Sfântul Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor, jarul nestins al Rugului Aprins. † 17 noiembrie 1962, Aiud

„Sandu Tudor poate fi canonizat! Eu aș face o propunere, de canonizare, pentru că el a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru “Rugul aprins”, pentru credința lui. El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creștini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi cei de astăzi. Mi-a scris un profesor din Bucovina care a stat cu părintele Daniil la Aiud. Îmi scria că toată lumea din Aiud îi spunea «Sfântul».” – IPS Antonie Plămădeală

Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor
† 17 noiembrie 1962, Aiud

Jurnalistul Sandu Tudor şi profesorul Alexandru Mironescu în BucureştiÎn 1945, adică în urmă cu 70 de ani, la Mănăstirea Antim, un grup de clerici şi mireni au început într‑o duminică după‑amiază, după ce mai întâi participau dimineaţa la Sfânta Liturghie, să se adune într‑o întâlnire de edificare şi adâncire a vieţii mistice ortodoxe.

La începutul anului următor, mai exact în data de 12 februarie 1946, profesorii universitari Alexandru Mironescu (foto dreapta cu jurnalistul Sandu Tudor, viitorul călugăr Daniil) şi Anton Dumitriu, doctorii V. Voiculescu și Gheorghe Dabija și scriitorii Paul Sterian şi Sandu Tudor (ei constituiau inima acestui grup care ardea de dumnezeiescul dor) adresează Patriarhului Nicodim o cerere de binecuvântare pentru a continua şi dezvolta o activitate cu caracter spiritual pentru o cercetare şi trăire mai adâncă a învăţăturii şi evlaviei ortodoxe, sub oblăduirea stareţului, părintele arhimandrit Vasile Vasilache. Acest grup duhovnicesc avea inclusiv statut juridic şi purta numele  „Rugul Aprins al Maicii Domnului“.” (Arhim. Policarp Chițulescu / Ziarul Lumina)

Arestarea

Parintele Daniil Sandu Tudor

După o urmărire informativă atentă a foştilor membri ai Rugului Aprins într-un dosar deschis pentru mănăstirile Slatina şi Rarău, în noaptea de 14 spre 15 iunie 1958, Securitatea a trecut la arestarea lui Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu şi a studenţilor Şerban Mironescu şi George Vâsâi, ucenici ai egumenului de la Rarău. Ulterior, la 29 iulie au mai fost arestaţi Nicolae Rădulescu şi Dan Pistol, iar în timpul anchetelor, la 5 august, Gheorghe Dabija şi Vasile Voiculescu. Iniţial fusese arestat Adrian Făgeţeanu, pentru „activitatea contrarevoluţionară” din vremea în care activase în calitate de comisar la Fălticeni. Dar arestarea sa prevestea ravagiile pe care Securitatea urma să le facă în rândurile monahilor. Lotul „Alexandru Teodorescu şi alţii” nu mai reprezenta asociaţia care funcţionase la Mănăstirea Antim înainte de 1948, dar toţi arestaţii aveau ceva în comun în logica organelor represive. Primul fusese iniţiatorul Rugului Aprins, era considerat continuator al acestei idei şi cel care capacita în jurul său tineri pentru educaţia creştină şi intelectuali care urmau să îmbrace haina monahală. Al doilea, Benedict Ghiuş, unul dintre oamenii de încredere ai Patriarhului Justinian, propus în 1949 ca Episcop-vicar, cel care participase la întocmirea regulamentelor monahal şi de învăţământ monahal, profesor la Seminarul de la Neamţ şi conferenţiar al Rugului Aprins. Roman Braga, cel care în studenţie asistase la conferinţele de la Antim şi încercase împreună cu Adrian Făgeţeanu şi alţi teologi să închege o asociaţie a studenţilor creştini ortodocşi, pentru care în 1948 fusese condamnat, iar acum îşi propunea, ca şi Felix Dubneac, să promoveze un monahism combativ la adresa regimului ateu. Sofian Boghiu, descoperit că întreţine corespondenţă cu Andrei Scrima, era un apropiat al lui Sandu Tudor. Arsenie Papacioc reprezenta veriga de legătură între foştii membri ai Rugului Aprins şi duhovnicul Cleopa Ilie, ca ucenic ce îi era, dar mai ales pentru antecedentele legionare pe care le avea înainte de 1945. Tot pentru legăturile vechi şi cele pe care le cultiva în continuare cu Sandu Tudor era văzut profesorul Alexandru Mihăilescu, omul de ştiinţă al grupului de la Antim, ca de altfel şi medicul şi poetul de înaltă prestanţă Vasile Voiculescu. Acestui „grup contrarevoluţionar” era ataşat părintele profesor Dumitru Stăniloae, arestat la 4 septembrie 1958. Marele teolog nu mai avea nici o legătură cu Rugul Aprins, în care de altfel nici nu prea fusese implicat până în 1948. Însă această mişcare a Securităţii era un prim semnal dat Patriarhului Justinian de a ceda în rezolvarea problemei monahale. În acest context, la sfârşitul lunii august deja se consumase o primă întâlnire între Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului Cultelor, şi Patriarhul Justinian, care refuza să cedeze propunerilor de diminuare a fenomenului monahal.

Acestea nu au fost primele arestări operate de Securitate pentru a-i obliga pe ierarhi să cedeze în problema monahală. Campania de arestări începuse încă din februarie 1958 şi îi viza pe preoţii, inclusiv cei de mir, suspectaţi de „activitate legionară”. Au urmat cei apropiaţi ierarhilor, precum am văzut mai sus, Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai respectaţi profesori de teologie de către Patriarhul Justinian. Ca şi în cazul Rugului Aprins, tot la 14 iunie 1958 a fost arestat călugărul Bartolomeu Anania, mâna dreaptă a Patriarhului Justinian, pe care Securitatea îl suspecta de activitate legionară la Mănăstirea Viforâta, într-un caz în care fuseseră arestate maici încă din februarie 1958. Anania a fost condamnat într-un lot format din 19 persoane, în care se mai aflau maicile Veniamina Răducu, stareţa de la Mănăstirea Ţigăneşti, Olimpiada Liţescu, stareţa de la Mănăstirea Viforâta, şi duhovnicul aceleiaşi mănăstiri târgoviştene, Teofil Damian. Neobositul călugăr de la Patriarhie a primit la sentinţă 25 de ani de muncă silnică, tot aşa cum a fost condamnat Daniil Sandu Tudor. (Adrian Nicolae Petcu / Ziarul Lumina)

Daniil Sandu Tudor de la Rarău în lupta contra ateismului comunist

Parintele Daniil - Sandu Tudor

de Adrian Nicolae Petcu

Din noiembrie 1953, ieroschimonahul Daniil, fostul monah Agathon Sandu Tudor, ajungea la Schitul sucevean Rarău, în calitate de egumen. Timp de un an vieţuise la Sihăstria Neamţului, în acea mănăstire îndrumată duhovniceşte de părintele Cleopa Ilie şi ajutat de Arsenie Papacioc. Se deprinsese cu traiul monahal după regula studită moştenită de la bătrânul Ioil Gheorghiu, dar acum ieroschimonahul Daniil căuta izolarea şi realizarea unei mai vechi idei: aceea de a ridica un aşezământ duhovnicesc în care să vieţuiască monahi intelectuali care să ţină piept marii provocări care se adresa creştinismului: ateismul comunist. Dar punerea în practică a acestei idei deranja autorităţile comuniste, mai ales că numeroşi turişti care făceau drumeţii la cabana Rarăului inevitabil vizitau schitul condus de ieroschimonahul Daniil. În acest context, informatori ai Securităţii dădeau note despre cum, nu de puţine ori, egumenul Daniil susţinea adevărate conferinţe apologetice, în special tinerilor aflaţi în pericolul îndoctrinării comuniste. Un astfel de moment este descris în februarie 1956 de un informator al Securităţii, când un grup de studenţi vizita Schitul Rarău: „Fiecare grup a fost pus în situaţia de a asculta o adevărată prelegere ţinută de stareţul schitului, prelegere care atacă în mod direct materialismul. În ziua în care am fost şi eu, stareţul schitului ne-a aşteptat şi a atacat problema originii omului. A arătat că teoria animală a omului o susţin cei care doresc a face din om un robot, cei care doresc a încătuşa libertatea omului, pentru a-l transforma într-o maşină pe care să o dirijeze spre anumite scopuri. A mai precizat că anumiţi activişti de partid, care au doar patru clase şi deci sunt nişte analfabeţi, după dânsul, se prezintă în oameni de ştiinţă, motivează convingerea lor în general pe descoperirile ştiinţei, însă când sunt luaţi mai din scurt descoperă că habar nu au despre ceea ce este ştiinţa. În general, stareţul a vorbit cât se poate de îndrăzneţ şi chiar cât se poate de periculos la adresa vremurilor noi.

În prelegerea sa a atacat şi alte probleme, care au avut mare răsunet în sufletul auditorilor. El este un om foarte bine pregătit, reuşind să convingă pe foarte mulţi de partea sa. În acea zi, unul dintre studenţii de la Facultatea de Construcţii a încercat să-l combată, dar a pierdut partida spre bucuria aproape unanimă a vizitatorilor, care n-au reuşit măcar să se abţină şi să nu râdă în gura mare, când studentul pierdea treaptă cu treaptă în această luptă, după mine destul de neegală, având în vedere pregătirea unuia şi a altuia. Prelegerea, ca şi disputa, s-a terminat cu victoria stareţului, victorie care a făcut multă plăcere excursioniştilor. Întorşi la cabană, discuţia a durat aproape în toate zilele pe tema stareţului care, după foarte mulţi, are dreptate. …În concluzie, am impresia că vizitele turiştilor la schit sunt foarte aşteptate de stareţ şi de restul călugărilor şi că primirea ca şi prelegerile ţinute de stareţ sunt bine organizate. Vizitatorii rămân mulţumiţi şi convinşi de stareţ şi se transformă imediat în apărătorii lui“.

Un alt informator relata în iunie 1956 despre vieţuirea egumenului de la Rarău, pe alocuri exagerat şi tendenţios: „Sandu Tudor desfăşoară o vie activitate misionară ortodoxă şi se laudă că i-a combătut pe numeroşi profesori de ştiinţe naturale, compromiţând teoriile evoluţioniste în faţa elevilor cu care acei profesori veneau în excursie. Afirmă că la schit oamenii se simt mai liberi să-şi exprime adevăratele lor concepţii şi că a avut discuţii foarte interesante cu profesori şi studenţi de la Bucureşti, discuţii din care a văzut că tineretul nu acceptă deloc îndoctrinarea cu comunismul. Mă asigură că la el, la schit, se poate discuta fără teamă despre orice, căci Securitatea nu are posibilitatea să-l supravegheze. Mă asigură că el, personal, şi-a recrutat toţi călugării şi fraţii ca să fie sigur de ei şi că pe cei dubioşi i-a îndepărtat. … Are intenţia să organizeze un cerc filosofic reacţionar la schit. În general este preocupat de atragerea intelectualilor spre monahism, dar recunoaşte că, până în prezent, nu a reuşit nimic. De aceea, îi preţuieşte mai mult pe ţărani, care au caracter, nu ca intelectualii burghezi care se prostituează. Condamnă mişcarea legionară şi metodele ei teroriste, dar îşi exprimă o admiraţie totală faţă de tineretul legionar pe care l-a cunoscut în anii de închisoare. În acest sens, are de gând să lărgească schitul, făcând o adevărată cetate mănăstirească la Rarău. Speră să lucreze în această cetate, în primul rând cu elementele legionare, pe măsură ce vor scăpa din puşcărie. Are promisiunea multora din închisoare.

Evident că aceste frumoase aspiraţii ale râvnitorului egumen de la Rarău nu puteau fi permise de către autorităţile comuniste, care în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 aveau să-l aresteze în grupul Rugului Aprins şi să-l condamne la ani grei de închisoare.

Schitul Rarău sub îndrumarea ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor

monahul-daniil-sandu-tudor_la rarau

de Adrian Nicolae Petcu

Cercetarea arhivelor fostei Securităţi continuă să ne dezvăluie aspecte inedite şi extrem de interesante care ne ajută să cunoaştem monahismul românesc din perioada comunistă. Un exemplu în acest sens este modul de vieţuire monahicească din Schitul Rarău de sub îndrumarea ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor, conform unei note date Securităţii de un informator care în august 1954 a vizitat aşezământul sucevean: „Programul schitului: orele 0:00-3:00, Utrenie; orele 6:30-7:30, rugăciunea de dimineaţă; orele 8:30-12:00, Liturghie; orele 18:00-19:30, rugăciunea de seară şVecerniaţ. În restul timpului se face lectură individuală a Noului Testament sau a altor cărţi bisericeşti şi ascultare, adică o treabă oarecare: strânsul fânului, cules de zmeură, de ciuperci etc. În sprijinul acestei ascultări se aduce ca argument lupta împotriva voii şi obişnuinţelor noastre, realizarea prin înfrângerea tendinţelor, a simţurilor şi a necesităţilor materiale, adică a somnului, foamei etc. Rostul şederii noastre la schit, spune Daniil, este disciplinarea prin integrarea riguroasă în programul alcătuit de el. Plimbările şi visările le vom lăsa pe altădată, fiindcă acum nu este timp de ele. Să nu aibă cineva prin asta impresia că i se răpeşte libertatea, pentru că libertatea după care tânjim şa celor din lume, n.n.ţ este de fapt robia noastră, robia simţurilor şi numai asceza este cu adevărat eliberare. Doar suprimarea, smerenia, adică debarasarea de ambiţie, mândrie, de continuă preocupare de estimare a persoanei noastre, conduce la conturarea unei autentice personalităţi, a regăsirii omului din noi. Unii cred că ţinuta interioară se dobândeşte mai uşor împrumutând metode de lucru străine (se referă la cultura indiană, nota sursei). Aceştia însă scapă din vedere că metodele de care vorbim sunt născute din specificul în cadrul tradiţiei şi condiţiilor proprii de dezvoltare. De aceea, realizarea nu e posibilă decât în limitele pământului pe care trăim, unde cunoaştem omul, cu moravul şi năravul lui. De ce să căutăm soluţii în altă parte? Noi, românii, ne naştem în religia ortodoxă şi avem la îndemână toată experienţa ei, cu fapte şi adevăruri controlate, verificate. Să profităm de ea şi să o folosim… La predica de duminică (4 august), Daniil a citit despre Apostolul Petru care, văzându-L pe Iisus mergând pe mare şi nevenindu-i să creadă, spune: Dacă eşti tu Doamne, porunceşte-mi să vin la tine. Iisus îi porunceşte. Petru merge şi el pe valuri, dar îndoindu-se de realitatea lui Hristos, se scufundă. Iisus îl scoate deasupra şi împreună se urcă în barcă. Furtuna se potoleşte, se face senin. Interpretarea: Semnificaţia crucii este binele şi răul. Cele două braţe, orizontal şi vertical, sunt coordonatele în care ne înscriem noi şi faptele. Orizontala este axa realităţii istorice a faptelor, a trăirii lor materiale. Verticala este simbolica faptelor. Mersul pe apă este un adevăr material. Ascultând voinţa lui Dumnezeu, apele s-au închegat sub paşii lui Iisus şi ai Apostolului. Hristos este sinonim cu scopul în viaţă. Încrederea deplină în acest scop ne ţine deasupra valurilor care sunt: slăbiciunea, patimile şi îndoielile noastre sau influenţele rele ale oamenilor din jur. În acţiuni se cere hotărâre… Deci, ori rămânem în barcă, în siguranţă, ca ceilalţi Apostoli, or, dacă am pornit, atunci să călcăm cu fermitate spre ţinta aleasă“. (Ziarul Lumina)

Părintele Daniil sau Sandu Tudor, mucenicul Rugului Aprins

Pr Daniil Sandu Tudor CNSAS

Alexandru Teodorescu, născut pe 22 Decembrie 1896, pseudonim literar, Sandu Tudor a fost om cu o personalitate puternică. Era atras de substratul tainic al lucrurilor. Cult, orientat spre literatură patristică și mistica vieții călugărești, este pasionat de publicistică. A colaborat la revista Gândirea, iar mai apoi, în 1930 avea să editeze chiar el două reviste ,,Credința” și ,,Floarea de Foc”.

Parintele Daniil, cel cunoscut de Sandu Tudor, indemnat mai ales de vladicul Tit Simedrea, s-a gandit ca asa cum rugul care ardea nu se mistuia, ci aprindea si mai mult la viata, la tinerete, la verdeata, nu la cenuță, asa si rugaciunile facute atunci pentru apararea ortodoxiei, si mai ales, pentru curatirea Ortodoxiei de cele ce s-au adunat ca un fel de reziduri, sa fie mai activa. La tunderea in Monahism s-a numit Agaton, iar mai tarziu, Daniil. Hotararea lui Sandu Tudor de a se calugari este socotita de securitate un mijloc de a-si ascunde activitatea polititca. Adevarul este ca optiunea pentru viata monahala a venit dintr-o convingere launtrica sincera. Parintele Ioan Cel Strain a intuit in Sandu Tudor, nu doar un vrednic fiu duhovnicesc, ci si un urmas al sau.

Multe lucruri neadevărate s-au spus despre părintele Daniil. Cei care sunt impotriva Rugului Aprins il acuza ca a fost legionar. Niciodata nu a fost, ci dimptriva, cand era director la ,,Credinta’’, scria tot timpul impotrivs miscarii liegionare. Părintele Daniil a încercat, în mod sistematic, din 1955, să trezească conştiinţa unor tineri printr-o educaţie creştină care avea ca finalitate conturarea unei personalităţi libere, trăitoare în Hristos, purificată de zgura ideologiei comuniste. Dupa ce tinerii care au venit la Rugul Aprins, au vazut ca ei nu sunt extremisti, nici antisemiti, nici razvlatiți, ci cautau si ei adevarul credintei, atunci si-au dat seama ca cel care a intemeiat miscarea, a intemeiat-o tocmai impotriva marxismului care aparuse in Rusia. Profitând şi de faptul că, cel puţin teoretic, libertatea credinţei era garantată de constituţie, el s-a ridicat împotriva materialismului ateist, afirmând preeminenţa spiritului. Într-o lume în care manifestările exterioare diferite de direcţia trasată de partid erau sever cenzurate, trebuia apărat sâmburele viu, interior, al conştiinţei. Precum focul păstrat sub cenuşă, aşa şi oamenii, dacă ştiau să păstreze în ei scânteia vieţii adevărate, puteau renaşte în condiţii mai favorabile. Din vremea calatoriei in Sfantul Munte, Sandu Tudor avea convingerea ca neamul sau poate fi salvat printr-o transformare duhovniceasca profunda, prin trairea credintei si a rugaciunii, prin refacerea legaturii intre om si Dumnezeu. Parintele Daniil a avut metoda Lui asemenatoare cu cea de la Athos si a avut o putere si o energie de a fi foarte riguros, de a nu permite celor care asistau la rugaciuni si la conferinte sa discute alte lucruri sau sa faca glume, sau sa vorbeasca ceva fara rost. Era riguros nu numai cu ceilalti dar mai ales cu el insusi.

Arestat

A fost arestat în noaptea de 13/14 iunie 1958, împreună cu alte 15 persoane care vor forma lotul „Teodorescu Alex şi alţii“. Fiind considerat liderul grupului, el a fost condamnat la 25 de ani de temniţă grea pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale“. Încarcerat la Aiud, a avut foarte mult de suferit.. Hărţuit, bătut, mai mereu bolnav, părintele Daniil a decedat în penitenciar din pricina regimului aspru de detenţie. Colegii de suferinţă au aflat doar vestea morţii, fără să ştie precis când s-a petrecut aceasta şi nici unde a fost îngropat părintele. Se pare ca a murit pe 17 noiembrie 1960, in spitalul Penitenciarului Aiud, arzandu-se orice urma despre el, iar motivul oficial al decesului este „hemoragie cerebrală“. Deşi certificatul de deces este întocmit „profesionist“, stim cu totii că medicii din penitenciarele comuniste erau obligaţi să falsifice aceste documente, pentru a acoperi abuzurile paznicilor şi anchetatorilor.

Spre ortodoxie

Fără să vrei, dacă privești în jur și de aci mai departe peste țări și mări cu perspectiva pe care amplificatoarele vieții ți-o deschid, ai impresia că omenirea întreagă se află într-un năucitor exod, o uriașă rătăcire în pustiu, sub greutatea cine știe cărui soroc sau sacrilegiu din vremi uitate. După războiu mai ales, drumul vieții se rostogolește așa de ciudat parcă peste un tărâm cu priveliști blestemate. În viața lăuntrică a Bisericii noastre ortodoxe, ca în orice fel de viață, aceeași svârcolire în gol, vrăjită. Nu voesc să încep prin aceasta cu nimeni niciun fel de dispută, de gâlceavă zbârnâitoare. (…) Voesc numai să dau trâmbița unor glasuri cari dăinuiesc în ciuda stăpânilor acestui veac. În țara celor ce au cântat în vremurile deșteptării ”preoți cu crucea-n frunte” mai sunt mulți din cei ce nu strigă, cei ce nu se grăbesc și nu cer nimic, sunt mulți cei ce muncesc, suferă și tac trăind în Biserica vie și veșnică a lui Hristos. Pe drumul suferinței noastre, în noaptea cea mare ce ne învăluie, în marea tăcere ce ne cuprinde, bunicii noștri ne-au lăsat cu mâini tremurânde crucea și chivotul de tradiții și unelte sfinte, chivotul ortodoxiei noastre în care purtăm pe Domnul Euharistic, Trupul și Sângele mântuirii noastre. Norodul celor rămași fără de glas, neștiuți, strânși în jurul stălucirii Lui, se călăuzesc pe drumul cel de mii de ani cu credința nestrămutată că vor ajunge odată sub porțile unde stă de pază arhanghelul cu paloș de foc. Ei cred până la moarte că numai la lumina Lui vor putea pătrunde în Cetatea lui Dumnezeu. Nu vă mirați: mai sunt, cum spune Scriptura, ”șapte mii de bărbați neștiuți cari nu au plecat genunchii în fața lui Baal” cu tot vârtejul acesta de jazz-band și fard.

Comoara ortodoxiei

În adevăr, printre fețele clerului de la noi, puține, foarte puține poartă fățiș și semnul celor șapte mii de aleși ai Domnului. Sunt însă. Eu cunosc unul. Unul vajnic care m-a făcut și pe mine să înțeleg comoara ortodoxiei, de ce omul pentru a întemeia în sine viața fără început și fără sfârșit, viața cea supranaturală, are nevoie de o Biserică, de Biserica Lui. Limbaj astăzi neînțeles pentru mulți dintre slujitorii altarului. Astăzi, în sânul clerului nostru există o luptă surdă, nu încă fățișă, aceiași veșnică luptă de pretutindeni dintre cei doi stăpâni: Mamona și Hristos. În toți un tainic simțământ ne face să spunem că lucrurile merg rău. Toată lumea, chiar și cei mai binevoitori, văd că ramurile smochinului Bisericii noastre ortodoxe au început să se usuce. Toți caută să grădinărească. Fiindcă cei mai mulți dintre binefăcători văd însă numai că lucrul merge rău fără să pătrunză și pricina cea adevărată și adâncă, se străduiesc în van să dreagă pe dinafară. Nu ne trebuiesc crematorii, nici ajutor de la iezuiți când de fapt viața vine prin seva vie. Nu ne trebuie grădinăria parcurilor englezești. Nu ne trebuiesc îndreptări ”pe ici pe colo prin părțile esențiale”. Nu ne trebuie nicio reformă. Biserica trebuie să lucreze și să grăiască din înaltul amvonului Cuvântul cel viu, Cuvântul dătător de viață despre care Mântuitorul a spus: ”Cerul și pământul vor trece dar cuvântul Meu nu va trece”. Biserica ortodoxă, mai mult ca oricare alta, ține acest Adevăr al său: Cuvântul dătător de viață, Hristosul Cel Viu. Numai prin atingerea sufletului omenesc viu cu alt suflet omenesc viu se poate aprinde viața. Slova omoară. Cărturarii devin farisei maniaci asemeni sărmanei cămile, cu munți de himere în cocoașă. Nu ne trebuie nicio reparație savantă pe dinafară. Timpul nu poate ruina adevărul lui Hristos. Ortodoxia nu se poate schimba. Se poate să devenim ortodocși cu adevărat.

Preot Ionel Câmpeanu, Târgu-Jiu

Sursa: MĂRTURISITORII

schitul-rarau_pr daniil sandu tudor

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON