1

26 October 2015

Fericitul Părinte Dimitrie Bejan: “Am botezat peste 100.000 de ruşi pe Frontul de Est”. VIDEO

Parintele Dimitrie Bejan-Marturisitorii

Părintele Dimitrie Bejan s-a nascut la Harlau, in 26 octombrie 1909. A urmat cursurile Institutului Teologic „Veniamin Costachi” din Iasi si, ulterior, cursurile facultatii de Istorie. Biografia sa comporta putine evenimente in libertate: o calatorie de studii la Ierusalim si participarea in echipele de cercetare ale lui Dimitrie Gusti. Hirotonit preot in 1938, ia parte la campania de eliberare a Basarabiei. Cade prizonier la sovietici, de unde reuseste sa se intoarca abia in 1948. Reintors in tara a urmat martirajul romanesc: Jilava, Aiud, Canal (1949-1956), deportarea in Baragan (1956-1958), din nou Aiud (1958-1964).” (Hotarul cu cetati  via Blog In Memoriam)

Părintele Bejan sau fericirea închisorii

de Daniela Cârlea Şontică

Ultimul din familia sa de răzeşi, părintele Dimitrie Bejan din Hârlău a dus la Academia Română pergamentul pe care Ştefan cel Mare semnase libertatea înaintaşilor săi. Poate din acel document de preţ el şi-a luat puterea de a fi liber chiar şi în temniţe. Nu doar liber, ci de-a dreptul fericit.

Dimitrie Bejan (1909-1995) a fost singurul băiat al unei familii cu şase copii. Îşi amintea că tatăl său chema străini de pe drum şi îi punea la masă, iar mama lui se ruga foarte frumos. După ce a absolvit cursurile Seminarului Teologic din Iaşi a făcut Facultăţile de Teologie şi Istorie din Bucureşti, unde l-a avut profesor pe Nicolae Iorga. După ce a trecut prin război, prizonierat şi puşcăriile comuniste a fost preot la Ghindăoani. Veneau şi câte o mie de oameni la slujbele lui. Pentru că nu era voie să facă propagandă religioasă, iar el predica liber în biserică, a fost judecat de un consiliu bisericesc, luându-i-se dreptul de a sluji.

A avut domiciliu forţat până la căderea regimului comunist. Deşi era urmărit permanent de un securist, oamenii veneau la el în continuare.

RĂZBOI, LAGĂR, TEMNIŢĂ
Din 1940 a fost hirotonit, dar pentru că era război a fost trimis pe front ca preot militar. A ajuns cu frontul până la Stalingrad. Acolo a căzut prizonier în 1942 împreună cu alţi 17.000 de români, unde a rămas până în 1948. În cartea de mărturii “Bucuriile suferinţei”, părintele povesteşte lucruri înfricoşătoare despre viaţa în prizonierat. De foame, prizonierii îşi puneau pe foc centurile şi bocancii şi le mâncau.

Pe unde ajungeau, ruşii îi primeau bine, deşi erau foarte săraci. Erau dornici să vadă un preot, îl rugau pe părinte să îi boteze. Mergeau la râu şi se botezau în grupuri mari. “În spatele frontului în fiecare duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă. (…) Eram dotaţi cu altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldăţească şi cărţi de strană. (…) Odată, la un Paşti, într-o zi am împărtăşit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzeşesc.

Erau 3.600 de oameni. Toţi, cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat.” Despre chinurile din Siberia a povestit părintele în volumul “Viforniţa cea mare”: “Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte, alţi patru la ţepuşe; o sută, două sute de sănii – poate mai multe şi-n jur escorta şi câinii lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fieacre zi fără repaos. (…) şi asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru…”.

Paradoxal, părintele Bejan nu a considerat acei ani din viaţa sa un iad: “Aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau să scriu. Cine primeşte bucuria ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept”. Dar anul 1948, după întoarcerea în România, nu a însemnat libertatea părintelui Dimitrie Bejan. I se făcuse dosar în Rusia, pentru că susţinuse cauza Basarabiei, iar românii, considerându-l luptător anticomunist, l-au trimis în temniţă.

A fost la Jilava, apoi la Văcăreşti, pe urmă la Aiud, apoi la Canal, iarăşi la Jilava, pe urmă la Cavnic, şi iar la Aiud. În 1964 a fost eliberat prin decretul de graţiere colectivă. Vecin de celulă la Aiud cu părintele Benedict Ghiuş, faţă de care avea mare respect, părintele Bejan îşi aduce aminte de perioada puşcăriei: “Făceam toţi rugăciuni comune, agheasmă mică, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul penitentului, credeam că raiul ne este deschis. Eu cred şi acum acelaşi lucru. (…) Iată, eu aveam împărtăşanie. O ţineam ascunsă în gulerul cămăşii şi, când mă pregăteam, mă împărtăşeam. Iar dacă vreunul dintre deţinuţi era bolnav sau era pe moarte, îl spovedeam şi-l împărtăşeam pe ascuns şi aşa pleca la Hristos”.

MILIŢIANUL CREDINCIOS DE LA AIUD
Împărtăşania i-o aducea un miliţian (culmea!), care nu a bătut niciodată pe nimeni, scria părintele. Nu ar fi putut să-i răsplătească vreodată binele de a-i aduce împărtăşania, aşa încât bătăile, umilinţele pe care le primea de la gardienii care îşi făceau treaba apăreau drept lucruri minore. “Cei mai persecutaţi am fost noi, preoţii ortodocşi”.

Pare incredibilă mărturisirea aceasta şi totuşi este adevărată: “Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau puşcărie cu ajutorul lui Dumnezeu! Am avut un învăţător care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! (..) Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos. Şi din lagăr din Rusia am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală.” Lipsurile din închisoare le împlinea Hristos în Care a crezut, Care i-a trasformat chinurile în rai, iar gratiile în zări de infinită libertate. (Jurnalul Naţional)

“Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii, (…) şi la a treia bătaie am simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger. Îngerul meu de pază pe care l-am primit la botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit”
Părintele Dimitrie Bejan

Sunt prea multi care traiesc trupeste, carora zguduirile nu le spun nimic. Suflete moarte!

Oare vor leza adormirea maselor cei care ard pentru Hristos? Jertfa lor inseamna cununa omului. Si izvoare, de unde cei ce zac in intuneric si in umbra mortii se pot adapa.

E usor sa inoti cum te duce apa. Sunt insa unii – temerari – care inoata impotriva curentului. Acestia deschid drumuri catre cer. Nu multimea!“ – Pr. Dimitrie Bejan, Vifornita cea mare

Preotul Dimitrie Bejan

Parintele Dimitrie Bejan (1909 – 1995) a absolvit Facultatea de Teologie si Facultatea de Istorie din capitala, afirmandu-se cu rezultate promitatoare unui viitor istoric de cariera. A predat la Liceul Carmen Sylva din Bucuresti, fiind si asistentul profesorului universitar Nae Popescu. La inceputul razboiului Parintele se inroleaza voluntar pe frontul de Rasarit, ca preot militar. In 1942 este luat prizonier in lagarul de la Oranki, in U.R.S.S., incepand astfel calvarul celor 22 de ani de detentie. In ’48 este trimis spre judecare in tara si incepe peregrinarea orin temnitele romanesti: Jilava, Aiud, Canal, Baragan, din nou Aiud…

Credinta sa nezdruncinata, profunzimea gandirii, luciditatea si umorul salvator, dar mai ales mana lui Dumnezeu, care veghea necontenit asupra lui, il scot nevatamat din toate incercarile, pana la eliberare. Urmarit in continuare de Securitate, hartuit, Parintele, stabilit la Harlau, satul sau natal, se retrage in singurul loc pe care atotputernica Securitate nu-l poate scotoci si inventaria: inima sa, unde se intalneste in voie cu Hristos, rugandu-L pentru iertarea pacatelor noastre…

Se muta la Domnul in 1995, lasandu-ne un testament de nepretuit: memoriile sale din prigoana cuprinse in volumele Oranki – Amintiri din captivitate, “Vifornita cea mare”, “Satul blestemat”. Ca fiecare dintre noi sa nu mai poata spune ca n-a stiut…

Parintele Dimitrie Bejan a dus apostolatul pana in inima Siberiei. Acolo a facut el cunoscuta Ortodoxia noastra, mentinand viata spirituala a tuturor celor din lagar, ortodocsi si catolici. In sarbatori liturghisea cu o galeata mare de zece kilograme de Sfanta Impartasanie, iar rusoaicele veneau si bateau la poarta lagarului sa-l cheme pe “batiusca Bejan” sa le faca aghiazma, Sfantul Maslu si alte servicii religioase…

A fost un stalp al vietii noastre spirituale.

Si dupa eliberare a cautat sa mentina viata duhovniceasca, insa, ca si pe Parintele Calciu, chiar fratii lui l-au tradat. Condamnat si eliminat de ceilalti, a fost scos la pensie si dus ca bolnav in satul lui, la Harlau.

Părintele Justin Pârvu

Parintele Dimitrie Bejan

“(…) După eliberare, autorităţile au încercat să-l cîştige de partea lor şi i-au oferit o parohie la Ghindăuani – Iaşi, unde a stat însă numai cinci ani. Comuniştii, furioşi că rămîne ferm în crezul său naţionalist şi creştin, au încercat să-l otrăvească în cîteva rînduri şi, în cele din urmă, i-au organizat un simulacru de proces, în urma căruia i s-a interzis să mai slujească şi a fost arestat la domiciliu (la Hîrlău) pînă în decembrie 1989. Sfinţia sa a continuat să primească vizite şi a dat astfel multora cuvinte de folos.

În noaptea de 22 decembrie 1989, părintele face un act pilduitor: îl salvează de la linşaj pe securistul care îl păzea.

După revoluţie, părintele Dimitrie şi-a continuat mărturisirea cu un mai mare patos şi pe mulţi i-a adus la calea credinţei. În timpul vieţii i-au apărut volumul Bucuriile suferinţei, iar postum, cărţile: Oranki. Amintiri din captivitate, Viforniţa cea mare, Hotarul cu cetăţi, Satul Blestemat şi Simple povestiri.

S-a mutat la cele veşnice pe 21 septembrie 1995, lăsînd cu limbă de moarte să nu se rostească discursuri la catafalcul său şi să nu i se pună flori pe mormânt. O ultimă dovadă de smerenie”.
(Horia Brad)

“Ne-am deprins cu viata de celula. Traim in rau ca-n elementul nostru. Dar ne ridicam – prin preocupari – deasupra mediului ticalos. Traim aici incarcerati. Dar de mult am evadat si sufletele noastre ne plaseaza langa cer. De mult mancarea pe care o mancam ne lasa indiferenti. O mancam fara gust, fara discutii pe marginea calitatii si cantitatilor. Mancarea e o necesitate, la fel ca si celelalte pretentii fiziologice. Trupul s-a deprins cu putin, cu ce-i dai. Nu mai pretinde, impulsiv, animalic – ca la inceput. Constati ca in gamela e ceva de mancat. Fara graba, asezat, cuminte, mananci, dupa ce te-ai inchinat. Te ridici, faci cruce din nou si predai gamela militeanului de pe sala. Masa nu mai e o bucurie. O primesti fara salivatie. Pui motorina intr-un motor de tractor. Inseamna ca ne-am depasit. Ca ne spiritualizam. Se poate!”

(Pr. Dimitrie Bejan, Vifornita cea mare)

Eu m-am simtit bine si in Rusia si in puscariile romanesti. Am plutit! Ma simteam mai sus cu o palma de pamant. N-am avut nimic! Am avut si tifos, dar am trecut prin el cum trece gasca pe apa sambetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simtit, fratilor, am simtit pe umar o mana care ma apasa! O spun la varsta mea si o spun constient… Eu nu zic ca este mana lui Dumnezeu. Nu avea sa vina Dumnezeu pentru un simplu preot pacatos ca sa-l salveze; dar am si eu un inger, cum ai si fratia ta si toti cei botezati. A fost cu mine ingerul, cred.

Am trecut foarte usor prin puscarie. Foarte usor. Am suferit exact ca si ceilalti, si de foame si de frig, dar n-am simtit suferinta. Poate am stat mai mult la Zarca, dar nu am simtit suferinta. Este foarte greu de crezut lucrul acesta… Nu-ti vine sa crezi, dar asa a fost. Eu am plutit pe deasupra lucrurilor…

Si mie mi s-a intamplat – sa nu-mi fie a ma lauda decat in Crucea Domnului – sa stau de vorba cu Dumnezeu. Mi s-a intamplat si m-am speriat. Mi s-a intamplat sa stau de vorba cu Dumnezeu si sa primesc raspuns. Numai noaptea, cand eram singur. O trimit pe nepoata mea la culcare si raman o ora… Apoi vin si ma culc aici, ca este mai mult aer. Am stat destul de des de vorba cu Dumnezeu. Dar dupa aceea ma tem, parinte! Asa ma tem si cad in genunchi, cu capul la pamant si-I cer iertare ca am indraznit sa-I pun probleme direct. Ca si cum ar fi o ispitire a lui Dumnezeu. Dar dupa aceea, dupa ce-mi revars parerea de rau, simt o bucurie interioara! Simt o bucurie care nu stiu de unde vine si cat tine! Si de cate ori am simtit o lumina!…”

“- Problema este că, dacă eşti în suferinţă, trebuie să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă, şi-ţi aduce bucurie.

– Cum vă rugaţi în cei peste 20 de ani de puşcărie?

– Rugăciunea noastră în puşcărie, ca şi în viaţa de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simţeai totdeauna că Dumnezeu aude şi te ajută să suporţi greutatea.

– Aţi cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

– Da. Doi ţărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iaşi şi Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea faţa când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu.

– Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită aţi făcut?

– Am botezat foarte mulţi ruşi în urma frontului, începând de la Prut până la Stalingrad. Într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de ruşi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul şi Marele Mir. […] Cred că am ajuns de am botezat peste 100.000 de ruşi.

– Cum spovedeaţi şi împărtăşeaţi soldaţii şi răniţii pe front?

– Răniţii, totdeauna individual; soldaţii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiţerii şi soldaţii îşi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în faţa morţii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotaţi de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldăţească şi cărţi. Cântăreţi erau destui. Eram foarte bine dotaţi pentru slujbe. Pe front, când era linişte, le duceam soldaţilor, chiar în tranşee, agheasmă şi anaforă. Le primeau cu mare atenţie şi bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos. În Crimeea l-am împărtăşit pe Regele Mihai şi altădată pe Mareşalul Antonescu. Şi ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului şi, având împărtăşania în buzunar, imediat m-am împărtăşit. Apoi am leşinat şi m-am trezit la spital.

– Cum pregăteaţi ostaşii creştineşte, înainte de a merge pe front?

– În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică şi cu împărţire de anaforă şi agheasmă şi cu broşuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă şi aceasta foarte prescurtată.

– Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki?

– În acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de oraşul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunaţi în trei lagăre 10-15000 de ofiţeri din toate naţiile Europei, ba şi din Japonia. Eram organizaţi în formaţii militare pentru muncă şi încartiruiţi în clădiri şi bordeie. În Oranki a fost o mănăstire de călugări, toţi de viţă nobilă, toţi intelectuali, cu bibliotecă, tipografie şi viaţă de obşte. Tipăreau numai cărţi de mare preţ în serviciul Bisericii. Sovieticii au desfiinţat mănăstirea. Pe călugării şi preoţii adunaţi de la mai multe mănăstiri şi schituri, în număr de 11.000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuşcat mortal prin anii 1919-1920, şi i-au aruncat unii peste alţii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ. Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând nişte săpături necesare lagărului, am dat peste nişte cadavre descărnate – ca-n Profetul Ezechiel. Un lung şanţ plin de moaşte. Toţi erau împuşcaţi în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii. În mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion şi icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfinţită de mine. Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moaştele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am aşezat într-un sicriu făcut de noi românii şi l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneşte apa în sus, după cum este de curată viaţa aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt şi astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu uşurinţă, ca şi cum abia ar fi murit!

– Pot fi consideraţi sfinţi acei călugări martirizaţi pentru Hristos? Dar ceilalţi creştini ucişi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiţi sfinţi şi martiri?

– Da! Toţi, în masă! Cum sunt Sfinţii martiri, preoţi şi călugări, de la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credinţă. Şi la noi, prin păduri şi prin munţi au fost împuşcaţi preoţi, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Şi aceştia pot fi socotiţi martiri naţionali şi martiri creştini. În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la uşi, că nu era voie să ne rugăm public. În rest, fiecare se ruga la culcare şi la sculare, cum ştia de la mama de acasă, dar toţi se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, ploşniţe, tifos, iar dincolo de uşă era un ger cumplit şi munci neomeneşti. Aceeaşi atmosferă a fost şi în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta şi alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, ruşii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieşeam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice şi, în sărbători, Sfânta Liturghie. Am reuşit să ne adunăm până la 23 de preoţi ortodocşi români la Oranki, slujind toţi un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procoveţe. Ne confecţionaserăm toţi epitrahile din foi de cort nemţeşti, cu desene de păduri. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război şi adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Piteşti.

– Am înţeles că tipăriţi câteva cărţi cu amintirile din lagăre. Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferinţă?

– Da. În condiţiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin „Doamne, ajută-mi!”. Şi Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi şi astăzi!

– Aţi cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?

– Toţi. Se rugau excepţional de mult seara sau noaptea. Chiar şi în paturile lor.

– Ce minuni deosebite aţi văzut şi aţi trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?

– Oamenii credincioşi, sătui de foame, de păduchi şi tifos, şi condamnaţi la moarte, au supravieţuit ieşind la timp din puşcărie cu fruntea sus, străluminaţi de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale, cu preoţii şi călugării umili în frunte.

– În ce măsură puşcăria poate fi considerată un canon de pocăinţă pentru păcatele fiecăruia şi ale neamului nostru?

– Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele şi ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric şi încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată creştinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a vieţuit, acolo a învăţat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer de pe Muntele Eleonului. Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului creştinism este la Ierusalim şi nu în altă parte!

– Cum vi s-au părut închisorile din România, faţă de cele din Rusia?

– Mult mai grele erau închisorile de la noi, decât cele din Rusia!

– Ce alte greutăţi aţi mai întâmpinat în perioada de prizonierat?

– Nici o greutate! Eu am plutit! N-am strănutat, n-am fost răcit, n-am contactat nici o boală. Am trecut şi prin închisori şi prin păduchi, prin frig, prin geruri, dar am fost perfect sănătos; cu mintea limpede. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine. Simţeam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept. Îl simţeam că mă apăsa. Simţeam ca o greutate foarte dulce, foarte mângâietoare.

– Ce făceaţi cu posturile?

– Nu puteam. Mâncam. Pe cât puteam, miercurea şi vinerea mă feream. Miercurea şi vinerea dădeam la ceilalţi. Eu am avut odată un gurmand la „zarcă”. Este o secţie foarte grea din Aiud, unde erau închişi cei ce nu voiau să facă nici un compromis. Am avut un gurmand la zarcă. Un învăţător, care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. El mânca o porţie şi jumătate şi nu era sătul. Eu mâncăm jumătate de porţie şi eram sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! […] Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau din puşcărie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos. Şi din lagăr, din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală.

– Când am plecat de la Aiud, la 21 august 1964, ne-a dus un miliţian până la gară. Ne-a scos bilete şi ne-a spus: „La revedere, părinţilor!”. Eram doi preoţi şi trei mireni. Noi eram ultimii care ieşeam. M-am uitat în urmă la poarta puşcăriei şi am început a plânge! Aş fi voit să mor acolo!

– Care erau raporturile sfinţiei voastre cu securiştii care v-au păzit la casa părintească douăzeci de ani!

– Am scris ceva, nu prea amănunţit. Mă băteau uneori la poartă şi în casă, dar eu nu mă temeam. Trebuie iertaţi! Hristos ne va judeca pe toţi. Am mai spus că nu simţeam durerile. La Jilava au fost uimiţi. Ne băteau organizat, pe o scară specială de tortură şi eu n-am simţit deloc durere. Ceilalţi din celulă strigau toţi la mine şi ziceau: „– Strigă, părinte, că te lasă mai repede! – Dar nu mă doare! Eram tot vânăt, dar nu mă durea deloc. Le-am spus: Cum să strig, dacă nu mă doare! – Dar nu vezi că eşti umflat tot şi vânăt? Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii. Pare curios, părinţilor, dar n-am strănutat 22 de ani! Am fost tot timpul activ. La a treia bătaie am simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger, îngerul meu de pază pe care l-am primit la Botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit cu ajutorul Mântuitorului Hristos. Am ieşit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam pe toţi! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Părinţilor, am plecat fericiţi acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare ruşine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni şi haine murdare. „De unde vii?”, m-a întrebat. „Vin din rai! – i-am răspuns. Nu vezi că strălucesc?” Eram aşa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejde în Dumnezeu! […] Toţi eram curaţi în puşcărie. Dacă aş fi murit acolo, ce fericit aş fi fost!

***

– Eu am spus următorul lucru si îl repet, părintilor, să mă iertati: sunteti toti cu un picior în Rai! Trageti-l si pe celălalt. Vrednic este lucrătorul de plata sa. Să vă chinuiti să trageti si al doilea picior în Rai!

– Cu ucenicii nostri ce să facem?

– Atâta faceti: un picior îl aveti tras în rai, că de aceasta este Sihăstria, învătati-i cum să-l tragă si pe al doilea. Vă ajută fapta bună, osteneala, rugăciunea si lacrimile dumneavoastră.

– Ce fericit este cel ce a primit de sus darul lacrimilor! Este greu să le primesti si greu să le păstrezi!

– Ti-am povestit de cei doi călugări bătrâni de la Sihăstria. Rămâneau numai candelele de la altar si de la icoana Maicii Domnului si dincolo călugărul care citea Psaltirea. Linistit, frumos. Părinte Ioanichie, asta-i Sihăstria: să rămâi singur în ea! Cinci minute să rămâi singur cu Dumnezeu!

– Singur, da!

– Dar să fii tu cu Dumnezeu. Si am văzut că deasupra capetelor lor, după ce se întindeau pe burtă asa, cum se întind călugării când depun jurământul, cu mâinile întinse, cu picioarele întinse si cu capul la pământ, deasupra camilafcelor lor juca câte un cub verzui, o rază de lumină dumnezeiască.

– Lumină să fi fost sau altceva?

– Lumină, da. Deasupra. Cam la zece, cincisprezece centimetri deasupra fiecăruia dintre capetele acestor doi călugări. Ce spuneau în gând? Nu stiu ce spuneau! Dar am văzut noi odată, am urmărit lucrul acesta si am văzut. Cineva mi-a spus: “Poate au văzut si altii lumina”; dar eu stiu că nu au văzut. Si acesta este un dar! Da. Am văzut aceasta deasupra capetelor lor. Niciodată nu am îndrăznit să-i tulbur sau să-i întreb cum îi cheamă. Ieseam după dânsii si îi urmăream, dar nu îndrăzneam. Erau prea sfinti ca să-i tulbur. Sfinti!

– Aceasta este taina vietii noastre!

– Părinte, Părintele Paisie va fi sfintit!

– Cred că da, cu timpul.

– Acei doi călugări poate nu vor fi sfintiti, dar au fost sfinti!

– S-au atins si ei de bătrânii lor, de icoane, de harul Duhului Sfânt!

– Au atins până unde poate zbura omul îndumnezeit. Da, ti-am dat exemplu. Dar sunt călugări modesti la Sihăstria, poate si la Neamt. La Neamt este Sfântul necunoscut, care s-a aflat în curte sub pavaj, în 26 mai, 1986.

– De la Neamt. Da, sunt taine mari cu sfintii!

– Neamtul nu este prea bine văzut si totusi de acolo s-a ridicat un sfânt pe care o să-l aducem în tară. De la Neamt, nu? Cuviosul Ioan Iacob!

(…)

– Dar aveti putere prin rugăciune, părinte. Am un regret, totusi, pe care îl spun părintelui Ioanichie acum. Am putut acum zece ani, când a murit ultima mea soră, să vin la Sihăstria. Dar nu m-am putut desprinde de oameni! ”Cui ne lasi, părinte?” – îmi ziceau credinciosii din partea locului.

– Noi am fi dorit să vă retrageti la Sihăstria! Acolo aveti toate îndemânările. Dar dacă spuneti că nu puteti…

– Nu rezist. Nu rezist, părintilor. Aerul de munte este prea tare. Eu am numai un sfert de plămân. Am lucrat în mină si am silicoză. Si aici pe cât se pare, încă mai este nevoie de mine. Incă-i nevoie. Acum am terminat slujba si am făcut acatistul Sfântului Mucenic Mina, că el este astăzi. Sunt multi care au pagubă si se roagă la Sfântul Mina.

– Dacă veneati la Sihăstria, era mai bine! Veneau ei acolo o dată pe an.

– Nu, sunt oameni săraci, care vin pe jos 20-30 de kilometri.

– Atunci, veneam noi, o dată pe an, pe aici si îi mângâiam si iar ne întorceam la Sihăstria.

– Au nevoie, părinte! Are să fie greu, după ce mor eu! Spun si despre mine acest lucru; am 85 de ani, dar ispita nu mă ocoleste. Dumnezeu ne-o ierta de toate păcatele acestea.

– Aveti 85 de ani?

– Am împlinit zilele acestea.

– In ce zi sunteti născut?

– 26 octombrie, de Sfântul Dumitru.

– De aceea v-au pus si numele de Dumitru?

– Da. La ora trei după amiază am fost născut. Tata a fost foarte bucuros că Dumnezeu i-a dăruit si un băiat, că avea cinci fete! Toate au plecat la Domnul! Absolut sunt singur. Am mai avut un frate pe care l-am înmormântat eu la Odesa, pe front.

– Dar la noi, când se va duce Părintele Cleopa, ce durere va fi atunci?

– Si la mânăstire va fi greu când veti trece din viată.

– Este greu, că vor rămâne călugării tineri si fratii fără duhovnici bătrâni.

– Incă ai timp să cresti ucenici, încă ai timp!

– Eu am un ucenic tânăr care vă iubeste.

– Nu-i destul unul. Măcar doi, trei să aveti fiecare.

– Stiti ce călugăr bun este acesta? Eu îl am la spovedanie si în primăvară când să-l hirotonească a vrut să fugă. ”Ce să fac, părinte?” – m-a întrebat. ”Frate iubit, nu fugi, că te prinde Hristos! Te cheamă la lucru în via Lui! Nu-L refuza!” Stiti că a făcut ascultare? Plângeam si eu si el de bucurie! Părintele este ponderat si slujeste frumos.

– Ai grijă de el. Ti-a intrat o nestemată în mână. Slefuieste-o!

– Sunt suflete bune, de o rară sinceritate si ascultare. Dumnezeu ne dă si nouă fii duhovnicesti în mânăstire, dar asteptăm să crească, să se formeze sufleteste.

– Cu timpul.

– Este vorba de preotie. La noi este un gol, pentru că generatia noastră a fost scoasă din mânăstiri, în anii 1959-1963, prin decretele ateilor, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Iubite Părinte Dumitru, ne bucurăm că ne-ati dat putin răgaz si cuvânt de mângâiere. Ce alt cuvânt de folos îmi mai dati?

– Ti-am spus că esti cu un picior în Rai! Trage-l si pe celălalt!

(…)

– Sihăstria ar trebui să facă ce a făcut un preot, aici, într-un sat la noi, Toma Gherasimescu. Era preot celibatar din judetul Bacău.

– El era vestit în toată tara.

– Cel mai bun misionar intern.

– A murit în puscărie?

– Nu. Am fost cu el în aceeasi celulă. Părintele Toma Gherasimescu era un preot foarte cult si un mare misionar. Era de la Comănesti. Nu s-a căsătorit. Părintii i-au lăsat o casă si un ogor. El le-a vândut si si-a cumpărat o tipografie. A dat examenul de capacitate pentru învătământul religios odată cu mine.

– Si unde este îngropat Părintele Toma Gherasimescu?

– La Mânăstirea Dealu. S-a dus acolo, că nu avea cine-l îngriji. Acolo este un azil de călugări si preoti bătrâni. Acolo a murit.

– El cum a suportat puscăria? A fost si el bărbătos în suferintă?

– Foarte mult. Am stat cu el si cu mai multi părinti jumătate de an, în aceeasi celulă. Il atacau, în prostia lor, niste ardeleni greco-catolici. Eu i-am luat totdeauna apărarea. Si ultima oară când i-am dojenit, că eram vechi în puscărie si cu lagăr, cuvântul meu era totusi aprobat până la urmă. Eram destul de bine organizati în puscărie. Le-am spus: “Cand se va scrie Istoria misionarismului intern în România, în fruntea tuturor, iată, pe acest preot pe care voi îl denigrati am să-l pun! El a plâns! El avea o activitate antisectară foarte puternică. Unde se ducea el cu brosurile lui, vorbea la obiect, se stingea secta. Mari succese a avut!

– Desigur, conta si viata lui harismatică.

– Da! De aceea trebuie să te gândesti la el. Eu singur as subscrie pentru Părintele Toma Gherasimescu. Tare a trăit frumos si a suferit mult pentru Hristos!

– Părinte, dar pe Părintele Daniil Tudor l-ati cunoscut?

– Părintele Daniil Tudor a scris ”Acatistul Rugului aprins”, în versuri. Este un acatist foarte frumos.

– Se face la unele biserici permanent!

(…) – Unde a murit el?

– La Aiud. A murit frumos, spovedit si împărtăsit.

– Cine l-a împărtăsit acolo în puscărie?

– Iată eu. Aveam Impărtăsanie. O tineam ascunsă în gulerul cămăsii si când mă pregăteam, mă împărtăseam. Iar dacă cineva din detinuti era bolnav sau era pe moarte, îl spovedeam si-l împărtăseam pe ascuns si asa pleca la Hristos.

– Vă aducea de afară Sfânta Impărtăsanie?

– Mie îmi aducea un militian, care mai înainte fusese cântăret la biserică.

– Si militianul voia să vă aducă Sfintele Taine?

– Era crestin, părinte! Striga la tine si te lovea cu parul, dar te si servea. Făceau si ei ce puteau. Dar noi nu le puteam răsplăti sub nici o formă. Totdeauna am avut Impărtăsanie. M-am întors acasă si tot cu Impărtăsanie de acolo m-am împărtăsit. Un preot din oras ne-o trimitea. Este acolo o biserică cu clopote care cântă. Sunt asa de armonizate, că plângi! O biserică nouă, frumoasă.

– Se auzea în puscărie, când sunau clopotele?

– Da. Eram la o distantă de doar 500 de metri si băteau direct în puscărie clopotele. Toate slujbele le anunta. Si Pastile le sărbătoream frumos. Preotul acela ne trimitea ouă rosii, cozonac si pască. Dumnezeu să-i răsplătească! Imaginati-vă cum făceam noi Pastele! Când cânta toată puscăria ”Hristos a înviat!’‘, militienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Invierii! Acolo si la Oranki!

– Dar ce-i ardea pe ei să vă bată?

– Era directorul care-i îndemna: ‘‘Bateti-i, măi! Nu vedeti că sunt crestini?”

– Eu cred că nu a fost o luptă contra românilor, ci contra crestinilor!

– Da. Pe faţă. Cei mai persecutati am fost noi, preotii ortodocsi. Am avut totusi o strângere de inimă. Greco-catolicii au avut cinci episcopi cu domiciliu fortat la mânăstiri, nu chiar în puscărie. Unul dintre ei a intrat în puscărie, că a făcut slujbă afară, lângă catedrală, în grădina publică din Cluj. L-au băgat în puscărie, Rusu îl chema. Este mort. Ceilalti toti au murit exilati prin mânăstiri. De exemplu, Hossu a murit la Căldărusani. Noi nu am avut nici un arhiereu în puscării. Greco-catolicii se mândreau că la ei sunt persecutati episcopii lor. Aveau motiv să fie persecutati, pentru că au fost toti episcopi catolici care duceau politică de spionaj în favoarea Papei.

– Erau antinationali.

– Erau tari prin Vatican si au făcut frumoasă puscărie arhiereii lor. Eu i-am cunoscut, pentru că eram vechi în aceste probleme. Au fost demni, preotii catolici au fost demni. Episcopul Rusu, nu. Se bătea cu cei din celulă, care erau greco-catolici. Se băteau pur si simplu. Se certau pentru fleacuri. Pentru o bucătică de turtoi mai mare se băteau. Bun a fost Părintele Benedict Ghius. Foarte bun.

– Era o somitate. Răbda cu blândete toate, ca un sfânt. S-a sfârsit la Mânăstirea Cernica.

– Numai eu îl salutam când treceam pe la usa lui. Totdeauna îl salutam pentru că era în celulă cu Părintele Stăniloae.

– Erati multi la zarcă, la Aiud?

– Da. Două sute. Iar, în total, la Aiud erau până la zece mii de detinuti. Noi nu am acceptat reeducarea la Aiud. Le-am spus că rămânem asa cum suntem. Ne-au pedepsit, dar nu sunt supărat. Ne dădeau câte o jumătate de portie de mâncare. Eram învătati cu mizeriile acestea. Noi am fost cinci oameni care am iesit ultimii din puscărie, la 22 august, 1964.

– Ultimii cinci?

– Este părintele Ioan, Preotul Dimitrie Bejan, un profesor din Iasi, Simionescu, foarte bun crestin si încă doi tărani, foarte buni, foarte buni! Cred că cel mai bun om care a iesit de la Aiud este un tăran, Toader Popescu dintr-un sat de pe lângă Iasi, un adevărat sfânt, părinte. Nu stiu dacă mai trăieste sau nu, dar era realizat, părinte. A suferit mult si nu a protestat niciodată! Eu mai protestam, mai căutam încă dreptate.

(…) Să vă zic o minune: La una din sedintele conduse de colonelul politic de la Aiud si de alti politicieni de pe acolo, după ce au încheiat toate socotelile, unul din ei zise: ”Domnule colonel, dati-mi voie să-l provoc pe Părintele Bejan, care îmi este foarte ‘simpatic’ ‘”. ”Care-i acela?” Eu m-am ridicat. Eram chiar în fruntea tribului, să nu scap nimic din ceea ce spun ei acolo. ”Tu esti?” ”Da!” ”Părinte Bejan, mata crezi în îngeri?” ”Cred. De ce să nu cred? Nu am motive să nu cred! Ei sunt tot niste creatii de natură spirituală în slujba lui Dumnezeu. Anghelos înseamnă, în limba greacă, trimisi. Sunt curierii lui Dumnezeu”. ”Vrei să-mi arăti si mie un înger, aici de fată?” mi-a zis el. Stau si mă uit la dânsul. ‘‘Chiar vrei să vezi un înger?’ l-am întrebat. Tăceau chitic, nu se auzea nici o răsuflare. Ziceau: ”Ia să vedem ce face popa acesta!Si tocmai atunci când astepta el, atunci a venit întâi un nor foarte întunecos.

– Erati afară, în curte sau unde?

– Nu, în sala de mese; dar sala de mese avea două geamuri sus, la intrare si la iesire. Si norul acela aproape că a întunecat sala de mese, si a venit o răpăială de ploaie rapidă, cu tunete si fulgere. Si îi zic: ”Dă-mi voie, domnule Dancu, să mă rog!’ ”Ai un minut voie” Mi-a dat voie. Toti cei de la tribună stăteau curiosi. Trebuia ca eu să le arăt un înger! Era un vânt puternic afară si norul s-a dus. Si printr-o spărtură a geamului a pătruns ochiul soarelui, o rază si a fugit de la usă pe perete în sus. Zic: ”Asta-i îngerul!” Toti au crezut că este un înger! A fost o rază! In mod sigur a fost o rază de soare, scăpată printre nori.

– Dumnezeu a vrut să mângâie pe cei din suferintă si să rusineze pe cei necredinciosi!

– Dar a fost scăpată chiar la noi! In momentul si în clipa aceea! Si am zis: ‘‘Domnule Dancu, acesta a fost îngerul!” ”Nu cred. A fost o rază!” – mi-a spus el. ”Dar si îngerul este o rază! Dvs. stiti ca si mine, că îngerul este o rază de lumină!” A tăcut directorul. Pe urmă m-a băgat la carceră, pentru zece zile, în întuneric vesnic! Primeam numai câte un ceai pe zi. Apă caldă!

– Motivul?

– Că le-am arătat la toti îngerul! Părinte, iartă-mă, dar am fost îndrăznet! Acestea sunt pentru unii lucruri desarte, dar asa a fost. Am scris mai multe cărti si o să se tipărească. Fără Dumnezeu nu puteam face nimic!

(din marturisirile Parintelui Dimitrie catre parintele Ioanichie Balan si alti parinti de la manastirea Sihastria, care-l cercetau deseori pentru folos duhovnicesc, marturii cuprinse in cartea “Bucuriile suferintei”)

Surse:

*

SCRISOAREA PREOTULUI DIMITRIE BEJAN CATRE PARINTII CLEOPA SI IOANICHIE BALAN

“Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie,

Va sarut mana la amandoi. Mainile drepte. Mi-ati fost totdeauna foarte dragi si foarte apropiati pentru ca stiti ce vreti de la Dumnezeu. Sa ma ierte Parintele Cleopa, asa a fost in constiinta mea, de cand l-am vazut si pana astazi, cand fac aceasta declaratie, ca este cel mai curat calugar la ora actuala din Ortodoxia romaneasca.

Poate pe la Sfantul Munte sa se gaseasca oameni superiori calugarilor nostri. Iar Parintele Ioanichie, el inca il cauta pe Dumnezeu. Este supraocupat cu carti. Scrie! Are darul de a scrie si de a raspandi cuvantul lui Dumnezeu! Mai ales in partea practica a crestinismului nostru. Sa-l ajute Dumnezeu sa-si faca ucenici!

Daca Parintele Cleopa si Parintele Ioanichie nu lasa ucenici in urma lor, pustia se instaleaza la Sihastria, si-i pacat. Atata duh: Paisie [Olaru], Cleopa, Ioanichie si a mai fost staretul lor, parintele Ioanichie Moroi.

Acolo a fost un duh bun inca de la infiintarea acestui schit care a devenit manastire acum. As fi vrut sa mor acolo, dar cred ca Dumnezeu a hotarat sa mor aici. Nu-s suparat. Noi ramanem cu trup, Parintele Cleopa si Parintele Ioanichie? Ca trupul se da firii de Dumnezeu zidite. Pana cand? Poate intr-o mie de ani, poate in mai putin. Ne prefacem. Rasar flori din noi; rasar copaci, urzici si spini!

Daca sufletul nostru este bun la Dumnezeu, rasare la capataiul nostru un prun sau un mar sau un pom roditor; daca nu, urzici si spini. Peste o mie de ani nimeni nu va sti de Cleopa si de Ioanichie. Veti fi in rai! Sa va uitati de acolo, fara binoclu, la calugarii de la Sihastria; viitorii calugari. Sa veniti si, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-i indrumati. Este singura noastra obste calugareasca care a gasit drumul direct la mantuire! Poate. Poate sa fie si calugarii de la Frasinei! Poate acolo sa fie si mai sporiti, pentru ca nu patrund femei in manastire.

Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie, sa faceti calugari, dar mai tarziu, pe la 30 de ani. Sa treaca intai prin foc. Il iei de pe bancile scolii si-l faci preot la 18 ani? Sunt preoti chiar aici; sunt foarte tineri, care nu stiu si nici nu au auzit de canoane. Trebuie crescuti ani de zile la umbra unui duhovnic; si inca un duhovnic bun, care sa fie bun, perfect si cu cunostinte depline.

Sunt unii copii. Sunt tineri. Nu stiu ca au intrat cu un picior in Rai! Nu stiu. Nici nu stiu ce-i acela Rai! Nu! N-au cum sa stie. Sa li se spuna!? Nu-i obligatoriu sa fie multa lume in manastire. Iar manastirile sa ramana ca intotdeauna, locul in care mergem noi ceilalti sa ne impartasim.

Va sarut mana, Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie, si, cand o sa mor, o sa ma duc la Dumnezeu si o sa spun ca faceti treaba buna, si va astept in Rai! Daca suferintele noastre pe pamant vor trage 51% in cumpana lui Dumnezeu, si pacatele noastre vor fi numai 49%, atunci intram in Rai! Adica Bunul Dumnezeu apasa pe cumpana aceea a faptelor bune si rele, apasa cu un deget si zice: ”Hai sa fie! Intra in bunatatea Mea!”

Asta o spun pentru mata, Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie, care imi sunteti si dragi si superiori ca formatie si ca duh. Nu putem intra la Dumnezeu decat cu dragoste! Asa se spune in Sfanta Carte. Cu bunatate, zic eu. Numai cu asta. Trebuie sa fii bun nu numai cu cel care iti da mancare si haina. Sa fii bun cu cel necajit!

Eu va sarut mana si va multumesc si va zic: Sa traiti inca pe pamant pentru ca sunteti necesari. Amin.

Pr. Dimitrie Bejan – 1 ianuarie 1995

(sursa: Crestinortodox.ro)

Parintele Dimitrie Bejan – Amintiri din trecut pe video.crestinortodox.ro

Parintele Dimitrie Bejan – Bucuriile suferintei pe video.crestinortodox.ro

Alte referinte via Cuvântul Ortodox:

Vă mulţumim dacă daţi mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInPin on PinterestEmail this to someonePrint this page

One thought on “Fericitul Părinte Dimitrie Bejan: “Am botezat peste 100.000 de ruşi pe Frontul de Est”. VIDEO

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *