun regret că am făcut puşcăria. Ca să spun că sunt mândru, e păcat aşa ceva; mândria este păcat. Eu sunt mulţumit, mândrie nu am, recunosc că am fost rău, că nu m-am supus legilor statului – că dacă ar fi fost legile bune, mă supuneam, dar pentru că au fost rele nu m-am supus. Şi poate că legile ar fi fost bune, că mă uit la cel care a făcut legea, dar cei care o aplică au fost răi.

Care a fost cel mai greu an din cei 20?

Toţi. Ce crezi că a fost vreunul mai deosebit ca altul? Nu. Poate mai greu a fost până te-ai învăţat cu mizeria, dar încolo… nu a fost nimic deosebit. Bătăile, poate, au fost mai… dirijate pe anumite anotimpuri sau sectoare, dar grele au fost toate. Poate cei care au fost în colonii de muncă să fi fost mai liberi – aşa cum am fost şi eu la o colonie de muncă în ’46, în judeţul Alba, vreo trei luni de zile; eram liberi şi mergeam la biserică. Sau cum a fost în ’48 la închisoarea Aiud, când s-au permis anumite cărţi de literatură, cărţi de rugăciune. Dar la 15 mai s-a făcut control şi s-au luat toate cărţile, n-a mai rămas nimic, nici cărţi, nici peniţă, nici hârtie, nici creion. Absolut nimic. De abia atunci a început, cum zicem noi, adevărata puşcărie, înţelegi?

Cum erau nopţile?

Nopţile erau pline de vise, dar eu nu cred în vise. Visele, aşa cum spune un mare învăţat al nostru, sunt scornite de femei şi de nebuni. Există şi vise premonitorii, atunci când divinitatea vrea să arate o lucrare a ei, şi astea sunt vise cu adevărat. În rest, toată lumea visează – şi animalele visează; o pisică, un câine tresar în somn, adică visează.

Vă răscoleau amintirile? Vă aminteaţi de părinţi, de casă?

Să ştiţi că am fost tot timpul cu cei de acasă în gând. Am fost tot timpul în gând cu mama, cu tata, că ei mi-au dat viaţă, am fost în gând cu fraţii şi surorile mele – că am fost destui la mama şi la tata. Am fost 18 copii; 14 au murit de mici – cum erau acum 70 de ani naşterile, fără moaşă, fără nimic – iar restul… mai am o soră acum, este a treia, nu e cea mai mare, are 93 de ani şi e la Iaşi, mai am un frate şi restul au murit.

Aţi primit multă bătaie…

Păi dumneavoastră ştiţi care e bătaia? Să-ţi scoată dinţii din gură, asta e bătaie…

În puşcărie era bătaie la ordinea zilei, pentru orice. Orice mişcare făceai – că te uitai pe geam, că făceai o gaură prin uşă – luai bătaie. Eu făceam găuri şi apoi le astupam cu ceară să nu se cunoască. Şi veneau: „Cine a făcut-o?” „Ei, nu a făcut‑o nimeni.” Luam bătaie toţi patru sau toţi care eram în celulă. Sau cum erau la vizetă jaluzele: în sus puteai să vezi, dar în jos nimic. Noi făceam găuri să vedem în jos, să vedem ce e prin curtea puşcăriei, ce mişcare e, ce e pe culoar, dacă vine cineva. Ce, crezi că eram morţi acolo? Ştiam morse – Morse e cel mai mare inventator – şi prin morse aflam tot ce se întâmplă în toate puşcăriile. Dacă venea astăzi unul de la altă puşcărie, în două ore ştiam toţi de unde vine şi cum îl cheamă. Gardienii ne-au prins, dar noi aveam un cifru în fiecare zi, care era un vers din Eminescu, din Luceafărul, sau din Scrisoarea I, şi versul ăla era pentru ziua aia. Ei ne ascultau, dar nu înţelegeau ce vorbeam noi. Au adus specialişti. Ăia doar prindeau, dar nu înţelegeau nimic din ce spuneam noi. Şi aşa, prin morse, noi ştiam tot ce se întâmplă în ţară.

Şi nu numai la Aiud s-a comunicat prin morse; s-a comunicat prin morse în toate puşcăriile după aia. Puneam căni pe pereţi, dar cel mai bine era la calorifer. Uneori băteai prin tavan, ca să răspundă dincolo, la etaj. Ne prindeau şi luam bătaie.

VIDEO despre Sfinţii închisorilor:

VIDEO NOU de la a doua decorare, din 10 iunie 2015:

Luni, 8 Iunie a.c., părintele Paulin Clapon a primit din partea Batalionului de paraşutişti “Smaranda Brăescu” din Bacău o diplomă de recunoştinţă pentru meritele sale în al doilea război mondial. Părintele Paulin a făcut parte din prima companie de paraşutişti militari, o armă a forţelor speciale ale Armatei Române, întemeiată în anul 1941.

Redăm mai jos relatarea televiziunii naţionale:

Slujba de dimineaţă de la Mănăstirea Petru Vodă a fost specială. Alături de călugări şi credincioşi, au stat ofiţeri şi subofiţeri ai Batalionului de paraşutişti “Smaranda Brăescu” din Bacău. Au bătut drumul până la mănăstire ca să îşi întâlnească un vechi camarad – Părintele Paulin Clapon.

El a făcut parte din prima companie de paraşutişti militari, până în 1945. Apoi a cunoscut prigoana comuniştilor în temniţele de la Aiud, unde a fost închis aproape 20 de ani.

Chiar dacă acum nu mai poate vorbi, călugărului i-au dat lacrimile când a primit în dar o plachetă cu prima femeie parașutist a României.

Părintele Paulin a cunoscut-o personal pe Smaranda Brăescu în anii războiului.

Parașutiștii băcăuani l-au căutat luni de zile până când l-au descoperit la mănăstirea nemțeană. Pentru ei, sublocotententul în retragere Gheorghe Clapon este un exemplu.

2015.06.08 Parintele Hariton Negrea si Parintele Paulin Clapon decorat de Armata Romana

Mai multe fotografii de la ceremonie la Mănăstirea Petru Vodă

Sursa: MĂRTURISITORII

Vă mulţumim dacă daţi mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someonePrint this page

15 thoughts on “Erou pentru România şi martir pentru Hristos: Părintele Paulin Clapon, şoim al trupelor de paraşutişti şi fost deţinut politic, decorat de Armata Română la Mănăstirea Petru Vodă. GALERIE FOTO, VIDEO şi doua interviuri

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *