După mai bine de 25 de ani de la căderea comunismului, statul român a reuşit să finalizeze Monumentul Rezistenţei Naţionale. Monumentul ARIPI ridicat „În Memoria Luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă 1944-1989” a fost inaugurat în 30 mai 2016, în cadrul unui eveniment corect politic, cu regim privat. Caracterul rigid, limbajul de lemn şi lipsa de transparenţă a inaugurării, a contrastat profund cu prezenţa foştilor deţinuţi politici, simboluri ale demnităţii noastre naţionale.
Povestea Monumentului
Destinul monumentului realizat de sculptorul Mihai Buculei, al cărui tată a executat ani de detenţie politică în temniţa Aiudului, a fost unul extrem de sinuos. Timp de 19 ani monumentul a încercat să se nască, fiind aprobat, reaprobat, băgat şi scos din bugetele instituţiilor, amânat şi iarăşi amânat. Ideea unui Monument al Rezistenţei Naţionale la Bucureşti a apărut în 1994, la AFDPR. Începând cu 1997 au început demersurile oficiale. Lucrarea a fost atribuită prin concurs artistului Mihai Buculei în 1999. În 2003 proiectul obţine aprobarea finanţării de la Guvern, prin Ministerul Culturii, şi se începe execuţia efectivă a monumentului. În 2007 finanţarea este mutată de la Cultură la Primăria Bucureşti. Între 2008 şi 2011 proiectul este sistat din lipsă de fonduri, se reia în 2011. Lucrările intră apoi pe un curs firesc, se eliberează aprobările necesare, se confecţionează piesele, se începe şantierul la locul destinat amplasării monumentului şi la finalul lunii decembrie 2015 sunt aduse aripile şi începe montarea lor.
Finalizarea lui se datorează în măsură covârşitoare domnului Octav Bjoza care a urmărit cu o implicare constantă finalizarea lui. Monumentul este realizat din oţel inoxidabil şi este compus din trei aripi care se înalţă către cer, dând senzaţia că s-au desprins de pământ – asemeni sufletelor celor jertfiţi pe altarul luptei anticomuniste. Înalt de 24 metri, cu un soclu de 6 metri şi cântărind pese 100 de tone, monumentul se află instalat pe esplanada din faţa Casei Scânteii – loc unde străjuia Statuia lui Lenin în anii comunismului.
Ridicarea monumentului – deşi atât de târzie şi realizată cu atâta dificultate – este incontestabil o victorie morală a foştilor deţinuţi politici. Astăzi mai avem 3000 de foşti deţinuţi politici în viaţă (dintre care o parte însemnată sunt deportaţii), iar rata de mortalitate în râdul lor este de câteva sute lunar. Marea lor majoritate nu au mai apucat să vadă monumentul ridicat în memoria lor. După aproape 26 de ani de la evenimentele din 1989 avem în sfârşit în Bucureşti un monument simbol închinat eroilor anticomunişti, un loc în care tinerele generaţii se pot închina pentru lupta, suferinţa şi mai ales biruinţa înaintaşilor prigoniţi politic.
Inaugurarea
Aşa cum spuneam, inaugurarea a avut loc în data de 30 mai 2016. La eveniment au participat numeroase oficialităţi, în frunte cu şeful statului, Klaus Iohannis. Au fost prezenţi peste 300 de foşti deţinuţi politici, împreună cu Octav Bjoza, reprezentaţii cultelor, primarul interimar al Capitalei, Răzvan Sava, fostul preşedinte Emil Constantinescu, consilierul Andrei Muraru, reprezentanţi ai guvernului şi ai diplomaţiei, reprezentanţi ai INTER ASSO. Garda şi onorul au fost date de Regimentului 30 Gardă şi Protocol „Mihai Viteazu” din cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Evenimentul s-a desfăşurat după repere atent stabilite anterior.
S-a intonat Imnul României, apoi s-a dezvelit inscripţia monumentului „În Memoria Luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă 1944-1989”, a urmat un moment de reculegere. Momentul religios a constat în rugăciuni rostite de către reprezentanţii cultelor: ortodox, romano-catolic, greco-catolic, evanghelic, baptist, mozaic şi musulman.
Discursurile au început cu Klaus Iohnannis şi au continuat cu Răzvan Sava, Emil Constantinescu şi Octav Bjoza. Evenimentul s-a finalizat cu o depunere de coroane din partea instituţiilor prezente. În timpul discursului său, Preşedintele României a conferit Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler foştilor deţinuţi politici Pr. Nicolae Tomaziu, Elena Ion-Arnăuţoiu, Nicolae Ciurică şi Dumitru Moldovan.
Corectitudine politică vs. demnitatea naţională
Bucuria faptului că după aproape 26 de ani avem în sfârşit un monument al foştilor deţinuţi politici în Bucureşti, este umbrită de momentul inaugurării. Dincolo de filmul evenimentelor, pe care am încercat să îl redau cât mai fidel şi imparţial mai sus, trebuie rostite câteva adevăruri, cu riscul de a fi considerate incomode: inaugurarea a fost un moment politic, gândit şi controlat ca atare până în cele mai mici detalii.
Monumentului îi lipseşte inscripţia aleasă de foştii deţinuţi politici şi reconfirmată de aceştia cu ocazia ultimului congres naţional (februarie 2016). Versurile lui Radu Gyr: „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri,/ sunt renunţările la vis.”, nu apar nicăieri în jurul monumentului. Când şi cine a hotărât că versurile nu trebuie să apară pe monument şi, mai ales, de ce nu s-a comunicat această schimbare de plan?
Data inaugurării a fost extrem de prost aleasă. Luni la ora 17… Stabilită iniţial pentru data de 7 mai, iaugurarea a fost amânată fără a se face un anunţ public în acest sens. Când în sfârşit se stabilieşte o dată la care chiar are loc inaugurarea, se alege o zi lucrătoare şi o oră la care oamenii sunt la serviciu.
Mediatizarea datei inaugurării a fost aproape inexistentă. Au existat câteva ştiri cu 3 zile înainte, pe canale mai puţin importante, în rest, canalele cu audienţă mare au decis să anunţe numai în ziua de 30 mai. Ne-am tot întrebat de ce se întâmplă aşa; fiind un monument naţional, şi mediatizarea trebuia să fie naţională, cu atât mai mult cu cât din beneficiile de imagine ar fi câştigat şi Primăria, Ministerul Culturii, Guvernul etc, toţi cei care au contribuit cu fonduri şi aprobări la finalizarea proiectului. Faptul că în plină campanie electorală partidele nu s-au folosit de acest subiect este un lucru de neconceput în România post decembristă.
O parte din întrebări s-au spulberat la ora inaugurării. La eveniment s-a putut asista doar pe bază de invitaţie scrisă, primită anterior! Nu s-a dorit o participare a românilor care ar fi putut veni, interesaţi de valoarea morală a monumentului, ci doar a celor aflaţi pe liste aprobate anterior. Mai mult, jandarmii şi poliţia îndepărtau cu destulă vehemenţă pe toţi cei ce aflaseră (în ciuda planului autorităţilor) de faimoasa inaugurare şi încercau să vadă sau să audă ceva din spatele gardurilor de protecţie.
Participarea preşedintelui a fost un act neanunţat publicului. La ora 16 pe site-ul preşedinţiei nu se pomenea nimic legat de participare. Două ore mai târziu discursul şi fotografiile de rigoare erau prezente pe site. De ce nu a dorit preşedintele să se ştie că va fi prezent?
Despre discursuri nu mai comentăm, în afara celui rostit de dl. Octav Bjoza, restul au fost redactate de secretari însărcinaţi pe subiect, limbaj de lemn şi încercări firave de nuanţare prin dicţie.
Decorarea celor 4 foşti deţinuţi politici este un gest simbolic pozitiv. Toţi 4 sunt personalităţi de mare forţă ale luptei anticomuniste, flăcări vii ale demnităţii româneşti. Totuşi, în spatele lui stă o altă corectitudine politică: s-au ales specific doar foşti deţinuţi politici fără legături cu Mişcarea Legionară.
Aţi văzut că pe tot cuprinsul articolului am folosit cuvântul „inaugurare” şi niciodată „sfinţirea” monumentului. Am făcut asta pentru că în fapt nu a existat o slujbă de sfinţire! Monumentul rezistenţei naţionale nu a fost sfinţit. Faptul că au participat reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe alături de cei ai Bisericilor Catolice, Greco-Catolice, alături de baptişti, musulmani şi evrei nu m-a deranjat câtuşi de puţin. Dacă monumentul este al rezistenţei naţionale, era firesc ca fiecare să aducă un omagiu credincioşilor săi. Momentul religios ecumenic – cum a fost numit oficial momentul dedicat cultelor – a durat, în total, mai puţin de 10 minute. Probabil fiecare a avut la dispoziţie în jur de 1 minut pentru a se ruga pentru jertfa dată de proprii credincioşi! Fiecare a spus o mică rugăciune lăsând apoi loc politicului să se desfăşoare.
ARIPI – încotro?
Avem un monument al rezistenţei anticomuniste la Bucureşti! Nu poartă gravate pe lespezi versurile lui Radu Gyr şi nici nu este sfinţit (încă), dar există! După momentul inaugurării, Monumentul a fost descătuşat de interdicţii şi preselecţii corecte politic. Chiar dacă Radu Gyr nu a fost primit la ceremonia de inaugurare, cu siguranţă a aşteptat cuminte şi răbdător dincolo de cordoanele de jandarmi, ca să se poată închina în faţa jertfei dată de generaţia sa. Nu era gonit pentru prima dată pentru crezul său, a răbdat şi acum aşa cum a răbdat şi atunci. Momentul festiv s-a încheiat, Monumentul aparţine acum românilor şi depinde de noi dacă va rămâne numai un Monument utilizat de factorul politic cu ocazia ceremoniilor obligatorii, sau dacă îl transformăm într-un monument viu, lucrător întru adevăr!
Construit ca omagiu şi recunoaştere morală a suferinţei foştilor deţinuţi politici, Monumentul se adresează în fapt tinerilor. Ei sunt cei care trebuie să cunoască istoria recentă a ţării noastre, atât de frământată şi modelată de şenilele tancurilor sovietice. Tinerii sunt cu adevărat cei care au nevoie de ARIPI, pentru a îndrăzni mai mult, pentru a înţelege că înaintaşii lor au fost eroi şi că noi, cei de astăzi, trebuie să ne mândrim cu suferinţele, rănile şi biruinţele lor. Comunismul a făcut milioane de victime, însă cele mai multe victime au ales să nu se împace cu acest statut impus de comunişti şi s-au transformat în eroi ai luptei anticomuniste. De noi depinde să le vorbim tinerilor despre ARIPI frânte sub greutatea corectitudinii politice, sau despre ARIPI care se înalţă spre cer peste timpuri, peste veacuri. Alegem: “Rondelul aripilor frânte” sau “Îndemn la luptă”? Să nu renunţăm la vis şi să alegem lupta cea bună, întru dreptatea neamului nostru.
Radu Gyr – Rondelul aripilor frânte
Mereu aripile se frâng, mereu ţărâna asta speră.
Mereu pe trista noastră sferă obrajii râd şi ochii plâng.
Heruvi de-o zi, crescuţi în seră, ne prăbuşim în câte-un crâng.
Mereu aripile se frâng, mereu ţărâna asta speră.
Aşa venim din eră-n eră,
ba spânzuraţi de-un zbor nătâng,
ba sfâşiaţi de vreo himeră…
Mereu ţărâna asta speră,
mereu aripile se frâng.
Radu Gyr – Îndemn la luptă
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis.
Cezarina Condurache
Preluare: MĂRTURISITORII
