„Neamul românesc a cunoscut toate durerile în decursul veacurilor, încercări grele s-au ivit în răscrucile istoriei sale. Nedreptatea, lipsa, munca fără rod i-au apăsat umerii şi sufletul. Trecutul său este o istorie de apăsări nemeritate. Neamul nostru ţine mult la trecutul său, la trecutul-tradiţie, cugetul şi fapta strămoşilor”. – Ernest Bernea

Ernest BERNEA

S-a născut la 28 martie 1905, în oraşul Focşani.Va copilări la Brăila. Tatăl său,Marcu Bernea, era ţăran din împrejurimile Galaţiului, iar mama – Tudora, ardeleancă, a cărui tată era cărăuş în port. A dus o viaţă foarte austeră, la vârsta de 13 ani, tatăl era inapt de muncă, fiind bolnav la pat, fratele mai mare căzut pe front, a fost nevoit să muncească pentru a-şi ajuta mama la întreţinerea celorlalţi patru fraţi. Va presta diferite activităţi: vânzător de covrigi, îngrijitor în port, tăietor de lemne şi, câteodată, preparatorul copiilor din familii înstărite, mai ales acolo unde aceştia întâmpinau mari greutăţi – la matematică.
Cursurile şcolare le va efectua la Brăila, în perioada 1912-1922, iar cursul superior îl va urma în particular, la Tecuci, în perioada 1922-1926. Se va înscrie apoi la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, unde îşi va lua licenţa cu magnum cum laude (1927). „Urmează apoi, ca bursier al Societăţii Naţiunilor, prin concurs, cursurile de vară în drept internaţional şi sinteză  politică(1929-1930)”1. Va urma o perioadă de specializare în sociologie şi etnologie,
făcută la Paris(1930 – 1932) cu Marcel Mauss şi în filozofie – Geneva şi Freiburg cu renumitul filozof Martin Heidingger(1932-1933). Va obţine diploma de la Hautes Etudes din Paris (1932).
Tânărul focşănean va funcţiona ca bibliotecar la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1927-1930), membru al Institutului de Cercetări Sociale – (1927-1930), condus în această etapă de eminentul sociolog Dimitrie Gusti. Conferenţiar la Catedra de Antropogeografie (titular S. Mehedinţi), unde ţine primul curs de etnologie la Universitatea din Bucureşti (1935-1940)2. În anul 1932 o va cunoaşte, la Galaţi, pe Maria Patrichi – Marcela, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, cu care se va căsători în anul 1937, având trei copii, un băiat (Horia, în foto cu Părintele Justin Pârvu, alaturat) şi două fete gemene.

Deoarece în jurul său avea o serie întreagă de colegi cu simpatii legionare – Ion Ionică, Ion Samariteanu şi D.C. Amzăr – care-i era cumnat, în anul 1935, Bernea va adera şi el la această mişcare. Tot în perioada acestui an, va fi numit conferenţiar la catedra lui Simion Mehedinţi, menţionată mai sus. Cu această ocazie, cei patru colegi vor scoate revista Rânduiala, cu apariţii trimestriale până în anul 1938. Era o revistă de atitudine culturală, dar şi politică, în paginile ei regăsindu-se semnăturile lui Lucian Blaga, Radu Gyr, Haig Acterian şi multora alţii. Tânăr fiind, la început, Bernea a crezut în această mişcare, dar după asasinarea lui Corneliu Codreanu, văzând noul curs politic al acesteia, imprimat de Horia Sima, Bernea va începe să se distanţeze de mişcare, asasinarea savantului N. Iorga determinându-l să nu mai aibă nici o simpatie pentru aceasta, ca de altfel şi alţi tineri simpatizanţi, care se vor desolidariza de mişcarea legionară. Dintr-o declaraţie ulterioară a lui Bernea, se poate reţine faptul că a fost exclus din mişcarea legionară din anul 1940, pentru lipsă de activitate. Prietenilor le-a spus că el încă din 1937 s-a considerat autoexclus, pentru că ideile sale începuseră să intre în contradicţie cu cele ale mişcării.
În urma rebeliunii legionare din ianuarie 1941, Ernest Bernea va fi arestat şi închis în lagărul de la Târgu Jiu şi apoi în penitenciarul de la Tg.Ocna, imputându-i-se că îşi păstrase postul la Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. Constatându-se că el nu a participat la rebeliune, va fi eliberat după numai o lună de zile, fiind promovat director de studii în Ministerul de Externe, lucrând acolo până în momentul venirii la conducerea acestui minister a renumitei comuniste Ana Pauker, în 1947, care îl va concedia. Rămas fără nici un venit, Bernea se vede nevoit să părăsească Bucureştiul şi să se mute într-o localitate din judeţul Braşov – Poiana Mărului, unde soţia sa găsise un post de profesor. Un an mai târziu va fi şi el angajat ca profesor la aceeaşi şcoală. Din păcate, aici va funcţiona doar un an, deoarece este din nou rearestat şi anchetat la Braşov pentru presupuse vini, nedemonstrate. Este eliberat, dar în 1952 va fi din nou arestat sub acuzaţia de ideolog al mişcării legionare, fiind purtat prin mai multe colonii de muncă în care lucrau deţinuţii politici, de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Îmbolnăvindu-se grav ca urmare a tratamentului la care fusese supus, în anul 1954 este eliberat şi dus cu domiciliul forţat în localitatea Schei din judeţul Galaţi. În toată această perioadă, familia sa a suportat greutăţi şi umilinţe de neînchipuit, fiind nevoită să părăsească localitatea braşoveană şi să se mute la Zărneşti, unde va sta până la 1 octombrie 1964 când Bernea va fi eliberat definitiv.
După eliberare şi refacere, cu sprijinul lui Perpessicius şi a lui Al. Philipide, va fi angajat, în anul 1965, ca cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde se va pensiona în anul 1972. A fost în permanenţă supravegheat de Securitate, care, la un moment dat, în 1984, îl va aresta şi maltrata pentru faptul că nu accepta să devină turnător.
Va debuta cu un mic volum de versuri, intitulat Gând şi cântec, în care va aduna poeziile scrise în perioada 1930-1939. În acest ciclu de poezii, autorul se înrudeşte cu metafizica. Va urma al doilea volumaş, Firide literare – 1944, dedicat celor care cred că literatura este şi luptă pentru spirit3.
În perioada celui de-al Doilea război mondial (1940-1941), Ernest Bernea va îndeplini funcţia de Director adjunct al Direcţiei de Presă, iar după aceea, de Director de studii în cadrul Ministerului Informaţiilor, director de studii la Ministerul de Externe(1944-1947). Datorită acestor funcţii, din iulie 1948 şi până în anul 1962 va fi în mai multe rânduri deţinut politic în închisorile comuniste, fiind eliberat definitiv în 1964.
Odată cu dezgheţul din 1964, cresc şi speranţele pentru eruditul focşănean. Începând cu anul 1965 şi până în anul 1972 va fi cercetător ştiinţific principal şi consilier ştiinţific în cadrul Institutului de Etnologie şi Dialectologie al Academiei Române(1972-1989).
În anul 1976 îi apare studiul şi culegerea Poezii populare în lumina etnografiei, notate chiar de el, cu menţionarea subiecţilor pe care i-a cercetat. Cele mai bune compuneri poetice proprii sunt, după exemplul lui Eminescu şi Alecsandri, nişte cursive, limpezi cântătoare imitaţii folclorice…din volumul Gând şi cântec4 Referindu-se la viaţa autorului, dar mai ales analizând opera sa, Ion Rotaru, consemnează: Ca şi necunoscut, până de curând, când este reedidat cu oarecare insitenţă, prin lucrările sale de etnografie ţinând de şcoala lui Dimitrie Gusti, cu unele eseuri filozofice care indică pe contemporanul lui Blaga, Noica şi Cioran, mai simplu adus în spre o directă dependenţă de specificul local şi creştin, poetul Ernest Bernea este un tradiţionalist din familia lui Crainic şi Radu Gyr (a fost un legionar din categoria celor cu totul nevinovaţi, paşnici, se pare, făcând totuşi 13 ani de puşcărie, supravieţuind cu puţin numai, totalitarismului comunist, de unde şi tenta mai aparte a eseurilor)5.
Titlurile sunt grăitoare, la toate compunerile poetice ale lui Bernea: Pământul, Ţării mele, Piatra Craiului, Cartea căpitanilor, care căpitani, sunt Hora, Iancu şi Tudor1.
În domeniul culturii şi etnografiei, lasă o operă originală şi interesantă:
Calendarul în satul Cornova – 1932; Tradiţie şi revoluţie în formarea statului român – 1935; Aurora unei revoluţii: Horai, Tudor, Iancu – 1937; Ctitorii. Pagini de luptă politică şi spirituală – 1940; Timpul la ţăranul român – 1941; Îndemn la simplitate – 1941; Civilizaţia română sătească – 1944; Maramureşul, ţară românească – 1944; Nunta din Ţara Oltului – 1967; Poezia populară în lumina etnografiei – 1976; Cadre ale gândirii populare româneşti. Contribuţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii – 1985. Opere literare: Gând şi cântec – 1939, Paşi în singurătate – 1940; Preludii – 1949; Moldova tristă – poeme în proză – 1939-1940); Colinda lacrimilor – 1948; Firide literare – 1944; Cel ce urcă muntele – eseuri – 1996; Treptele bucuriei – eseuri – 1997.
Ernest Bernea a contribuit la elaborarea Atlasului etnografic al României. După evenimentele din 1989, a fost distins cu Meritul Cultural, iar prin activitatea sa a devenit un merituos fiu al Focşaniului. El va lăsa şapte caiete groase de două sute de file, cu pagini neliniate, scrise mărunt numai cu creionul şi îmbrăcate în coperţi de imitaţie de piele. În ele şi-a notat zilnic, în anii imediat după eliberarea din închisoare, gândurile, trăirile, speranţele, nemulţumirile. Acest jurnal – intitulat modest – lasă să se întrevadă sufletul şi mentalitatea folosofului.
Se va stinge din viaţă la 14 noiembrie 1990, în Bucureşti, fiind înmormântat la Mănastirea Cernica.

PETRE ABEABOERU
CONSTELAŢII LITERARE VRÂNCENE
Dicţionar, 2013

Foto: ActiveNews

1 Ibidem, p. 50.
2 Idem.
3 Rotaru, Ion – O istorie a Literaturii Române, de la origini până în prezent, Op cit, p. 560.
4 Idem.
5 Idem.

Citiţi şi descărcaţi de aici CARTEA CĂPITANILOR – PDF

Sursa: MĂRTURISITORII

Citiţi şi două articole  de Ernest Bernea, din presa interbelică:

STIL LEGIONAR

Odată cu apariţia Legiunii în orizontul istoriei noastre naţionale a luat naştere şi un nou stil de viaţă. Este un stil propriu neamului romanesc.
Pornita din viaţă, din nevoi româneşti şi umane totodată, Mişcarea Legionara păstrează în inima ei tot ceea ce ii este necesar sa poată creste şi învinge. Principiile acestei Mişcări, legile ei, nu sunt închipuiri lipsite de înţeles, ci rodul unor experiente îndelung verificate. Elementele care o alcătuiesc sunt vii şi adevărate, în necontenita legătură cu izvoarele de viaţă ale neamului.
Gândul legionar, în curăţenia şi puterea lui de pătrundere, a ştiut distinge necesarul de intamplotor, adevărul de minciuna, eternul de efemer. Gândul legionar a ştiut distinge lumina de întuneric şi viaţă de moarte. In acest fel Mişcarea Legionara, distingând elementele şi respectând legile, clădeşte o lume românească noua, după nevoile vremii şi firea neamului acesta.
Pornita firesc şi crescuta organic, viaţă legionara, ca orice început de viaţă noua, are un stil simplu. In adevăr, una din însuşirile de căpetenie ale acestei vieţi este simplitatea. Este aci o consecinţă fireasca a întemeierii sale. Întotdeauna când o noua epoca istorica începe, manifestările ei, stilul de viaţă care caracterizează acea epoca, este un stil simplu, în opoziţie cu acela al lumei de înainte, acela al epocilor decadente.
Mişcarea Legionara este o mişcare de început de veac, de aceea stilul de viaţă legionar înlătura tot ceea ce este inutil, exterior, ornamental, înlătura tot ceea ce a creat strâmb şi inpovarator, o mentalitate şi o simţire îmbătrânită, stilul legionar înlătura tot ceea ce astăzi ca şi-n alte epoci asemănătoare, sub pretenţie de civilizaţie şi rafinament, desfigurează chipul omului şi il îndepărtează de natura sa proprie.
Dar ce înseamnă simplitate legionara? Înseamnă trăirea adevărată: omul în legile omeniei sale. Simplitatea legionara înseamnă linie dreapta, înseamnă adâncime, înseamnă asceza. Ea decurge dintr-o adevărata trăire în spirit.
Alături de aceasta însuşire a vieţii legionare sta tăria, masivitatea. Noul stil de viaţă românească este, ca un templu doric: simplu şi masiv. Tăria legionara este un atribut al felului organic, adânc şi de înţeleaptă aşezare a omului în lume. Nimic nu poate zdruncina ceea ce a crescut din viaţă ca un arod al pământului şi ca o împlinire a legilor celor mari. Legionarul este ca o statuie ce-şi profilează chipul crescut ca-ntr-un masiv de piatra. El nu are un chip fragil, elegant şi lipsit de legături cu mediul natural care l-a creat. El creste şi se arata ca un chip stilizat din elementele tari, grandioase ale naturii locale.
O a treia caracteristica a stilului legionar este armonia. Viaţă legionara este clădită într-un desăvârşit echilibru de forte şi de elemente. Cugetul şi fapta legionara se manifesta ca întreguri armonice, atât structura interna a elementelor ce o compun cat şi dinamismul sau creator nu depăşesc cu nimic limita necesara. Nimic nu e mai mult sau mai putin trebuie.
O mişcare care după cum am spus, este organica, este simpla şi tare prin întreaga ei aşezare pământeană şi metafizica, nu poate aduce în stilul ei de viaţă decât o mare şi frumoasa armonie. Toate aceste elemente: simplitatea, tăria şi armonia se leagă unele de altele într-un întreg care nu este altceva decât stilul legionar. Este stilul lumei noi româneşti, este stilul omului în ce are el mai propriu, adică în legea care ii da fiinţă, stilul omului care în continua legătură cu tainele vieţii, pătruns de sensul ei adânc, armonios, echilibrat, întreg, se naşte, se ridica şi moare, inplinindu-şi îndatoririle pana la capăt, aşa cum la pecetluit destinul lui de om.
Pe aceasta cale înţelegem ca legionarul are un frate bun în taranul roman, în taranul nealterat al satelor de munte: aceeaşi substanţă, aceeaşi atitudine, aceeaşi legE. Şi tot astfel ca legionarul are un duşman de moarte în lumea falsificata şi decadenta a oraşelor: doua esenţe, doua principii ce nu pot trai laolaltă.
Stilul legionar este stilul romanesc de a fi, este stilul de viaţă al acestui neam care are un pământ al sau, un cer şi un Dumnezeu al sau, care are un destin propriu în istoria neamurilor. El va învinge ca ceva firesc, în lupta ce se da astăzi intre cele doua lumi.

CÂNTECUL

Cântecul este expresia celor mai adânci şi mai tainice simţăminte ale sufletului omenesc. Ceea ce gândul abstract şi cuvântul nu pot cuprinde, cântecul povesteşte desăvârşit. Marile bucurii ca şi marile dureri ale omului sunt exprimate mai uşor şi mai deplin prin cântec. Tot ceea ce depăşeşte „normalul”, ce trece limita obişnuinţei, are mai multa putere de împărtăşire prin cântec.
Doua mari simţăminte izvorâte din doua legături de destin, sunt substratul cântecului şi prin cântec se întăresc. Sentimentul metafizic şi sentimentul social. Legătura cu lumea de dincolo, cu Dumnezeu şi legătura cu semenii, cu neamul din care faci parte.
Prin cântec omul se integrează ritmului cosmic, se pătrunde de tainele lumii şi se împărtăşeşte din necunoscut. Umbrele ideilor pure sunt înlăturate, şi sufletul se topeşte în lumina celui care ne îndreptăţeşte fiinţă şi fapta noastră. Marile întrebări şi nelinişti metafizice ne poarta pe calea cântecului, dragostea marilor culmi de înţeles şi taine se exprima prin cântec. Prin cântec omul merge pana în sâmburele adevărului, prin cântec omul atinge esenţialul. Cine poate canta şi canta dintr-o nevoie lăuntrică, acela dovedeşte o preocupare şi o sete de daruri divine. Acela ce canta îşi îndreaptă paşii către zări ce nu înşeală. Ogoarele cerului devin bogate, ca şi sufletul aşezat în ritmul puterilor noastre.
A canta mai înseamnă insa şi trăire laolaltă. El este expresia lirica a singurătăţii dar poate fi şi expresia epica a integrării omului într-o colectivitate. Cântând omul simte în comun, se apleacă asupra sufletului altuia, se topeşte într-o unitate de simţire. Prin cântec omul îşi iubeşte mai mult aproapele, se simte mai legat de el. Se simte făcut din aceeaşi plămadă cu semenele sau. Prin cântec se dezvolta simpatia, dragostea pentru altul, în care te regăseşti. Cântecul are o mare putere de unificare a sufletelor. In vreme ce ideile, obişnuit, despart spiritele, cântecul le uneşte şi le pune în acelaşi sens şi ritm. Comunitatea de viaţă se hrăneşte din plin prin cântec. Este atâta armonie şi atâta frumuseţe într-o mulţime care canta, încât nu mai poate fi vorba de diversitate ci de o unitate organica şi de o forţă atotcuprinzătoare.
În al treilea rand cântecul face sa nască în om o tendinţă către ideal, către o alta lume mai buna şi mai frumoasa decât aceea în care se mişca el zilnic, este aici o năzuinţă în care toate forţele sufletului se concentrează pentru ceva care il simte şi pe care il doreşte împlinit aievea. Prin cântec sufletul simte nevoia unei depăşiri fata de sine şi fata de lumea obiectiva.
În cântec este întotdeauna, pe lângă un proces de descărcare a unui simţământ puternic, fie durere sau bucurie, şi o nevoie de creaţie. Cel ce canta trăieşte adânc aceasta nevoie. Daca gândul prea încărcat se schimba în cântec pentru a mai putea căpăta expresie, cântecul se transforma adesea în fapta, în creaţie. El răscoleşte atât de adânc apele tainice ale sufletului, le îndeamnă pe aceeaşi cale, încât fapturi noi se prind şi se cer realizate din puterea şi substanţa acestui suflet.
Pentru aceste toate însuşiri, cântecul are o mare însemnătate în viaţă legionara. Prin firescul sau prin tăria şi prin armonia sa interioara, stilul legionar este legat direct de cântec. Viaţă legionara are în cântec unul din chipurile sale proprii.
Nu oricine poate canta. După cum am văzut se cere o mare altitudine şi puritate spirituala, o trăire în comun, se cere o mare forţă către un ideal, către o lume noua. Nu oricine poate canta caci pentru aceasta, spune Căpitanul, „îţi trebuie o anumită stare sufleteasca, o armonie în sufletul tau. Cel ce merge sa fure pe cineva, acela nu poate canta. Nici cel ce merge sa facă o nedreptate. Nici cel al cărui suflet e ros de patimi şi vrăjmăşie fata de camaradul saU. Şi nici acela al cărui suflet e sterp de credinţă.”
Cântecul legionar este semnul dimensiunilor sufleteşti ale legionarului. Tot cuprinsul sau este străbătut rodnic de puterea lui. Cântecul legionar este rugăciune, este dragoste, este indemn la lupta.
Când, frământat sau senin, gândul legionar îşi arunca arcul dincolo, în lumea celor nevăzute, când necunoscutul şi tainele il străbat, atunci cântecul legionar e rugăciune. Când pătruns de durere pentru suferinţa semenului sau şi de setea de dreptate sufletul sau se pleacă asupra fratelui sau de neam şi spirit, atunci cântecul legionar e dragoste. Când sufletul legionar este posedat de nazuinti către viitor, este zdruncinat de dorul faptei măreţe, de creaţie şi de setea unei lumi noi, atunci cântecul legionar este imn de lupta şi biruinţa.
Ca şi neamul romanesc întreg, în lungul istoriei sale de dureri şi izbânzi luminoase, legionarul, el care întrupează viitorul acestui neam în ce are mai adevărat, mai adânc şi mai frumos, canta cu toată puterea sufletului sau în tonul simţămintelor care ii încarca pieptul. Neamul romanesc îşi păstrează în adâncimi geniul sau şi în momentul legionar se dezvolta cu o noua putere, nebănuita. Cântecul însoţeşte aceasta creştere noua, aceasta renaştere a ţinuturilor româneşti. Atât cat se poate canta, romanul suferă, iubeşte, crede şi năzuieşte; toată gama stărilor unui suflet brăzdat de încercările vieţii, dar şi puternic ca o stanca, se aude în plaiurile noastre. Cel ce o înţelege, cel ce o poarta în el, acela va stăpâni maine.
Din străfunduri de vremi şi din tot cuprinsul rositor al moşiei româneşti se aude cântecul legionar, care este totodată cântecul omeniei noastre şi al biruinţei naţionale.

ERNEST BERNEA