Părintele Gherasim Iscu de la Tismana, un martir încă necanonizat al Bisericii Ortodoxe Române (21 ianuarie 1912 – 25 decembrie 1951, Târgu-Ocna)

Părintele Gherasim Iscu pe frontul anticomunismului

de Adrian Nicolae Petcu

S-a născut la data de 21 ianuarie 1912, în comuna Poduri, judetul Bacău si era fiul lui Grigore si Elena Iscu. În anul 1924 intră ca frate în mănăstirea Bogdana (Bacău). Din 1925 urmează cursurile seminarului monahal de la mănăstirea Neamt, până în 1928, când această scoală s-a desfiintat, continuându-si studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din orasul Bacău, apoi la seminarul de la mănăstirea Cernica. Absolvă în 1935, înscriindu-se ulterior la Facultatea de Teologie din Bucuresti, unde îsi ia licenta abia în anul 1942, datorită dificultătilor financiare.

Din anul 1932 fratele Grigore Iscu s-a închinoviat în mănăstirea Tismana, urmând să fie trimis la Academia Patriarhiei Ecumenice din insula Halki, proiect care nu s-a mai înfăptuit. În anul 1935 a fost hirotonisit ca ierodiacon, apoi ieromonah, de unde a fost numit staret al mănăstirii Arnota la data de 15 aprilie 1937. Aici a lucrat la refacerea mănăstirii, distruse de un incendiu, până la 1 februarie 1939, când a demisionat. De aici a trecut la mănăstirea Cernica, în postul de bibliotecar-contabil la Seminarul Cernica, unde a rămas până în 1941, când s-a desfiintat pe motiv că aici se afla un „focar de legionarism”. Desi i s-a cerut să activeze în cadrul Miscării legionare care se manifesta tot mai mult în mănăstirea Cernica, părintele Iscu a „refuzat categoric”, motiv pentru care s-a propus chiar demiterea lui. După evenimentele din ianuarie 1941, politia si armata perchezitionează asezământul monahal si anchetează întreg personalul de aici. Părintele Iscu fiind printre cei considerati fără simpatii legionare este însărcinat în noiembrie 1941 să lichideze inventarul seminarului monahal, care fusese desfiintat din ordinul lui Ion Antonescu (1).

Misionar peste Nistru

La 1 aprilie 1942 este trimis de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, în misiune în Transnistria, de unde, spune părintele Iscu în declaratia din 28 septembrie 1948 dată la Sigurantă, păstrez „una din cele mai frumoase imagini din viata mea”. Acesta slujeste în comuna Păsătel II, la mănăstirea Păsătel si în orasul Balta, ca subprotoiereu, apoi ca loctiitor de protoiereu al judetului Balta. Mai important, chiar cu putin înainte de a pleca din Transnistria devine exarh al mănăstirilor.

Ca delegat al Misiunii, în data de 13 decembrie 1942 a sfintit biserica de la Păsătele (judetul Balta), ocazie în care a primit mitra de mitrofor de la localnici si o cruce de argint, drept multumire. Totodată a fost învătător si profesor de religie, pe lângă rolul de preot („Transnistria crestină”, an I (1942), nr. 3-4, p. 88). „Credinciosii de acolo, spune părintele într-o declaratie, mi-au scris la Tismana după plecarea mea. Am fost un slujitor fără tobe si surle, cântând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit si sincer netărmurita iubire ce mi-o arătau acei oameni la care credinta si omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calităti ce izvorau din fiinta lor. Am mers până acolo cu atasamentul meu fată de ei încât nu crutam nici noptile, pentru ca să le dau o mână de ajutor, ajungând si preferând să nu am o pozitie deloc opozabilă administratiei românesti, care tolera si încuraja multe greseli, decât să nu mai vadă oamenii în mine pe preotul lor”.(2)

În scrisoarea din 16 martie 1943 trimisă mitropolitului Visarion Puiu, seful Misiunii îsi exprima regretul pentru impedimentele care i s-au ridicat de unii membrii din conducerea Misiunii, de greutătile materiale si financiare, de necunoasterea limbii ruse, roadele muncii sale pe tărâmul misionar dorind a le lăsa în taină. Dacă mitropolitul îi cerea să rămână în Transnistria, continua părintele Iscu, accepta cu conditia să fie transferat la o mănăstire, dar în alt judet, decât Balta si Odesa sau, dacă chiriarhul său, mitropolitul Nifon al Olteniei îi cerea să se întoarcă la Tismana o făcea (3).

La 20 mai 1943, la porunca mitropolitului Nifon, părintele Iscu se întoarce în tară, la mănăstirea Tismana. Aici, este numit exarh al mănăstirilor din eparhia Olteniei, din iunie 1943 până în aprilie 1945, când a demisionat. Aflat la mănăstirea Tismana, este asezat în functia de staret la data de 1 septembrie 1943 (începutul Anului bisericesc), cu demnitatea de protosinghel. În noua calitate, părintele Iscu reface mănăstirea Tismana (aici se afla lagărul de preoti legionari înfiintat de I. Antonescu), după ce fusese atinsă de flăcările incendiului din 25 martie 1943. La această rectitorire este ajutat de Banca Natională a României, după 1 iunie 1944 când este adus tezaurul national. În toată perioada, de până în februarie 1947, cât tezaurul este tinut sub pază de batalionul, apoi compania de grăniceri, BNR se va ocupa de refacerea clădirilor si instalatiilor mănăstirii.

În rezistenta anticomunistă, cu generalul Carlaonţ şi Radu Ciuceanu

Parintele martir Gherasim Iscu - staret Tismana, col Petre Grigorescu si Radu Ciuceanu la reconstituirea Securitatii 1948 - CNSAS - Marturistorii Ro via Roncea Ro

În circumstantele preluării puterii politice si chiar a fundamentării unui regim comunist în România, apare Miscarea Natională de Rezistentă, cu mai multe ramuri, printre care si cea din Oltenia (M.N.R.O.) condusă de generalul Ioan Carlaonţ şi Radu Ciuceanu (foto dr. alaturi de Părinte, la reconstituirea Securităţii – ACNSAS). Pentru contactarea statelor apusene, spre un ajutor militar mult dorit de cei organizati în grupurile de rezistentă, s-au căutat diferite modalităti. Un important punct de sustinere pentru rezistentă, în viziunea celor din ramura olteană, era cel de la Tismana.

Ca atare, în octombrie–noiembrie 1947, doi membri al acestei miscări, Radu Ciuceanu si Vlad Drăgoescu, contactează pe staretul Gherasim Iscu de la mănăstirea Tismana. Potrivit declaratiei din 9 octombrie 1948, părintele Iscu spunea: „Abia în 1947 toamna au sosit 2 tineri din Craiova pentru a lua contact cu muntii. Spun si acum nu le retin numele. Era seara nu vedeam bine, iar recomandările nu le-am retinut. Am aflat la penitenciarul Craiova că unul e Ciuceanu. Nu i-am primit în mănăstire, dar plecând la Craiova, au tinut să dea parola de recunoastere lui Nelu Pârvulescu aceasta: cine te va strânge puternic de mână scuturându-te, acela e staretul, are idei românesti, vorbeste cu el spunându-le la ce-ai venit. Nu-l stabilisem împreună, dar Nelu Pârvulescu când a venit asa mi-a declarat” (4).

Rolul staretului de la Tismana s-a concretizat după întâlnirea cu Nelu Pârvulescu (iunie 1948), atunci când trebuia să ofere găzduire si hrană tuturor celor care se prezentau la mănăstire cu parola „R 325”. Punctul de sprijin de la Tismana trebuia să asigure, pentru cei din rezistentă, si instalarea unui post de radio emisie–receptie care să facă legătura cu anglo – americanii, însă nu s–a mai realizat (5).

Contactarea protosinghelului Iscu de către cei din rezistentă s–a făcut din mai multe considerente, mărturisite de acesta în chinurile metodelor securiste: „Eu eram deja cunoscut în localitate ca om care nu m–am încadrat în nici un partid politic actual. A doua: multi vedeau în faptul că fusesem în Rusia misionar, un indiciu că nu a–si avea păreri sfavorabilet actualei forme de guvernare. A treia: la alegerile din 1946, presedintele comisiei de votare care se uitase la voturi, văzuse că eu am votat cu ochiul”.

După mai multe întâlniri cu diferiti membri ai miscării de rezistentă (Nelu Pârvulescu, col. Petre Grigorescu, lt. col. Stavril Constantin si Vlad Dragoescu) si încercări esuate de montare a aparatului radio, Siguranta a descoperit legătura staretului tismănean cu rezistenta. Au urmat perchezitii în zilele de 2 iulie si 26 septembrie 1948, la chiliile călugărilor, în cancelaria si biblioteca mănăstirii, apoi la schitul Cioclovina, însă fără nici un rezultat, în afara unor „diverse scrisori spre consultare” (6).

Cu toate cele suspectate de organele de Sigurantă staretul Iscu a păstrat legătura cu Rezistenta, cu conditia ca aparatul radio să se instaleze pentru facilitarea legăturii cu Apusul, după cum mărturisea: „La 19 iulie s1948t am plecat la Comanca – Romanati pentru seceratul grâului. La 28 iulie întorcându-mă, am dat prin Craiova pe la Lt. col. Stavril Constantin, pentru o perdea promisă de sotia sa mănăstirii. Prin mijlocirea si la propunerea sa, am făcut cunostintă cu col. Grigorescu, pe care el mi l-a recomandat drept seful organizatiei «R 325». Aici a venit si Radu Ciuceanu pe care îl cunoscusem în octsombriet 1947 la mănăstirea Tismana, unde venise însotit de un coleg al său Vlad Drăgoescu, într-o seară, vizită ce nu a avut nimic deosebit decât cunostintă (…). Am discutat despre: situatia internatională si despre începutul unui război; vizita lui Pârvulescu si Virgil Constantinescu la Tismana; vizita si perchezitia făcută de inspectorul Grădinaru (…); concursul ce trebuia să-l dau mai departe în vederea instalării postului de radio.

Am promis lui Radu Ciuceanu si colsoneluluit Grigorescu că dacă va sosi aparatul, voi da oamenilor hrană si dormitoare chiar si în munti. Ori acestia nu au mai venit pentru montarea postului, desi mi s-a spus că sigur peste 2 săptămâni vor fi la Tismana, si a venit după 1 septembrie inginerul Niculescu pe care eu nu l-am primit în mănăstire, sfătuindu-l să nu mai insiste pentru aducerea aparatului acolo, ci să renunte definitiv la proiect” (7).

Ancheta, detenţia, moartea martirică

Parintele Staret Gherasim IscuÎn dimineata zilei de 26 septembrie 1948 staretul Gherasim Iscu este arestat, iar la 21 mai 1949 este trimis în judecată cu învinuirea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale” prevăzută si pedepsită de art. 209, partea a III-a Cod Penal (8).

La 14 iunie 1949, prin sentinta 928, Tribunalul Militar Craiova, condamna grupul „Carlaonţ Iancu si altii”, printre care, pe părintele Gherasim Iscu la 10 ani temnită grea, 3 ani degradare civică si obligat să achite 6000 lei cheltuieli de judecată, pentru că „a făcut parte din organizatia subversivă, recrutat fiind de Nelu Pârvulescu, luând parte la sedintele conspirative. Şi-a luat angajamentul fată de organizatie că va oferi adăpost si alimente tuturor membrilor din organizatie si care erau urmăriti de Securitate, primind în acest scop indicativul R 325. A dat tot concursul pentru instalarea unui radio-receptie în muntii Tismanei, post care nu a mai fost instalat” (9).

Este închis la Craiova, unde a dat dovadă de un curaj deosebit fată de încercările anchetatorilor de a-l determina să „mărturisească” fapte de care altii puteau să sufere. Despre atitudinea lui în penitenciarul în formă de potcoavă, ne relatează părintele Constantin Hodoroagă: „Atitudinea staretului a uimit pe toti. A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicati, în frunte cu generalul Carlaont. În urma îndelungatei anchete făcute de organele de securitate, căpitanul Oancă – ce a obosit bătându-l i-a spus: «Esti nebun, toti au recunoscut si tot 15 ani vei fi condamnat»”(10).

Apoi, a fost mutat la înspăimântătoarea închisoare de la Aiud, unde si-a încurajat fratii de suferintă, ridicându-le moralul prin propovăduirea credintei crestine, precum acelasi părinte Hodoroagă ne mărturiseste: „A fost arestat în tinută monahală pe care cei de la Craiova i-au lăsat-o. Sosit la Aiud, i-au luat-o si a rămas numai în cămasă. Noi, cei din grupul „Argesului” am dat un sfert de pâine si i-am luat o geacă de la un detinut. Pentru mine si cei ce l-au cunoscut, Părintele Gherasim a fost un martir. Prin celulele prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat si convingerea de depăsire, vorbind foarte frumos despre jertfă” (11)

Ulterior a fost dus la canal, la Poarta Albă la asa-zisa „brigadă a hotilor”, unde erau toti care fuseseră arestati si condamnati pentru credintă. Aici s-a îmbolnăvit, de unde a fost dus la închisoarea sanatoriu de la Târgu-Ocna, în camera 4, unde s-a întâlnit cu pastorul Richard Wurmbrand si de la care avem relatate ultimele clipe ale monahului ortodox: „În zori, abatele Iscu a chemat lângă el doi detinuti si le-a cerut să-l ridice în picioare.

«Sunteti prea bolnav ca să vă miscati» , au spus ei. Toti cei din cameră s-au pus în miscare. «Ce se întâmplă? Ce vrea să facă?» întrebau. «S-o facem noi!»

«Nu puteti face asta», a zis el. «Dati-mă jos din pat!»

L-au sprijinit ridicându-l. «Duceti-mă la patul lui Vasilescu!», le-a cerut.

Staretul s-a asezat lângă tânărul care-l torturase si i-a pus cu blândete o mână pe brat. «Linisteste-te», i-a spus pe un ton consolator. «Esti tânăr. Nu ti-ai dat seama ce faci». Cu o zdreantă a sters sudoarea de pe fruntea tânărului. «Te iert din toată inima si la fel cu mine si ceilalti crestini. Iar dacă noi iertăm, cu sigurantă că Christos, care-i mai bun decât noi, va ierta si El. Se va găsi si pentru tine un loc în cer». A primit spovedania lui Vasilescu si i-a dat sfânta împărtăsanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său.

În timpul noptii, atât staretul cât si Vasilescu au murit. Cred că s-au dus în Rai tinându-se de mână” (12). Vasilescu era detinut de drept comun care fusese în „brigada preotilor” si cel care îl bătuse pe staret la Poarta Albă pentru reeducare. Era ziua Nasterii Domnului sau Crăciunului a anului 1951, când părintele Gherasim Iscu, „cu lumânarea în mână, ascultând rugăciunile pe care le ceruse”, trecu la Ceruri (13).

După arestarea părintelui Gherasim Iscu, la stăretia mănăstirii Tismana a ajuns loctiitorul său ieromonahul Vichentie Mănescu. Apoi, pentru a nu fi închisă, mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin, a trimis călugării la alte mănăstiri, transformând Tismana în mănăstire de maici, în frunte cu maica Frumentia Lupu de la Hurezu, la 15 septembrie 1949 (14).

Note:

  1. ACNSAS, fond penal, dosar 4, vol. IV, f. 87-87v
  2. ACNSAS, dos. cit., f. 87v-88
  3. ANIC, fond Visarion Puiu, dos. 12/1942-1943, f. 28-29
  4. ACNSAS, dos. cit., vol. IV, f. 22
  5. Ibidem, f. 20v, 29, 164
  6. Ibidem, vol. I, f. 156, vol. IV, f. 26
  7. Ibidem, vol. IV, f. 21v-22; 33v
  8. Ibidem, vol. VII, f. 4, 40; vol. VIII, f. 29; vol. X, f. 217
  9. Ibidem, vol. VII, f. 47, 53
  10. Vestitorul Ortodoxiei”, an VIII, nr. 153, 1-15 aprilie 1996, p. 2
  11. Ibidem
  12. cf. R. Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, trad. M. Alexandrescu-Munteanu si M. Chilian, Bucuresti, Ed. „Casa Şcoalelor”, 1993, p. 103-104
  13. Pr. Constantin Voicescu, în Analele Sighet, 1994, p. 187
  14. C. Păiusan, R. Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist, vol. I, Bucuresti, 2001, p. 178, 277-278

Povestea unui stareţ ortodox spusă de un pastor luteran

de dr. George ENACHE

Richard Wurmbrand este un nume încă puţin cunoscut în România. În schimb, cei care au ales calea exilului înainte de 1989 cunosc notorietatea de care se bucură în lume pastorul luteran născut în România, din părinţi evrei, ulterior convertit la creştinism. Organizaţia creată de el, „Misiunea creştină pentru lumea comunistă“, actuala „Vocea martirilor“, a fost şi este una dintre cele mai importante şi influente pe plan mondial, în investigarea şi denunţarea abuzurilor la adresa libertăţii de credinţă în diverse state ale lumii.

Plecat în 1965 în Occident, Richard Wurmbrand a dat mărturie despre cei pe care i-a întâlnit în temniţele comuniste şi care, indiferent de confesiune, L-au mărturisit pe Hristos. Printre ei, foarte mulţi ortodocşi. Una dintre poveştile cele mai impresionante pe care pastorul Wurmbrand le-a transmis lumii este cea a stareţului Mănăstirii Tismana Gherasim Iscu.

Despre părintele Gherasim Iscu s-a scris mult în ultimii 20 de ani. Din acest motiv, nu vom insista, în cele ce urmează, decât pe acele elemente definitorii ale efigiei sale, lăsând loc mai apoi mărturiei pastorului Wurmbrand.

Un moldovean printre olteni

Parintele Gherasim Iscu ziarul Lumina - Adrian PetcuGherasim Iscu s-a născut la 21 ianuarie 1912 în comuna Poduri, judeţul Bacău. Deşi moldovean, el şi-a legat cel mai mult din existenţa sa monahală de Oltenia. A devenit călugăr la Mănăstirea Tismana, cu sprijinul acesteia a urmat cursurile Seminarului monahal de la Cernica, pe care le-a absolvit în 1935 ca şef de promoţie, şi tot la Tismana a fost hirotonit ieromonah în 1936.

Pentru vrednicia sa, a fost numit de episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului stareţ la Mănăstirea Arnota, cu misiunea de a reface clădirile distruse de incendiu şi a reînvia activitatea spirituală.

La sfârşitul anului 1939, părintele Gherasim a plecat la Seminarul monahal de la Cernica, în postul de bibliotecar-contabil. A trăit alături de profesorii şi seminariştii de aici frământările prin care a trecut România în perioada 1940-1941. Bănuit de simpatii legionare, deşi a refuzat să se înscrie în Mişcare, Gherasim Iscu a fost anchetat de agenţii regimului Antonescu, care au constatat neamestecul părintelui în treburi de ordin politic.

Apostolat în Transnistria şi în Oltenia

Revenit în Oltenia, el răspunde chemării mitropolitului Nifon Criveanu ca preoţii şi monahii eparhiei să plece în Transnistria, pentru a sprijini renaşterea vieţii religioase în acest teritoriu devastat de război. Părintele Iscu a activat în Transnistria timp de un an (aprilie 1942- aprilie 1943). În acest timp, a slujit la catedrala din oraşul Balta, a contribuit la înfiinţarea Mănăstirii Berşad (unde a fost şi stareţ), a înfiinţat schitul Păsăţel din judeţul Râbniţa, unde a activat, ca mulţi alţi preoţi misionari, şi ca învăţător şi profesor de religie. Deşi cunoştea că misiunea sa este pe termen limitat, părintele s-a străduit să înveţe limba ucraineană pentru a putea sluji şi predica şi în graiul majorităţii locuitorilor din Transnistria şi şi-a luat foarte în serios misiunea care a fost cerută preoţilor români în Transnistria, anume aceea ca ei să reprezinte simbolurilor gândurilor de pace al autorităţilor române pentru locuitorii acestei regiuni, aceştia netrebuind să se simtă ca sub o ocupaţie. De aceea, cu toate riscurile, părintele Iscu a înfruntat adesea autorităţile române din provincie, tentate să facă diverse abuzuri.

Revenit în ţară, părintele Iscu primeşte sarcina de a fi stareţ a marii lavre a Tismanei, într-o perioadă foarte grea din existenţa acesteia. În anii războiului, aici a fost un lagăr pentru legionari şi a fost adăpostit tezaurul Băncii Naţionale. După sfârşitul războiului, Tismana a devenit unul din centrele de îngrijire a orfanilor şi a refugiaţilor din calea foametei din Moldova.

Arestarea, condamnarea şi sfârşitul

În septembrie 1948, părintele Gherasim a fost arestat. Motivul arestării a fost solicitarea adresată lui de gruparea anticomunistă, condusă de generalul Ioan Carlaonţ şi de Radu Ciuceanu, de a instala o staţie de emisie-recepţie la Mănăstirea Tismana. Deşi Gherasim Iscu a refuzat montarea staţiei, pentru a evita implicarea mănăstirii în acţiuni de natură a atrage represiuni din partea puterii comuniste, activitatea sa din Transnistria, deja o piatră de moară, şi prezenţa activă în viaţa bisericească din Oltenia au fost elemente care au „ajutat“ la arestarea sa.

Părintele Iscu a fost condamnat prin sentinţa 928/21 iunie 1949 la 10 ani de temniţă grea, deşi la anchetă, în ciuda nenumăratelor bătăi, a refuzat să recunoască ce-i cereau anchetatorii.

A fost deţinut la Aiud şi Piteşti, apoi a fost trimis să muncească la Canal. Bolnav de TBC pulmonar, ulcer cavernos şi TBC intestinal, părintele Iscu a fost trimis, din „mila“ autorităţilor, la penitenciarul-spital de la Târgu Ocna, unde a murit la 26 decembrie 1951. Despre aceste ultime clipe ale părintelui Iscu ne vorbeşte în amintirile sale pastorul Wurmbrand.

Amintiri negre de la Canal

„Stareţul Iscu vorbea câteodată despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foamei şi a maltratărilor.

Canalul fusese început sub presiunea ruşilor, care vedeau în el un mijloc mai eficient decât cele deja existente de a scoate mai repede produsele româneşti din ţară… Planul înghiţea nesăţios toate resursele României şi, între 1949 şi 1953, zeci de mii de deţinuţi politici şi de drept comun au muncit pentru a-l construi.

Stareţul fusese la Poarta Albă, una dintre coloniile de detenţie de pe traseu. Douăsprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, trebuia să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub ameninţarea bătăii gardienilor. Iarna, frigul ajungea la – 25 C, iar apa adusă în butoaie îngheţa bocnă. Bolile bântuiau. Mulţi deţinuţi se duceau anume în zonele interzise din jurul lagărelor, ca să fie împuşcaţi.

Conducerea „brigăzilor“ era încredinţată celor mai brutali criminali, care erau plătiţi cu hrană sau ţigări în funcţie de rezultatele obţinute. Cei închişi pentru credinţa lor fusese adunaţi într-o aşa-zisă „brigadă a hoţilor“. Aici, dacă cineva îşi făcea semnul crucii, era bătut. Nu exista zi de odihnă, nici Crăciun, nici Paşte…

Despre virtuţile pocăinţei şi puterea iertării

Stareţul Iscu avea zilnic accese de tuse, din ce în ce mai lungi. Trupul lui, vlăguit de ani întregi de foame şi de muncă la Canal, era zdruncinat de crize groaznice. Zăceam neputincioşi şi priveam cum moare. Câteodată nu-i recunoştea pe prietenii care veneau să-l ajute. Când era conştient, şoptea ore în şir rugăciuni şi găsea întotdeauna cuvinte de consolare pentru alţii…

Patul meu era între al stareţului şi al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a Canalului. Vasilescu, condamnat de drept comun, fusese repartizat la brigada preoţilor. Îi bătea până cădeau în nesimţire. Dar, cine ştie de ce, colonelul Albon îl luase la ochi şi fusese la rândul lui bătut atât de crunt, încât era şi el pe moarte. Tuberculoza lui avansase mult.

Vasilescu avea o faţă pătrată, cu trăsături aspre şi un păr negru, creţ, care-i cădea pe frunte. Fusese ahtiat după cele ce i se păreau a fi bucuriile vieţii, ca să poată duce un trai aşezat, mulţumindu-se cu o ocupaţie stabilă. Avusese o viaţă grea. Era asemenea ucigaşului din Macbeth – „unul pe care nenorocirile şi loviturile vieţii l-au măcinat într-atâta, încât ceea ce făptuia îl lăsa rece: el arunca o sfidare lumii“.

– Odată ce ai ajuns în lagărele acelea, faci orice ca să ieşi de acolo. Orice! Iar Albon mi-a spus că, dacă voi face şi eu ce-mi va cere el, voi fi eliberat, ne-a relatat Vasilescu. El n-avusese alte nevoi decât o haină şi o fată pe care s-o ducă la dans, iar partidul îi dăduse să aleagă: să se alăture fie celor supuşi la cazne, fie torţiona-rilor.

Acum, Vasilescu regreta toate acestea şi-şi plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le săvârşise la Canal. Nu-l cruţase nici pe stareţ. Era vizibil că se afla pe moarte şi încercam să-i aduc puţină consolare, dar el nu-şi găsea liniştea. Într-o noapte s-a trezit gâfâind, respirând greu.

– Domnule pastor, eu mă duc, a zis. Vă rog, rugaţi-vă pentru mine!

A mai dormitat şi s-a trezit din nou, strigând:

– Cred în Dumnezeu! Pe urmă a început să plângă.

În zori, abatele Iscu a chemat lângă el doi deţinuţi şi le-a cerut să-l ridice în picioare.

– Sunteţi prea bolnav ca să vă vindecaţi, au spus ei.

Toţi cei din cameră s-au pus în mişcare.

– Ce se întâmplă? Ce vrea să facă? întrebau. S-o facem noi!

– Nu puteţi voi face asta, a zis el. Daţi-mă jos din pat!

L-au sprijinit, ridicându-l.

Stareţul s-a aşezat lângă tânărul care-l torturase şi i-a pus cu blândeţe o mână pe braţ.

– Linişteşte-te, i-a spus pe un ton consolator. Eşti tânăr. Nu ţi-ai dat seama ce faci.

Cu o zdreanţă a şters sudoarea de pe fruntea tânărului.

– Te iert din toată inima şi la fel cu mine şi ceilalţi creştini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranţă că Domnul Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer.

A primit spovedania lui Vasilescu şi i-a dat sfânta împărtăşanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său.

În timpul nopţii, atât stareţul, cât şi Vasilescu au murit. Cred că s-au dus în Rai ţinându-se de mână.“ (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Stephanus, 2007, pp. 112-117)

Sursa: Ziarul Lumina

Titlul aparţine portalului

Sursa: MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON