„Perla monahismului românesc“ – Maica Teodosia – Zorica Laţcu (17 martie 1917 – 8 august 1990).

• Călugăriţa Zorica Laţcu, sau Maica Teodosia, a fost întemniţată, torturată, mutată în Bărăgan şi obligată să renunţe la haina monahală, iar poezia ei creştină a fost interzisă
• Versurile scrise din suferinţă şi dragoste pentru Maica Domnului au consacrat-o drept cel mai important autor român de poezie creştină

Casa Maicii Teodosia Latcu de pe Str Matei Basarab din BrasovDespre Zorica Laţcu aproape că nu se ştie nimic în Braşov, deşi aici – pe strada Matei Basarab –  este casa ei părintească (foto). Cunoscută ca Maica Teodosia, la mănăstire şi în lumea literară, braşoveanca a fost o poetă de excepţie. Dar cărţile ei sînt atît de rare, doar pe Internet ce îi putem citi versurile, promovate pe site-uri creştine de toate confesiunile. Comuniştii au azvîrlit-o în temniţă, i-au interzis cărţile, dar n-au putut să-i ia maicii credinţa şi condeiul. Talentul ei literar s-a ridicat deasupra infirmităţilor trupeşti care au chinuit-o încă de la naştere. Maica Teodosia a fost un pămîntean care, prin versuri, a atins o părticică din Dumnezeu. Dar cine mai citeşte astăzi poezie creştină? Poate că Postul Mare al Paştelui este un moment potrivit pentru a o cunoaşte pe această măicuţă senină, cu o viaţă atît de zbuciumată, o învingătoare care şi-a purtat crucea cu demnitate, smerenie şi nădejde.

A lucrat la „Dicţionarul Limbii Române“

Zorica Laţcu s-a născut în ziua de 17 martie a anului 1917. Tatăl ei, dr. avocat Ion Laţcu, era detaşat în Mezotur, un oraş din Ungaria. Imediat după război, familia Laţcu s-a mutat înapoi, la Braşov, unde avocatul a fost ales şef al Baroului, iar mai tîrziu, numit prefect al oraşului. Micuţa Zorica se născuse cu o infirmitate congenitală, care nu-i permitea să se mişte şi să vorbească normal, însă a avut o inteligenţă sclipitoare. Încă din copilărie vorbea fluent franceză şi germană. Între 1924 şi 1928 a urmat şcoala primară din Braşov, iar între 1928 şi 1936, Liceul „Principesa Elena“, fosta Şcoală Superioară de Fete, actualul Colegiu Naţional Unirea. A plecat apoi la Cluj, unde a urmat cursurile Facultăţii de Filologie, Secţia Limbi Clasice (greacă şi latină). În paralel, a urmat şi Facultatea de Limba şi Literatura Franceză. După absolvire, a lucrat la universitate, dar în 1940, a revenit pentru o scurtă perioadă în Braşov. Un an mai tîrziu, a devenit preparator universitar şi, vreme de şapte ani, a lucrat la Institutul Român Lingvistic, unde, împreună cu Sextil Puşcariu, a colaborat la editarea „Dicţionarului Limbii Române“. În 1946, l-a cunoscut pe părintele Ioan Iovan, pe care l-a meditat la limba greacă. Cei doi s-au reîntîlnit mai tîrziu, la mănăstirea unde tînăra Zorica a ales să se călugărească.

Sub îndrumarea părintelui Arsenie Boca

Încă din studenţie, Zorica a început să scrie versuri, iar în 1941 a debutat la revista „Gândirea“ condusă de Nichifor Crainic, cu poezii laice, inspirate din mitologia greacă. La Cluj, l-a cunoscut pe viitorul mitropolit Valeriu Anania prin Eugenia Mureşan, apropiată a poetului Lucian Blaga. În casa ei se ţineau seri de cenacluri literare la care şi-a citit versurile şi Zorica. Primul volum i-a fost publicat în 1944, la Sibiu. După „Insula Albă“ au urmat în 1947 „Osana Luminii“, apărut la Cluj, şi „Poemele Iubirii“, la Craiova, în 1949. Autoarea era deja marcată de idealurile creştine, versurile ei avînd o puternică vibraţie mistică. A mai scris şi poezii care n-au mai ajuns să fie publicate sau au văzut lumina tiparului mai tîrziu în „Telegraful Român“, în îndrumătoare şi calendare bisericeşti. Volumul „Poemele Iubirii“ este dedicat Părintelui ieromonah Arsenie Boca, stareţul de la Mănăstirea Brâncoveanu, pe care Zorica îl cunoscuse şi ale cărui îndrumări au inspirat-o în viaţă şi creaţie. În anul 1948, în vacanţa de Paşte, a stat numai la mănăstirea de la Sîmbăta de Sus. Povăţuită de Sfîntul Ardealului, cu care a corespondat multă vreme, la 5 mai 1948, tînăra poetă a intrat pe poarta Mănăstirii Vladimireşti, de lîngă Tecuci. Pe 8 octombrie 1950, Zorica a fost tunsă în monahism cu numele de Teodosia. Însă, pe lîngă noua ei viaţă închinată lui Christos, a continuat să scrie poezii şi să traducă texte teologice din limba greacă.

În beciurile Securităţii

Maica Teodosia Zorica-LatcuÎn obştea de maici de la Mănăstirea Vladimireşti, Maica Teodosia a făcut parte din consiliul de conducere. În anul 1956, comuniştii au închis mănăstirea, în urma unor măsuri orchestrate care au urmărit discreditarea slujitorilor. În apărarea mănăstirii, Maica Teodosia a mers de două ori în audienţă la Patriarhul Justinian, dar nici părintele n-a putut face nimic. La 28 martie 1955, în urma unei percheziţii, cîteva maici, printre care şi Teodosia, au fost arestate de Securitate. Timp de o lună, la Galaţi, securiştii o interogau de cîte patru-cinci ori pe zi. A fost umilită, bătută, adusă la o stare medicală care necesita internarea urgentă în spital. A primit îngrijiri medicale superficiale, iar în februarie 1956, a trebuit transferată la Spitalul-penitenciar Văcăreşti. De aici, Maica Teodosia urma să se înfăţişeze ca martor în procesul „capilor Mănăstirii Vladimireşti“. Nefiind transportabilă, a fost însă internată în spital, în stare gravă. Situaţia ei medicală a determinat Tribunalul Militar Constanţa ca, în data de 9 august 1956, să o elibereze pe caz de boală. Un an mai tîrziu Maica Teodosia a fost chemată din nou în instanţă, fiind acuzată de „agitaţie publică“, pentru multiplicarea memoriului oficial al mănăstirii. Însă, prin aplicarea Decretului 421/1955, împreună cu tot lotul ridicat de la mănăstire, a fost amnistiată prin Sentinţa nr. 136 din 6 iunie 1957 a Tribunalului Militar Bucureşti.

Trei ani de temniţă

N-a durat mult şi a fost din nou arestată şi închisă într-o temniţă din Constanţa, apoi la Miercurea Ciuc. Cele 300 de maici au fost alungate din mănăstire şi li s-au intentat procese pentru „port ilegal de uniformă“. În timpul interogatoriilor, Securitatea a încercat să o impună pe Maica Teodosia la conducerea Mănăstirii Vladimireşti, ca prin ea, să controleze vieţile monahilor. Maica a refuzat să cedeze. Vreme de trei ani, între zidurile închisorii, maica şi-a continuat rugăciunile şi viaţa curată. Deţinutul Traian Popescu, care a trăit ororile din temniţele comuniste, a povestit cum a cunoscut-o în închisoare pe Maica Teodosia. „Era prin octombrie 1955. Mă aflam încă din ianuarie, singur, într-o celulă din subsolul Ministerului de Interne (devenit mai tîrziu sediul C.C. al Partidului Comunist, iar după 1991 găzduind Senatul României). Nu-mi mai doream decît moartea, pe care o aşteptam ca pe o binefacere“. A auzit prin perete o voce care se ruga şi care i s-a părut un glas de înger. Cei doi condamnaţi au inventat un alfabet pe bază de bătăi în perete. „Ciocăniturile din perete erau acum pentru mine acorduri muzicale, sunete coborîte din cer, simţind că numai de acolo îmi poate veni un licăr de speranţă“. Comunicarea cu maica i-a salvat sufletul. „«Măicuţă, rugaţi-vă şi pentru mine, eu nu mai pot, sînt sfîrşit!»“, i-a spus el. E convins că rugile maicii au fost ascultate, pentru că Traian Popescu n-a murit, cum credea în clipele de disperare.

Înapoi, în casa copilăriei din Braşov

Odată eliberată, în anul 1959, neavînd voie să se întoarcă în mănăstire, Maica Teodosia, fost deţinut politic, a avut domiciliul forţat în localitatea Gurguieşti, în apropiere de oraşul Brăila, împreună cu o altă maică, Mihaela (Marieta Iordache), fosta ei colegă de chilie. Între anii 1949-1970, între prigoane, în inima şi sub condeiul Maicii Teodosia au luat naştere patru volume de poezii creştine: „Icoane pentru paraclis“, „Din pribegie“, „Grădina Doamnei“ şi „Alte poezii“. În 1970 a putut în sfîrşit să se întoarcă în Braşovul copilăriei sale, unde a locuit neîntrerupt timp de 20 de ani. Pe lîngă noi poezii, care nu au fost niciodată publicate, a lucrat şi ca traducător, în echipa Părintelui profesor Teodor Bogodae, aflat pe atunci la Sibiu. A tradus din greacă texte teologice pentru colecţia „Sfinţii Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“. Manuscrisele poetei, în care a tradus şi a versificat cuvîntările Sf. Simeon Noul teolog, se află acum la Biblioteca Astra Sibiu. A mai tradus din scrierile lui Origene, Grigorie de Nisa, Sf. Isaac Sirul. Maica Teodosia a avut o însemnată contribuţie şi la tălmăcirea primelor volume de Filocalie, editate de părintele Dumitru Stăniloae.

Călugăriţă fără mănăstire

La Braşov, a trăit dintr-o pensie modestă. O ajutau o femeie, care venea o dată pe săptămînă pentru curăţenie, şi rudele ei: sora, nepoata şi nepotul. Chiar dacă se deplasa cu greutate, mergea în fiecare duminică la biserica din cartier, singura legătură cu Casa Domnului care-i mai rămăsese. Deşi nu mai era la mănăstire, lumea îi spunea tot Maica Teodosia. La începutul anilor ’80, a compus o piesă de teatru dedicată Bunei Vestiri. În primăvara anului 1990, chiar în ziua de Buna Vestire, piesa a fost jucată de credincioşii de la Biserica „Sfîntul Gheorghe“ din Braşov. În fiecare toamnă, după 15 septembrie, Maica Teodosia mergea la Mănăstirea Sîmbăta de Sus, pentru două-trei săptămîni, la părintele stareţ Veniamin Tohăneanu. Dădea meditaţii la germană, franceză, greacă şi latină celor ce se pregăteau pentru Seminarul Teologic, Institutul Teologic sau doctorate. A tradus masiv în această perioadă. Scria practic indescifrabil, dar o credincioasă din Braşov transcria totul şi trimitea textul părintelui Bodogae, la Sibiu, pentru a le alătura capitolelor scrise de ceilalţi traducători. După cîţiva ani, traducerile au fost sistate din „lipsă de hîrtie“. Cînd Maica Teodosia l-a vizitat pe Arsenie Boca la biserica Drăgănescu, în 1985, l-a întrebat dacă nu cumva motivul a fost vreo greşeală de traducere. Părintele i-a răspuns: „Nu maică, traducerile sînt prea bune, dar nu le plac lor!“.

S-a stins la Vladimireşti

În iarna anului 1982, după o răceală care i-a sleit puterile, s-a dus la notariat şi şi-a făcut testamentul, lăsînd casa părintească nepoatei Marina. Apoi i-a scris părintelui stareţ Veniamin Tohăneanu şi l-a rugat să vină la Braşov cu părintele Serafim Popescu, duhovnicul ei, ca să o spovedească. A primit o nouă lovitură pe 28 noiembrie 1989, cînd a aflat de moartea părintelui Arsenie Boca. În cinstea lui a compus poezia „Omagiu părintelui drag“. N-a mai trecut mult şi avea să plece şi ea după duhovnicul inimii ei. La 2 februarie 1990, Stareţa Veronica obţinuse aprobare pentru reînfiinţarea Mănăstirii Vladimireşti. O săptămînă mai tîrziu, Maica Teodosia, încărcată de ani, s-a întors din pribegie la viaţa monahală. Pe 4 august 1990, Maica Teodosia a suferit o intervenţie chirurgicală, dar n-a mai trăit decît patru zile. În ziua de 8 august, Maica Teodosia a fost chemată în cer, la vîrsta de 73 de ani. Îşi doarme somnul de veci în cimitirul mănăstirii pe care a iubit-o nespus, chiar dacă de aici au pornit patimile ei. La slujba de înmormîntare, alături de un numeros sobor de preoţi în frunte cu Î.P.S. Casian Gălăţeanul, a fost prezent şi părintele mănăstirii, Ioan Iovan.

Maica Teodosia Latcu - stand jos - la Vladimiresti

„Perla monahismului românesc“

În anii 1999 şi 2000, i-au fost reeditate două volume, prin grija arhimandritului Teofil Părăian, cel care a descoperit poezia creştină, scrisă în manieră modernă, a Zoricăi. „Poeziile Maicii Teodosia, fiecare în parte şi toate la un loc, sînt pentru noi un ospăţ de Paşti, o chemare la bucurie. Ele sînt ceva «de pe tărîmul celălalt», din locul închis cu gard înalt, unde privim doar «printre uluci». Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu şi Cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu că au ajuns la noi prin cartea de faţă darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume prin Maica Teodosia Laţcu, pe care a ales-o cerul să bucure pămîntul“, scria în prefaţă arhimandritul. Unele poeme ale Zoricăi au fost puse pe melodii populare, au devenit pricesne, colinde şi cîntări mănăstireşti, intrînd în circuitul folcloric religios. Însă dincolo de locaşurile de cult, Zorica Laţcu nu este cunoscută. În parte, din considerente politice, comuniştii n-au agreat scrierile religioase, mai ales pe ale Zoricăi, „un duşman al regimului“. Poemele ei se găseau doar la bibliotecă, la fondul special, şi erau împrumutate doar profesorilor de teologie. Zorica e necunoscută şi pentru că nu sîntem obişnuiţi cu acest gen literar. Şi nu în ultimul rînd, nu am gustat poezia creştină pentru că puţini autori ştiu s-o scrie. Cu atît mai mult, versurile Maicii Teodosia merită să fie citite. Sînt printre puţinele încercări valoroase de lirică religioasă din România. Iar noi, braşovenii, am putea face chiar mai mult: o placă memorială pe casa din Strada Matei Basarab, în care şi-a dus viaţa de mirean călugăriţa-poetă pe care Patriarhul Justinian o numise „perla monahismului românesc“.

Cazul Vladimireşti

• Cazul Mănăstirii Vladimireşti a făcut istorie. Această mănăstire fusese întemeiată pe vedenia tinerei Vasilica Gurău (Maica Veronica) despre mănăstire numai de fecioare. În scurt timp, credincioşii au început să vină în pelerinaj în număr tot mai mare la mănăstirea unde credeau că se săvîrşesc minuni, un fel de Maglavit al Moldovei. Înalţi clerici ortodocşi au redactat o „Scrisoare către Sf. Mănăstire Vladimireşti“ în care explicau: „Teoria şi practica de la Vladimireşti a mărturisirii colective şi publice este o înnoire greşită, născută dintr-o rîvnă romantică de inspiraţie protestantă, care sfîrşeşte în nespus de primejdioasa culpă a desfiinţării uneia din cele şapte taine“. Conducerea mănăstirii a răspuns printr-un memoriu de condamnare a autorităţilor comuniste şi a ierarhiei ortodoxe. Scrisoarea a fost multiplicată şi răspîndită în ţară. Cele 318 măicuţe s-au organizat pentru a păzi locaşul. Dar, pe 28 martie 1955, Securitatea a pătruns în forţă în mănăstirea considerată o „problemă legionară“. După arestarea conducerii şi confiscarea proprietăţii, s-a promulgat Decretul 410/1959, care lovea crunt monahismul ortodox românesc, decret pe care Patriarhul Justinian a refuzat să-l semneze. Regimul a căutat să închidă Mănăstirea Vladimireşti cu mîinile mai-marilor din Biserică, pentru a nu fi acuzat de limitare a manifestării confesionale, în anul în care Republica Populară Română se pregătea să intre în ONU. Sub acuzaţii de „favorizare de acte de teroare“, „agitaţie publică“, „omisiune de denunţ“, preotul Iovan, stareţa Veronica şi măicuţele au fost condamnaţi de Tribunalul Militar Bucureşti, prin Sentinţa nr. 263 din 5 martie 1956. „Vinovaţii“ au primit ani grei de „închisoare corecţională“.

Aspazia Oţel Petrescu, scriitor, închisă politic

„Zorica întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta, cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvîntul ei era un cuvînt de iubire izvorît din dumnezeire. Mărturisesc că nu am cunoscut un suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atît de perfect. Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întîlnirea cu Dumnezeu“.

Petre Pandrea, avocatul măicuţelor de la Mănăstirea Vladimireşti

„Teodosia era un crin solitar alb de bibliotecă. Scria versuri şi drame claudeliene, îmi trimitea, în franţuzeşte, corespondenţa referitoare la treburile juridice ale mănăstirii“.

Arhimandritul Teofil Părăian

„Zorica Laţcu Teodosia a fost o adevărată poetă, o poetă talentată, care, pe măsură ce va fi cunoscută se va impune în istoria literaturii noastre.“

Traian Popescu, fost deţinut politic, 2002

„A fost o poetă care poate fi considerată un nume de valoare unică în ce priveşte împletirea talentului artistic cu trăirea profundă religioasă. Devotamentul ei monahal era al duhului ortodox şi poezia a avut de cîştigat de la adînca ei cucernicie, impunîndu-se astfel ca o poetă mistică prin excelenţă.“

Nichifor Crainic – 1944

„Două lucruri sînt izbitoare la această poetă: maturitatea versului la o vîrstă atît de fragedă şi maniera neoclasică a tehnicei şi a sentimentelor. Ea scrie cu predilecţie în hexametri! Zorica Laţcu trăieşte în Ardeal şi scrie din Elada.“

Părintele Dumitru Stăniloaie – 1947

„Poezia d-rei Zorica Laţcu e o poezie adevărată, de rară calitate, care reuşeşte prin vraja cuvintelor ei, să ne treacă dintr-odată, din lumea ştearsă de fiecare clipă, în lumea mereu nouă a esenţelor tarişi nobile ale spiritului, în lumea duhului autentic, ale cărei legi sînt propovăduite de învăţătura creştin ortodoxă.“

Maica Matroana de la Mănăstirea Vladimireşti

„În timpul nenumăratelor anchete despre diferitele probleme legate de măicuţa Veronica şi de mănăstire, maica i-a înfruntat pe toţi, dar după multe torturi diabolice, nu a mai rezistat şi a căzut la pat.“

Maica Teodosia – 6 martie 1945

„Am impresia că arta despovărează şi odihneşte toate sufletele, numai pe al artistului îl sfîşie între două tendinţe potrivnice: trebuinţa de exteriorizare şi insuficienţa mijloacelor de expresie.“

Maica Teodosia – 1985

„Dacă aş fi de acord să fardez poeziile pentru ăştia de la putere, ce mai vremuri aveam, ce maşină aş fi avut la scară!“

Maica Teodosia – fragment „Filă de acatist“

„Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.

Maica Teodosia – fragment „Noi nu sîntem morţi!“

„Noi sîntem undeva. În iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţi cu mîndrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!
Cum stăm noi jertfă lîngă Dumnezeu,
Din noi se-nalţă flacăra cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pămînt o Românie.
De-aceea capul sus vi-l ridicaţi,
Tu frate, soră, mamă şi părinte,
Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi.
Nu! Noi nu sîntem morţi, luaţi aminte!

Un articol de Camelia Onciu pentru Monitorul Expres

Sursa: MĂRTURISITORII

Ruga-n primavara de Teodosia Latcu

Citiţi şi: Poeţi după gratii – volum editat la Mănăstirea Petru Vodă în anul 2010

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON