Executat în lanţuri: Spiru Blănaru, comandantul luptătorilor anticomunişti din Munţii Banatului (+16 iulie 1949)

Acum 67 de ani a fost executat, legat în lanţuri, Spiru Blănaru, comandantul luptătorilor anticomunişti din Munţii Banatului. Ultimele cuvinte adresate fratelui său de luptă Atanasie Berzescu sunt un adevărat testament:

„Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunicii noştri, crescuţi în legea creştină”.

„a) – De când stau aici în grup cu aceşti oameni, hotărâţi să lupte până la unul, am observat un lucru extrem de important în felul lor de comportare. Deşi suntem, ca apartenenţă politică, diferiţi, ne înţelegem ca fraţii. Nu facem diferenţă între noi. Aici, după cum ştii, sunt mulţi legionari, ţărănişti, liberali şi militari. Suntem de atâta timp la un loc, nu i-am auzit o dată să facă deosebire între ei după apartenenţă politică. Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reuşit să realizăm, în ciuda păcatului, unitatea între noi.
b) – În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm din drăceasca încleştare între bine şi rău. S-a realizat o prietenie, liantul fără de care nu va fi niciodată biruinţă.
c) – Aş dori ca, la momentul potrivit, să ştie şi ai mei, de acasă, familia mea, prin ce am trecut şi care au fost condiţiile de viaţă şi şansele de biruinţă asupra comunismului. Ne-am împăcat cu gândul că va trebui să murim până la urmă. Eu, frateTase, am certitudinea că voi muri şi-ţi încredinţez ţie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele frământări ale mele ca om. Fiul meu, dacă va mai apuca să scape cu viaţă, la fel şi soţia mea, aş vrea să cunoască prin ce am trecut.
d) – Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit. Dumnezeusă fie cu el. Dezmembrările de partid să dispară. Poporul român s-a născut creştin. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunicii noştri, crescuţi în legea creştină. Fă acest lucru, fratele meu, şi este de-ajuns pentru mine. Cei care vin după noi să ştie ce-am făcut şi ce-am gândit şi noi, în “toiul beznelor adânci”. (FP FB)

Spiru Blanaru

16 iulie 1949, Timişoara. Cei cinci condamnaţi la moarte de către tribunal (Spiru Blănaru, Petre Domoşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu) au fost ridicaţi din închisoarea de pe strada „Popa Şapcă” şi duşi în zona „Pădurea Verde” de la marginea Timişoarei, unde au fost împuşcaţi. Ceilalţi şapte primiseră condamnări la închisoare sau la muncă silnică. Cu toate acestea, curând după primele execuţii, la 2 august 1949, au fost ridicaţi şi ei şi asasinaţi în zona orașului Lugoj. În certificatele de deces, care le-au fost întocmite abia în 1957, aceştia au fost trecuţi ca fiind victime ale feluritor boli (afecţiuni cardiace, insuficienţe circulatorii sau TBC pulmonar), toţi în aceeaşi zi şi aproximativ la aceeaşi oră!Ceilalţi şapte partizani primiseră condamnări la închisoare sau la muncă silnică. Cu toate acestea, curând după primele execuţii, la 2 august 1949, au fost ridicaţi şi ei şi asasinaţi în zona orașului Lugoj. În certificatele de deces, care le-au fost întocmite abia în 1957, aceştia au fost trecuţi ca fiind victime ale feluritor boli (afecţiuni cardiace, insuficienţe În ziua de 16 iulie 1949, cei cinci condamnaţi la moarte de către tribunal (Spiru Blănaru, Petre Domoşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu) au fost ridicaţi din închisoarea de pe strada „Popa Şapcă” şi duşi în zona „Pădurea Verde” de la marginea Timişoarei, unde au fost împuşcaţi. Ceilalţi şapte primiseră condamnări la închisoare sau la muncă silnică. Cu toate acestea, curând după primele execuţii, la 2 august 1949, au fost ridicaţi şi ei şi asasinaţi în zona orașului Lugoj. În certificatele de deces, care le-au fost întocmite abia în 1957, aceştia au fost trecuţi ca fiind victime ale feluritor boli (afecţiuni cardiace, insuficienţe circulatorii sau TBC pulmonar), toţi în aceeaşi zi şi aproximativ la aceeaşi oră!circulatorii sau TBC pulmonar), toţi în aceeaşi zi şi aproximativ la aceeaşi oră!

Mircea Rusnac – Procesul conducătorilor partizanilor anticomunişti din Banat (1949)

ziar 1.jpgProblematica proceselor staliniste este de o complexitate deosebită în istoria noastră contemporană. Este vorba despre un fenomen specific secolului al XX-lea şi acelui tip de regim politic care îşi trage esenţa din concepţia lui Stalin. În perioada interbelică, în special în anii ’30, Uniunea Sovietică a fost zguduită de mii de asemenea procese, montate de N.K.V.D.-ul stalinist. După încheierea celui de-al doilea război mondial şi ocuparea ţărilor est-europene de către Armata Roşie, acestea au cunoscut, la rândul lor, fenomenul respectiv. Între ele s-a aflat, bineînţeles, şi România.
Spiru Blănaru

Primele procese staliniste au fost intentate unor adversari politici ai Partidului Comunist (Bolşevic). Este vorba despre procesele intitulate Afacerea din Şahtî (1928), Uniunea pentru eliberarea Ucrainei – S.V.U. (1930), Partidul muncitoresc-ţărănesc (1930), Prompartia – Partidul industrial (1930), Biroul unional al C.C. al P.M.S.D. (al menşevicilor) din Rusia (1931) etc. După invadarea celorlalte ţări de către armatele sovietice, asemenea procese au avut loc şi acolo. Au fost judecaţi şi condamnaţi astfel cardinalii unor biserici catolice, precum Štepinac în Croaţia (1946), Tiso în Slovacia (1947), Mindszenty (1949) şi Groesz (1951) în Ungaria etc., unii lideri politici necomunişti, precum Mihajlović în Iugoslavia (1946), Petkov în Bulgaria (1947), Maniu în România (1947) etc. Al doilea tip de procese staliniste era constituit din procesele intentate unor foşti lideri importanţi ai partidului comunist însuşi, răsturnaţi de la putere de adversarii lor. Au produs de exemplu multă oroare în lumea civilizată cele trei mari procese de la Moscova: Zinoviev-Kamenev (1936), Piatakov-Radek (1937) şi Buharin-Râkov (1938), în care foştii colegi ai lui Lenin mărturiseau cu propria gură că nu fuseseră toată viaţa decât nişte abjecţi „spioni imperialişti”. În ţările de democraţie populară asemenea procese abundau de asemenea în primii ani postbelici: Koçi Xoxe în Albania (1949), László Rajk în Ungaria (1949), Traicio Kostov în Bulgaria (1949), Rudolf Slańsky în Cehoslovacia (1952), Lucreţiu Pătrăşcanu în România (1954).

Multă vreme s-au purtat discuţii asupra unei întrebări obsedante: ce metode erau utilizate în pregătirea acestor procese mistificate şi cum se reuşea să se obţină de la inculpaţi exact „depoziţiile” care le erau cerute? S-a emis iniţial ipoteza că în locul acuzaţilor reali ar fi compărut în faţa tribunalului agenţi ai Securităţii, bine machiaţi şi special pregătiţi. Totuşi, această ipoteză a fost respinsă de toţi cei care au asistat la asemenea procese şi îi cunoşteau bine pe acuzaţi. Scriitorul sovietic Ilya Ehrenburg presupunea că acuzaţii vorbeau astfel sub influenţa unor preparate medicale, precum şi prin utilizarea împotriva lor a hipnozei şi a sugestiei. Unii autori occidentali credeau că se acţiona prin metode ideologice şi psihologice. „Dar principalul instrument de influenţare a majorităţii celor implicaţi în proces îl constituiau tortura şi maltratarea”, considera istoricul rus Roy Medvedev. În plus, continua el, „unora li se promitea nu doar că vor rămâne în viaţă, ci chiar că vor fi parţial liberi, că vor fi trimişi într-o muncă de partid, de stat sau economică în zone din Siberia şi Extremul Orient.” (1) Istoricul francez André Fontaine scria la rândul lui: „După asasinarea la Leningrad, la 1 decembrie 1934 – după toate aparenţele la ordinul lui Stalin însuşi –, a unuia dintre principalii colaboratori ai dictatorului, Serghei Kirov, epurarea (Cistka) se va transforma în teroare. Vor fi montate imense procese, în cursul cărora acuzaţii – pregătiţi prin metode psihologice deosebit de eficace – mărturiseau, rostogolindu-se în mocirlă, asemenea personajelor lui Dostoievski, crime de necrezut. Unul după altul, părinţii comunismului rus vor fi trimişi la moarte.” (2)

La sfârşitul anilor ’40, când fenomenul a fost extins şi asupra noilor ţări de democraţie populară, în Occident a început să se vorbească despre „serul adevărului”, despre „pilule de mărturisire”, despre „droguri de vinovăţie”, care le-ar fi fost injectate acuzaţilor pentru a-i determina să confirme orice crimă pe care ar fi imaginat-o anchetatorii. (3) Medicul francez Jean Delay nu ezita să se gândească la faptul că inculpaţilor li s-ar fi putut face chiar o operaţie a creierului: „Operaţia făcută nu în scopuri medicale, ci politice, ar face ca rezistenţa adeversarilor ireductibili să fie înfrântă şi ca ei să fie transformaţi în elemente conformiste.” (4) Problema nu a fost pe deplin elucidată nici astăzi, deşi este aproape cert faptul că torturile psihice au prevalat asupra celor fizice şi, prin măcinarea nervilor celor anchetaţi, aceştia ajungeau să semneze orice fel de declaraţii, pe care le confirmau ulterior în faţa tribunalului, de teama ca nu cumva torturile să fie repuse în aplicare.

Dar, după cum arăta Ion Raţiu, regimul comunist considera absolut suficient un asemenea tip de proces pentru a-şi legitima toate acuzaţiile aduse oponenţilor săi: „Astfel, se are multă grijă ca, formal, sentinţa să fie pronunţată doar după un proces lung şi detaliat. Faptul că presa lumii libere nu este acceptată nu are nicio importanţă. Procesul nu este pus în scenă pentru beneficiul lumii libere. Obiectivele sale primare sunt de a distruge posibilitatea creării oricărui mit în jurul celor ce trebuie eliminaţi din societate. Sub niciun chip ei nu trebuie să devină martiri. Ei au mărturisit. Li s-a oferit un proces onorabil. Au fost condamnaţi. Tribunalul a arătat clemenţă, dar în vederea vinei sale el trebuie eliminat. Poporul mărşăluieşte victorios spre construcţia noii societăţi. El nu se poate opri pentru a mai arunca o a doua privire acestui sărman ticălos. El a văzut adevărul prea târziu. Asta este ceea ce guvernul comunist vrea să fie crezut de către oameni.” (5)

O sugestivă ilustrare a acestor idei găsim în celebra biografie oficială a lui Stalin: „Victoriile socialismului, repurtate de partid, i-au făcut pe duşmanii poporului să turbeze şi mai mult. În 1937 au fost descoperite noi date asupra monştrilor din banda troţkisto-buharinistă de spioni, sabotori şi asasini în slujba serviciilor de spionaj ale statelor capitaliste. Procesele au arătat că aceste lepădături ale omenirii au urzit un complot împotriva lui Lenin, pe care intenţionau să-l aresteze, împotriva partidului, împotriva statului sovietic, chiar din primele zile ale revoluţiei din octombrie. Executând voinţa stăpânilor lor imperialişti, ei şi-au pus ca scop să distrugă partidul şi statul sovietic, să submineze apărarea ţării, să înlesnească intervenţia străină, să pregătească înfrângerea Armatei Roşii, dezmembrarea U.R.S.S., transformarea ei într-o colonie a imperialismului, restaurarea robiei capitaliste în U.R.S.S. Partidul şi puterea sovietică au zdrobit viesparele duşmanilor poporului. În raportul său Despre lipsurile în munca de partid, ţinut la plenara comitetului central din martie 1937, Stalin trasează un program precis de întărire a organelor de partid şi sovietice, un program de măsuri în vederea ascuţirii vigilenţei politice, şi lansează lozinca: «Să ne însuşim bolşevismul». Stalin a înarmat partidul pentru lupta împotriva duşmanilor poporului, l-a învăţat să smulgă masca de pe faţa lor.

Tribunalul sovietic a dezvăluit crimele monştrilor troţkisto-buharinişti şi i-a condamnat la moarte prin împuşcare. Poporul sovietic a aprobat nimicirea bandei troţkisto-buhariniste şi a trecut la treburile curente – la pregătirea alegerilor pentru Sovietul Suprem al U.R.S.S.” (6)

Un asemenea proces, care făcea tabula rasa cu prestigioasa tradiţie judiciară românească, a fost judecat de Tribunalul militar din Timişoara în zilele de 21-25 iunie 1949. Cei 12 inculpaţi erau conducători sau membri ai unor grupuri de partizani anticomunişti refugiaţi în munţii şi pădurile Banatului, de unde intenţionau să continue rezistenţa armată până la o eventuală eliberare a ţării noastre de sub ocupaţia sovietică cu ajutorul statelor democratice din Occident.

Mişcarea partizanilor anticomunişti din munţii României a constituit un caz aproape unic în Europa de răsărit supusă sovietizării forţate. Grupuri special instruite, conduse de ofiţeri de elită, au fost înfiinţate imediat după 23 august 1944, în speranţa prevenirii unei ocupaţii îndelungate a ţării. După instalarea prin forţă a guvernului procomunist Petru Groza la 6 martie 1945, mişcarea a început să ia amploare, atât cantitativ cât şi calitativ, prin ralierea unora dintre ofiţerii excluşi din armată pentru că erau ostili noului regim. În 1946, la intervenţia regelui Mihai, grupurile de rezistenţă de pe întreg cuprinsul ţării au fost incluse în Mişcarea Naţională de Rezistenţă, sub conducerea generalului Aurel Aldea, aflat în anturajul Palatului regal. La 7 noiembrie 1946, Partidul Naţional Ţărănesc îşi întemeia propriul cerc militar profesional, condus de vicepreşedintele partidului, Ion Mihalache, cu destinaţia de a coordona activitatea lor la nivel naţional. Dar după interzicerea partidului, în iulie 1947, mişcările s-au desfăşurat separat, activând răzleţ în Banat, în Făgăraş, în Bucegi, în Bucovina etc. Deşi nu au beneficiat de aproape niciun sprijin occidental efectiv, ele au rezistat asalturilor Securităţii până în anii 1956-1958, când ultimii luptători au capitulat. Demoralizarea lor a devenit generală în momentul înăbuşirii revoluţiei anticomuniste ungare din noiembrie 1956 de către tancurile sovietice, fără ca ţările occidentale să schiţeze măcar un gest de bunăvoinţă. Astfel se încheia eroica şi sângeroasa pagină scrisă în istoria ţării de luptătorii din Carpaţi.

Grupul celor 12 acuzaţi din procesul de la Timişoara era primul grup important capturat de autorităţile comuniste. Ei îşi începuseră activitatea mai intens din 1948, iar în februarie-martie 1949, Securitatea, mobilizând efective numeroase şi scotocind munte după munte, a reuşit să-i captureze. Anchetarea lor s-a prelungit până în iunie 1949, când procesul a putut fi instrumentat.

În actul de acuzare (referatul introductiv), care a fost întocmit de locotenent-colonelul magistrat Simion Stănescu, procurorul şef al Tribunalului militar Timişoara, erau nominalizaţi următorii acuzaţi: „Spiru Blănaru, născut în com. Grăeşti-Tecuci, avocat; Domoşneanu Petre, născut în com. Iablaniţa-Severin, comandor aviator în retragere; Vernichescu Aurel, născut în com. Vârciorova-Severin, fost arendaş de moşie, în trecut condamnat pentru deţinere ilegală de arme; Tănase Ion, născut în com. Bratovăeşti-Dolj, funcţionar particular; Popovici Gheorghe, născut în com. Sângeorgiu-Timiş-Torontal, comerciant de blănuri, fost condamnat pentru deţinere ilegală de arme; Ungureanu Teodor, născut în com. Petricani-Neamţ, comerciant; Smultea Gheorghe, din com. Teregova-Severin, chiabur; Puşchiţă Petru zis Liber, din com. Domaşnea-Severin, chiabur; Ghimboaşe Nicolae zis Micluţ din com. Teregova-Severin, chiabur; Puşchiţă Petre zis Mutaşcu din com. Domaşnea-Severin, comerciant, condamnat pentru sabotaj economic; Mariţescu Romulus zis Fert din com. Teregova-Severin, chiabur, condamnat pentru port ilegal de armă, şi Luminosu Gheorghe, născut în com. Fădimac-Severin, cârciumar. Toţi acuzaţii sunt arestaţi.” (7) Procesul a început în 21 iunie 1949, ora 9 dimineaţa. (8)

Completul de judecată a fost format din: preşedinte, locotenent-colonel magistrat Mihai Ştefănescu, membri: maior Ştefan Constantinescu, maior Constantin Constantin şi căpitan Mihail Goruneanu. În acel moment, acuzaţii aveau: Spiru Blănaru 30 ani, Domoşneanu 47 ani, Vernichescu 51 ani, Tănase 36 ani, Popovici 42 ani, Ungureanu 36 ani, Smultea 21 ani, Puşchiţă-Liber 34 ani, Ghimboaşe (sau Ghimboaşă) 48 ani, Puşchiţă-Mutaşcu 39 ani, Mariţescu 26 ani, Luminosu 35 ani. (9)

Capetele de acuzare enumerate împotriva lor erau:

„I. Acuzaţii au pus bazele unei organizaţii subversive-teroriste, înarmând pe membrii lor (sic!), instruindu-i în mânuirea armelor şi făcându-le o educaţie în spirit fascist.

II. Au creat şi întreţinut o stare de spirit dăunătoare muncii şi vieţii liniştite a populaţiei locale, prin lansarea de zvonuri alarmiste despre numărul şi armamentul bandelor lor, despre apropiata izbucnire a războiului, precum şi prin jefuirea şi ameninţarea populaţiei civile şi răspândirea de manifeste cu caracter şovin, rasist şi de îndemn la rebeliune.

III. Au pregătit şi executat acte teroriste ca: schingiuiri, asasinate şi atacuri înarmate etc.

IV. Acuzaţii au încercat să pregătească rebeliunea armată cu scopul de a doborî regimul de democraţie populară şi a restaura regimul de asuprire burghezo-moşierească.” (10)

În continuare, în actul de acuzare se mai preciza: „Acuzaţii au pregătit şi executat aceste acţiuni criminale şi datorită aţâţărilor şi calomniilor împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor cu democraţie populară, datorită instigărilor la război care abundă în emisiunile de radio ale ţărilor imperialiste, îndeosebi cele din U.S.A. şi Anglia.” (11) Procurorul nu uita să specifice şi faptul că Spiru Blănaru a fost legionar, la fel ca şi Domoşneanu, că Tănase a fost cuzist şi apoi membru al P.N.Ţ., această ultimă postură fiind împărtăşită şi de Vernichescu şi Ghimboaşe.

Spiru Blănaru este cel care a pus bazele unui grup de rezistenţă în munţii din jurul localităţii Teregova din judeţul Severin. Alt grup a fost condus de Vernichescu şi altul de Tănase, Ungureanu şi Popovici, ultimii acţionând în regiunea dintre Arad şi Timişoara. Aceştia au răspândit manifeste şi au conceput acţiuni de ocupare a unor instituţii publice. Al patrulea grup, tot în apropiere de Teregova, a fost condus de colonelul în retragere Ion Uţă (menţionat în actul de acuzare ca locotenent-colonel), din el făcând parte Puşchiţă-Mutaşcu. Toate aceste grupuri fuseseră formate în anul 1948. Alte grupuri mai mici erau conduse de Domoşneanu şi de notarul Gheorghe Ionescu din Teregova, fost membru al P.N.L. Cu timpul, aceste grupuri au colaborat între ele în lupta comună pe care o purtau, iar unele au ajuns mai târziu să fuzioneze.

Actul de acuzare preciza faptul că, pentru a-şi asigura conspirativitatea, membrii grupurilor depuneau un jurământ de credinţă. Ei erau înarmaţi cu mitraliere germane, precum şi cu pistoale şi alte arme, pe care reuşiseră să şi le procure prin cele mai diferite modalităţi. Erau ţinute în mod constant şedinţe, iar pentru cunoaşterea şi utilizarea armamentului se organizau exerciţii de tragere la ţintă. Ei trăiau permanent în ascunzişurile din munţii aflaţi în jurul localităţii Teregova. Procurorul avea grijă să menţioneze că „bandele” erau „foarte reduse ca număr, izolate şi urâte de populaţia muncitoare a satelor.” (12) Membrii lor răspândeau zvonuri despre numărul şi armamentul lor, ca şi despre izbucnirea apropiată a unui război între puterile occidentale şi U.R.S.S. Se preciza şi faptul că „acuzaţii terorizau nu numai populaţia civilă, dar încercau să intimideze şi autorităţile.” (13) Adevărul este că, de fapt, ei doreau să se răfuiască numai cu autorităţile şi că, dimpotrivă, relaţiile lor cu populaţia satelor din preajmă erau relativ bune, primind de la aceasta hrană şi ajutor. Iar prin manifestele pe care le împrăştiau „instigau populaţia la rebeliune.” (14)

Grupul condus de Ion Uţă l-a executat cu cruzime pe Lazăr Cernescu, „activist de frunte al organizaţiei de partid din com. Domaşnea”, (15) devenit celebru erou comunist, ulterior glorificat şi în poemul Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu. Grupul lui Blănaru l-a ucis pe muncitorul ceferist Cornel Novac din Teregova, apoi i-a răpit şi i-a ucis pe ţăranii Mihai Cherciu şi Gheorghe Munteanu, ambii înscrişi în P.M.R. În momentul descoperirii sale de către organele Securităţii, grupul lui Uţă a refuzat să se predea şi a deschis focul împotriva lor. În schimbul de focuri care a urmat, Uţă a fost ucis. La fel a procedat şi grupul lui Blănaru, care i-a rănit pe sublocotenentul Vasile Airoaei şi pe caporalii Ion Nedelcu şi Spiridon Coman, dintre cadrele Securităţii.

Scopul lor principal era de a răsturna regimul comunist şi de a crea condiţiile prielnice reuşitei acţiunii şi posibilităţii de a fi ajutaţi de către puterile occidentale. În planurile lor de operaţie erau prevăzute expres aceste lucruri. Uţă spera ca „dezlănţuirea primelor operaţii” să pornească prin următoarele metode: „Hărţuiala, guerila, operaţii de război civil.” (16) În luna martie 1949, ei preconizau să ocupe prin forţă instituţiile publice din cele mai importante oraşe bănăţene: Timişoara, Arad, Caransebeş, Lugoj şi Reşiţa.

Interogatoriile celor 12 acuzaţi, desfăşurate toate în ziua de 22 iunie 1949, departe de a edifica asupra adevăratei situaţii, produc nedumerire asupra cercetătorilor de peste timp ai stenogramelor puse în circulaţie de autorităţi numai pentru uzul intern al salariaţilor şi ostaşilor încorporaţi în cadrul Ministerului afecerilor interne, la fel cum au produs aceeaşi senzaţie, cu siguranţă, şi asupra contemporanilor. Maniera de desfăşurare a interogatoriilor, ca şi modalitatea de consemnare a lor în scris, sunt definitorii pentru un proces stalinist de tip clasic. Două mostre sunt, probabil, grăitoare în acest sens. Mai întâi, un extras din interogatoriul lui Spiru Blănaru:

„PREŞEDINTELE: Ce dispoziţiuni ai primit?

ACUZATUL: În a doua jumătate a lunii august 1948 am fost chemat prin legionarul Martin Moater să organizez echipe de şoc, formate din trei legionari dintre care un şef, să fie înarmate şi să fim pregătiţi pentru că probabil până la 15 sau 20 septembrie va izbucni un război între anglo-americani şi Uniunea Sovietică. Dacă nu va izbucni războiul, să organizez grupe legionare în munţi.” (17)

Interogatoriul luat lui Tănase:

„PREŞEDINTELE: Ce conţinut aveau manifestele?

ACUZATUL: Ca să provoace ura cetăţenilor contra regimului.

PREŞEDINTELE: S-a hotărât o dată pentru definitiva declanşare a acţiunii complotiste?

ACUZATUL: S-a hotărât data de 18-19 martie 1949, ca dată definitivă a declanşării acţiunii complotiste.” (18)

Astfel erau „lăsaţi” acuzaţii să-şi susţină apărarea! În acelaşi timp, ziarul oficial al C.C. al P.M.R., Scânteia, publica un fulminant articol de fond intitulat sugestiv Să strivim năpârcile!, în care limbajul specific stalinismului era ridicat la nivel de artă: „Cu inimile clocotind de ură, de revoltă, urmăresc oamenii muncii dezbaterile procesului de la Timişoara, unde se judecă banda subversivă-teroristă de trădători şi de ucigaşi. Iată acuzaţii: speculanţi, chiaburi, arendaşi expropriaţi, ofiţeri deblocaţi, legionari, foşti membri ai P.N.Ţ., cârciumari. Sunt reprezentanţi ai claselor exploatatoare pe care lupta poporului muncitor le-a alungat pentru totdeauna de la putere şi le dă lovituri din zi în zi mai grele. Turbaţi de furie că nu mai pot exploata şi jefui pe cei ce muncesc, înebuniţi (sic!) de ura ce le-o provoacă marile succese ale poporului muncitor în lupta sa pentru o viaţă mai bună, fără exploatatori, ei caută să lovească tâlhăreşte în cuceririle democratice ale poporului, în munca, avutul şi viaţa celor mulţi.” (19) În continuare, ziarul folosea cele mai năstruşnice etichetări la adresa inculpaţilor, scoase tot din cuprinzătorul arsenal stalinist. Câteva exemple: „aceşti ticăloşi înebuniţi de lăcomie şi ură”, „o mână de bandiţi”, „un pumn de tâlhari”, „această bandă nenorocită de tâlhari urâţi de popor”, „ascunşi ca fiarele în bârlogurile munţilor”, „puţini, slabi, dispreţuiţi şi urâţi de popor”, „duşmanii poporului” etc. (20) Activitatea lor, se pretindea, a stârnit fireasca reacţie a poporului: „De pretutindeni, din oraşe şi sate, se ridică în numele vieţii, al libertăţii şi al dreptăţii, asemenea unui val uriaş, glasul clocotitor de mânie al oamenilor muncii, cerând PEDEAPSA CU MOARTEA pentru ucigaşii fraţilor lor de luptă, pentru bandiţii care, aflaţi în slujba imperialiştilor, au cutezat să ridice mâna lor de ucigaşi împotriva oamenilor muncii şi a organelor statului.” (21)

Iar în finalul articolului se făcea un patetic apel la vigilenţă, adresat tuturor cetăţenilor ţării, cu ameninţările de rigoare: „Nu poate fi om al muncii căruia să nu-i fiarbă sufletul de ură în faţa ticăloşiei, a trădării, a crimelor săvârşite de aceşti reprezentanţi tipici ai claselor exploatatoare, care tocmai pentru că sunt înfrânte, deznădăjduite, dar electrizate de apelul la trădare şi crimă a (sic!) posturilor de radio imperialiste, recurg la asemenea acte disperate. Iată de ce vigilenţa şi ura de moarte împotriva duşmanului de clasă trebuie să devină PRIMA DATORIE PATRIOTICĂ A FIECĂRUI COMUNIST, A FIECĂRUI OM AL MUNCII. Să educăm masele cele mai largi ale poporului muncitor în spiritul vigilenţei de clasă, să fim mereu cu ochii în patru, preîntâmpinând şi zădărnicind uneltirile mârşave ale exploatatorilor. Să combatem fără cruţare orice manifestare a lipsei de vigilenţă, boala idioată a nepăsării. Să facem ca fiecare om care-şi iubeşte ţara, căruia îi e dragă pacea, liniştea familiei sale, libertatea, independenţa naţională, să se transforme într-un duşman neîmpăcat al zvonurilor războinice răspândite de uneltele trădătoare ale imperialiştilor. Să sprijinim din toate puterile autorităţile de stat, ajutându-le să descopere sau să zdrobească pe duşmanii patriei. SĂ TREMURE ÎN FAŢA MÂNIEI POPORULUI, a forţei statului de democraţie populară, acei ce cugetă măcar la asemenea fapte ticăloase, care se fac complicii şi gazdele bandiţilor. Să ştie că orice ticălos ce încearcă măcar să ridice mâna asupra poporului este strivit de forţa de neînvins a poporului muncitor. Să stârpim de pe faţa pământului bestiile care încearcă să stea în calea mersului înainte, spre fericire, spre socialism! SĂ STRIVIM NĂPÂRCILE!” (22)

În acest moment, acuzaţii puteau fi deja edificaţi asupra faptului că soarta lor era deja pecetluită. Aceeaşi concluzie o puteau trage şi asistând la interogatoriile luate martorilor de la proces, dintre care marea majoritate erau tot foşti membri ai grupurilor de partizani, iar în acel moment erau arestaţi şi supuşi aceloraşi proceduri ca şi acuzaţii aflaţi în boxă. Este vorba despre Gavrilă Miloş, Vichente Puşchiţă, Constantin Horeanu, Andrei Vădraru, Pavel Mihalcovici etc.

Tot din interogatoriile martorilor reies nume de conducători şi membri ai grupurilor, care nu fuseseră pomeniţi în actul de acuzare, fiind probabil ucişi sau încă de negăsit pentru autorităţi, cu scopul de a nu lăsa impresia că grupurile ar fi fost prea numeroase. Astfel de nume răzbat din depoziţiile martorilor. Aflăm, prin acest mijloc, despre alţi componenţi ai mişcării: Petru Duicu, Voica, Ghiţă Urdăreanu, Anculia, Mihai Moater, Iancu Baderca, Dumitru Mutaşcu zis Fus, Mircea Vlădescu, Pantelimon Irimescu, Gheorghe Cristescu, Nistor Duicu etc.

Un caz curios s-a petrecut în clipa audierii depoziţiei martorului Meilă Bădescu din Luncaviţa. Acesta povestea cum, mergând la o vânătoare de iepuri, a fost capturat de un grup condus de Puşchiţă-Mutaşcu. Cu acest prilej, a avut loc următorul dialog:

„PREŞEDINTELE: Mutaşcu, vezi că ai minţit? Ai spus că tu nu l-ai legat.

ACUZATUL MUTAŞCU: Nu-mi aduc aminte exact. Se poate.” (23)

Dar, recitind interogatoriul luat cu o zi înainte lui Puşchiţă-Mutaşcu, nu întâlnim niciunde o asemenea afirmaţie. Spre edificare, reproducem întregul pasaj referitor la episodul capturării lui Meilă Bădescu:

„PREŞEDINTELE: Pe ţăranul muncitor Bădescu Măilă (sic!) îl cunoşti?

ACUZATUL (Puşchiţă-Mutaşcu, n.n.): Da.

PREŞEDINTELE: Nu ştii că era fruntaş democrat acolo în comună?

ACUZATUL: Am auzit de el, dar nu l-am cunoscut.

PREŞEDINTELE: Recunoşti că împreună cu alţi membri ai bandei l-aţi (sic!) răpit pe acesta?

ACUZATUL: Da.

PREŞEDINTELE: Să trecem la altă chestiune.” (24)

În ciuda tuturor acestor inadvertenţe, procurorul a afirmat triumfător: „Sunt atâtea probe evidente la dosar din care reiese vinovăţia acuzaţilor, încât noi renunţăm la ceilalţi martori.” (25)

La interogatorii, acuzaţii au recunoscut, fireşte cu asentimentul anchetatorilor, un fapt real, şi anume acela că voiau să obţină răsturnarea regimului comunist şi de ocupaţie sovietică. În această privinţă, există numeroase recunoaşteri, consemnate astfel în „stenograma” procesului, redactată de autorităţi:

*

„Blănaru recunoaşte că el a organizat banda subversivă teroristă de sub conducerea sa în scopul răsturnării prin violenţă a regimului de democraţie populară şi că în întreaga ei acţiune criminală banda conta pe izbucnirea unui război între anglo-americani şi Uniunea Sovietică.” (26)

*

„PREŞEDINTELE: Şi scopul final al acţiunii care era?

ACUZATUL (Vernichescu, n.n.): Răsturnarea regimului şi constituirea unui regim capitalist.” (27)

*

„PREŞEDINTELE: Care era scopul final al constituirii acestei organizaţii, ce urmăreaţi dvs.?

ACUZATUL (Ungureanu, n.n.): Schimbarea guvernului şi înlocuirea lui.” (28)

*

„PREŞEDINTELE: Care era scopul urmărit de organizaţia aceasta subversivă?

ACUZATUL (Popovici, n.n.): Noi am vrut să facem acte de sabotaj şi de teroare.

PREŞEDINTELE: Împotriva cui?

ACUZATUL: Împotriva statului, împotriva actualului regim.” (29)

*

„PREŞEDINTELE: D-ta ştiai ce scop urmăreşte această organizaţie teroristă?

ACUZATUL (Puşchiţă-Mutaşcu, n.n.): Da. Răsturnarea regimului.

PREŞEDINTELE: Ce motive te-au determinat pe d-ta să intri în această organizaţie teroristă?

ACUZATUL: Făceam comerţ şi nu mi-a convenit regimul.” (30)

*

„PREŞEDINTELE: Care era scopul urmărit de banda aceasta teroristă condusă de dvs.?

ACUZATUL (Tănase, n.n.): Răsturnarea regimului actual.” (31)

*

Dacă ziua de 21 iunie a marcat prezentarea actului de acuzare, cea de 22 iunie luarea interogatoriilor tuturor celor 12 acuzaţi, iar cea de 23 iunie audierea depoziţiei martorilor, în 24 iunie procesul a continuat, metodic, cu citirea rechizitoriilor a doi procurori, cuvântul apărării şi ultimul cuvânt al acuzaţilor. Rechizitoriul procurorului locotenent-colonel Nicolae Constantinescu, reluând aproape nemodificat actul de acuzare, plus „revelaţiile senzaţionale” ale dezbaterilor de până atunci, începea astfel:

„Domnule Preşedinte, domnilor judecători,

De două zile asistăm la judecarea acestor acuzaţi. Ei sunt vinovaţi de crime, care, prin cruzimea lor, prin primejdia socială, prin scopul urmărit ne arată încă o dată, că în perioada de trecere de la lumea veche şi nedreaptă la o lume nouă, a libertăţii, prosperităţii şi păcii, lupta între ce e vechi şi trebuie să dispară şi ceea ce e nou şi prinde viaţă puternică, nu scade, ci se înteţeşte.” (32) Aceasta era exact lozinca inventată de Stalin, conform căreia „pe măsură ce înaintăm către comunism, lupta de clasă se ascute tot mai mult.” Surprinde, totuşi, formula de adresare către instanţă, cunoscând faptul că în acei ani termenul „domn” era practic pus la index. Acesta a fost, de altfel, ultimul proces important înainte de 1989 când procurorii şi avocaţii s-au mai adresat completului de judecată cu apelativele „domnule” şi „domnilor”.

Pentru procurorul Constantinescu, acuzaţii erau într-un fel îndreptăţiţi să comită crimele grave de care se recunoscuseră a fi vinovaţi, deoarece ei prin definiţie nu erau altceva decât „reprezentanţi ai claselor exploatatoare, elemente din rândurile chiaburimii, foşti legionari şi membri ai P.N.Ţ.” (33) Crimele comise de ei erau „justificate” prin faptul că „amintesc ferocitatea fiarei fasciste şi a reacţiunii burghezo-moşiereşti, a duşmanilor poporului, ai păcii, libertăţii şi prosperităţii popoarelor.” (34) Şi lozincile continuau în acelaşi mod în privinţa „compoziţiei sociale” a acuzaţilor şi a „urei” lor împotriva „regimului nostru de democraţie populară.” (35)

Trecând imediat la „complicii” partizanilor, procurorul nu omitea să precizeze: „Ei căutau aderenţi şi printre anumite elemente şovine titoiste, din rândurile populaţiei sârbeşti din Banat. Astfel, acuzatul Popovici Gheorghe, unul dintre elementele de căpetenie ale acestei organizaţii subversive, primeşte delegaţie scrisă de la Tănase Ion de a organiza asemenea elemente.” (35) Rezultă de aici faptul că şi în părţile Banatului locuite de sârbi a fost organizată o rezistenţă asemănătoare cu cea prezentată aici, apărută în condiţiile declanşării puternicei rupturi dintre conducătorul comunist iugoslav Josip Broz Tito şi dictatorul lumii comuniste, Stalin. Aflată sub ocupaţie sovietică şi cu un regim în totalitate aservit Kremlinului, România, la fel ca toate celelalte state comunizate, a condamnat în termeni de o mare violenţă „schisma” titoistă, iar relaţiile tradiţional amicale dintre cele două ţări au fost puternic prejudiciate. În aceste condiţii, populaţia sârbească din Banat, la fel ca şi cea germană şi o mare parte a celei româneşti, a fost supusă unor represiuni aproape inimaginabile astăzi.

Şi rechizitoriul continua în acelaşi stil: „Ameninţări, agresiuni, jafuri, toate acestea nu ajung. Bandiţii încearcă să terorizeze ţărănimea muncitoare, pe fruntaşii democraţi din sate, prin asasinate, prin răpiri la drumul mare, urmate de omoruri, prin pânde în dosul arborilor, de unde trag în victime – cetăţeni paşnici, care înţeleg să-şi facă din plin datoria faţă de poporul muncitor şi de patria noastră liberă şi independentă, Republica Populară Română.” (37)

Trecând mai departe la înşiruirea crimelor comise de partizani, procurorul Constantinescu făcea referire şi la fapte despre care nu s-a pomenit nimic în actul de acuzare sau la interogatorii: „Banditul Uţă Ion pierde încrederea în doi din membrii bandei şi anume în Gladin Modest şi Bocletaru Petre şi dă dispoziţiuni ca aceştia să fie asasinaţi, unui grup de bandiţi, între care se găsea şi Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, crimă pe care aceştia o săvârşesc la locul numit Valea Căţelei, situat la 12 kilometri de Mehadia.” (38)

Referindu-se în continuare la capturarea acuzaţilor, procurorul dădea, printre rânduri, şi detalii involuntare despre puterea grupului şi despre faptul că era aprovizionat de populaţia din zonă: „În primul moment, teroriştii se retrag spre pădure, însă la instigarea lui Ghimboaşe Nicolae de a ataca organele autorităţii de stat, Blănaru şi Ionescu Gh. au dat ordin să se ocupe poziţii şi să se tragă asupra soldaţilor. Blănaru a luat conducerea bandei, aranjând membrii în dispozitiv, între care Ghimboaşe Nicolae, Smultea Gheorghe, Puşchită Petre zis Liber, Petre Anculia, toţi înarmaţi. Tot la ordinul lui Blănaru s-a deschis foc asupra organelor autorităţii de stat, el însuşi trăgând cu o mitralieră. Au fost arestaţi atunci acuzaţii Ghimboaşe Nicolae şi Smultea Gheorghe. Au căzut morţi Petre Anculia şi Urdăreanu Gheorghe. (Despre ceilalţi nu se pomeneşte nimic, n.n.). Din partea autorităţii de stat au fost răniţi grav: Airoaei Vasile, Nedelcu şi Coman Simion (sic!). Apoi teroriştii s-au retras şi au hotărât să se împartă în grupuri mai mici. Blănaru a rămas cu un grup sub conducerea lui. În seara de 10 martie 1949, când a coborât la adăpostul din apropierea comunei Feneş, de unde se aproviziona (subl. n.), a fost descoperit de organele de stat şi somat să se predea. Totuşi, nici de data aceasta nu s-a predat şi a tras toată încărcătura pistolului său, a încercat apoi să tragă cu un pistol mitralieră care însă n-a luat foc şi în sfârşit a aruncat o grenadă care nu a explodat. După aceea a fost prins şi arestat. Acuzatul Mariţescu, fugind singur, a reuşit să scape. După 2 săptămâni a fost şi el arestat.” (39)

Se observă de aici destul de clar că rezistenţa opusă de partizani numeroaselor trupe de armată şi Securitate concentrate împotriva lor a fost deosebit de tenace. În acţiunile lor a cântărit mult şi sprijinul remarcabil primit de la populaţia locală a satelor bănăţene (unde lotria, de altfel, are o îndelungată tradiţie), populaţie care era îngrozită de spectrul colectivizării, ce se profila tot mai ameninţător. Starea de spirit în rândurile populaţiei bănăţene era cu desăvârşire ostilă regimului proaspăt instalat la putere, cu sprijin extern. Nu rare au fost cazurile în acei ani când pe străzile sau în uzinele Timişoarei, Aradului, Reşiţei, erau scrise lozinci cerând răsturnarea regimului comunist şi plecarea trupelor sovietice din România. Populaţia rurală nu nutrea convingeri diferite. La Teregova, de exemplu, care a fost şi cel mai important centru al rezistenţei, se mai păstrează şi acum o Biblie străpunsă de gloanţele securiştilor în timpul cumplitelor lupte purtate împotriva partizanilor. Dar, ca o recunoaştere implicită a ostilităţii lor fundamentale faţă de comunism, locuitorii aşezărilor din Culoarul Timiş-Cerna (Cornereva, Teregova, Prigor, Iablaniţa, Slatina-Timiş etc.) au fost scutiţi de etapa colectivizării forţate, într-o ţară în care acest proces cuprinsese aproape totalul suprafeţelor arabile! (40)

Bineînţeles, procurorul a mai menţionat în rechizitoriul său şi următorul aspect: „La aceasta s-a adăugat şi propaganda de instigare a posturilor de radio-emisiune anglo-americane împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor de democraţie populară, dar mai ales propaganda de instigare la un nou război imperialist.” (41) Se mai preciza că acuzaţii care nu fuseseră capturaţi odată cu grupul lui Blănaru puseseră la cale chiar o „lovitură de stat, plănuită pentru luna martie 1949.” Între aceştia se numărau membrii grupurilor lui Tănase şi Vernichescu. Dar finalul a fost apoteotic pentru autorităţi: „Însă vigilenţa aparatului de stat, pus în slujba clasei muncitoare şi a întregului popor, înăbuşă la timp orice încercare de a produce dezordine.” (42)

Iar încheierea rechizitoriului procurorului Constantinescu arăta astfel: „Pentru parchetul Republicii Populare Române constituie o mândrie a demasca pe aceşti complotişti, schingiuitori şi asasini, de a cere justiţiei să li se aplice pedeapsa cea mai gravă. Iar pentru justiţia noastră populară, pentru d-voastră domnule preşedinte şi domnilor judecători, prilejul de a judeca şi condamna pe acuzaţii vinovaţi de complot împotriva Republicii Populare Române, de schingiuiri şi asasinate, de constituire în bande teroriste înarmate de tip fascist şi paramilitare, constituie de asemeni o mândrie, pentru că prin sentinţa ce veţi hotărî veţi da satisfacţie populaţiei muncitoare din această regiune a ţării şi întregului popor muncitor din ţara noastră, aplicând celor ce au uneltit cu arma în mână împotriva poporului şi a statului său popular, maximum de pedeapsă.” (43)

În ce măsură a convins procurorul Constantinescu pe judecătorii timişoreni? Cert este că rechizitoriul său n-a fost considerat că a acoperit în suficientă măsură solicitările parchetului. A urmat un al doilea rechizitoriu, pronunţat de locotenent-colonelul magistrat Simion Stănescu, mai scurt decât primul, dar folosind în exprimare exact acelaşi limbaj stalinist:

„Domnule preşedinte, domnilor judecători,

Faptele criminale săvârşite de aceşti odioşi acuzaţi au fost dezvăluite în timpul dezbaterilor prin recunoaşterile acuzaţilor şi depoziţiile impresionante făcute de martori, ţărani muncitori din satele în care asasinii şi complotiştii şi-au executat crimele lor, încercând să-i sperie şi să-i abată din drumul lor de muncă şi luptă pentru o viaţă mai bună, pentru întărirea regimului nostru popular şi democratic.” (44) Concluzia cea mai gravă a rechizitoriului era subliniată astfel: „Aceste omoruri, aceste crime ordinare, această teroare dezlănţuită asupra cetăţenilor paşnici, avea (sic!) ca scop răsturnarea regimului de democraţie populară.” (45) În concluzie, procurorul Stănescu solicita Tribunalului militar condamnarea la pedeapsa capitală a tuturor acuzaţilor, cu o singură excepţie: „În numele tuturor oamenilor muncii cinstiţi din ţara noastră, în numele întregului popor muncitor, Parchetul militar, reprezentant al acestuia, vă cere să condamnaţi pe fiecare după faptele sale.

Cerem condamnarea la moarte a următorilor acuzaţi:

Spiru Blănaru, Domoşneanu Petre, Vernichescu Aurel, Tănase Ion, Popovici Gheorghe, Ungureanu Teodor, Smultea Gheorghe, Puşchiţă Petre zis Liber, Ghimboaşe Nicolae, Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, Mariţescu Romulus, iar lui Luminosu Gheorghe să-i aplicaţi maximum de pedeapsă prevăzută în articolul 209 partea III-a C.P.” (46)

În continuare, cuvântul a fost dat apărării. Apărarea a fost, teoretic, asigurată de membri ai Colegiului avocaţilor din Timişoara, numiţi din oficiu. Despre modul în care ei şi-au făcut datoria, sau au fost lăsaţi să şi-o facă, se poate observa uşor din câteva exemple:

„După ce arată că procesul pune în discuţie infracţiunile cele mai grave pe care le prevăd legile Republicii Populare Române, avocatul Ghimicescu arată că acuzaţiile imputate lui Spiru Blănaru sunt în afară de dubiu, fiind recunoscute şi de inculpat, menţionând că poate exista oarecare discuţie în drept asupra încadrării juridice, în sensul că o parte din infracţiuni sunt aspecte implicate în legea 16/949 (…).

Trecând la celălalt acuzat pe care îl asistă, avocatul Ghimicescu arată că Vernichescu Aurel a recunoscut de asemenea starea de fapt a acuzaţiilor ce i se aduc, observaţiile în drept ale avocatului fiind asemănătoare celor făcute în cazul lui Spiru Blănaru.” (47)

„Avocatul Stoian Liviu, asistând pe Ghimboaşe Nicolae, arată că acuzatul este vinovat de faptele ce i se impută, dar el nu a fost decât un simplu membru al bandei. De asemeni, avocatul subliniază că numitul şi-a recunoscut de la început faptele comise.” (48)

„Ultimul reprezentant al apărării este av. Popovici Borislav, care asistă pe acuzatul Luminosu Gheorghe. D-sa analizează faptele lui Luminosu şi arată că acestuia i se cuvine o pedeapsă mai puţin aspră decât celorlalţi, deoarece şi delictele săvârşite de acest acuzat nu sunt la fel de grave ca crimele celorlalţi acuzaţi din boxă.

La sfârşit, av. Popovici Borislav ţine să sublinieze faptul că apărarea a avut toate posibilităţile şi înlesnirile pentru a-şi putea face datoria. Avocatul arată că, cu totul altfel se petrec lucrurile în Apus, unde tribunalele judecă pe acei care luptă pentru progres, iar avocaţii sunt puşi în imposibilitate de a le lua apărarea.” (49)

Relatând despre ultimul cuvânt al acuzaţilor, Scânteia menţiona următoarele: „Preşedintele întreabă apoi pe fiecare dintre acuzaţi, dacă în afară de apărarea dezvoltată de avocaţi, mai au ceva de spus în apărarea lor.

Covârşiţi sub povara probelor zdrobitoare aduse de acuzare, a depoziţiilor martorilor şi chiar a recunoaşterilor proprii, acuzaţii au încercat o ultimă viclenie.

Cei mai mulţi – ca fiorosul legionar Blănaru, ca cinicul Smultea, ca odiosul asasin Puşchiţă-Mutaşcu sau ca Domoşneanu Petre – încearcă să pară pocăiţi şi imploră mieros tribunalului să aibă în vedere «pocăinţa» lor.

Tănase Ioan a arătat că a fost «indus în eroare de zvonurile şi de ştirile aţâţătoare emise de posturile de radio Londra şi Vocea Americii».

Sala întreagă priveşte cu mânie şi cu un profund dezgust la aceşti perfizi duşmani de moarte ai poporului nostru muncitor.” (50)

Iar Scânteia de a doua zi publica Sentinţa în procesul bandei subversive-teroriste, pe care o reproducem în întregime mai jos:

„Tribunalul militar din Timişoara, deliberând în secret, în unanimitate de voturi a găsit vinovaţi pe Spiru Blănaru, Domoşneanu Petre, Vernichescu Aurel, Tănase Ion, Popovici Gheorghe, Ungureanu Teodor, Smultea Gheorghe, Puşchiţă Petre zis Liber, Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, Ghimboaşe Nicolae zis Micluţ, Mariţescu Romulus şi Luminosu Gheorghe, pentru faptele prevăzute în ordonanţa de trimitere în judecată şi în consecinţă, în numele legii hotărăşte:

Spiru Blănaru, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Domoşneanu Petre, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Vernichescu Aurel, condamnat la muncă silnică pe viaţă, confiscarea averii şi 5.000 lei amendă.

Tănase Ion, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Popovici Gheorghe, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii.

Ungureanu Teodor, condamnat la 20 ani muncă silnică, confiscarea averii şi 10.000 lei cheltuieli de judecată.

Smultea Gheorghe, condamnat la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, 5.000 lei amendă şi confiscarea averii.

Puşchiţă Petre zis Liber, condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, confiscarea averii şi 5.000 lei cheltuieli de judecată.

Ghimboaşe Nicolae zis Micluţ, condamnat la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi 5.000 lei amendă corecţională şi confiscarea averii.

Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Mariţescu Romulus, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare, confiscarea averii şi 5.000 lei amendă.

Luminosu Gheorghe, condamnat la 10 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională şi 20.000 lei amendă, drept cheltuieli de judecată.

Hotărârea a fost dată şi cetită în şedinţă publică în ziua de 25 iunie 1949, la orele 12.

Sala Tribunalului militar din Timişoara a fost plină până la refuz de oameni ai muncii, care au aplaudat îndelungat, exprimându-şi satisfacţia pentru sentinţa justiţiei populare”, încheia ziarul partidului relatarea. (51) Aşa sunt pedepsite nelegiuirile duşmanilor poporului, titra Scânteia din 28 iunie 1949, care decreta: „Tribunalul militar din Timişoara, aplicând legile Republicii Populare Române, a rostit sentinţa dreaptă, pe care au cerut-o şi pe care o aşteptau oamenii muncii din ţara noastră.” (52)

În întreaga ţară, dar mai ales în Banat, au fost organizate mari adunări care, încă înainte de încheierea procesului, solicitau imperativ tribunalului să-i condamne pe acuzaţi la moarte. Adunarea muncitorilor de la C.A.M. Timişoara adopta următoarea rezoluţie: „Bandiţii au uneltit împotriva vieţii noastre, au ucis muncitori şi ţărani muncitori, au vrut să ne împiedice să construim. În ţara nouă pe care o făurim nu e loc pentru asemenea bestii. Noi cerem să li se aplice cea mai aspră pedeapsă prevăzută de legile ţării, pedeapsa cu moartea.” (53) Iar adunarea muncitorilor de la uzinele „Oţelu Roşu” scria tribunalului: „Cerem cu toţii pedeapsa cu moartea pentru aceşti duşmani ai poporului muncitor.” (54) Totodată, Scânteia mai amintea: „Au cerut pedeapsa cu moartea pentru faptele şi planurile mârşave ale bandiţilor cei 1.400 muncitori de la Fabrica de ceramică din Jimbolia, cei 1.200 de muncitori de la fabrica timişoreană „Romitex”, miile de muncitori de la Uzinele Textile Arad, de la Industria Textilă Lugoj, au cerut-o studenţii bănăţeni ai facultăţilor de filologie, filosofie, psiho-pedagogie, istorie şi geografie de la Universitatea «C.I. Parhon».

În sute de mitinguri şi adunări care s-au ţinut în satele bănăţene, nenumăraţi ţărani săraci şi mijlocaşi au cerut cu îndârjire pedeapsa cu moartea pentru banda de legionari, speculanţi, chiaburi şi antonescieni în slujba agenturilor imperialiste. Izolaţi şi urâţi de mase în timpul sângeroasei lor activităţi, aceşti ticăloşi au fost de fapt judecaţi nu numai de completul tribunalului, ci şi de miile de oameni ai muncii pe care au crezut în nebunia lor că vor putea să-i terorizeze.” (55) Săptămânalul reşiţean Flamura Roşie adăuga la acestea: „Oamenii muncii de la Reşiţa, Anina, Secu, Ocna de Fier, Doman şi din celelalte sectoare ale U.D.R.N.-ului au cerut pedeapsa cu moartea pentru membrii bandei subversive teroriste.” (56)

În încheierea articolului său, organul central al P.M.R. făcea din nou apel la sporirea „vigilenţei” populaţiei: „Iar oamenii muncii, salutând cu satisfacţie sentinţa rostită de Tribunalul militar din Timişoara, trebuie să considere ca o datorie de frunte a lor ascuţirea vigilenţei. Căci cu cât mai puternice sunt loviturile pe care le primesc şi le vor mai primi duşmanii poporului muncitor, cu cât se înalţă mai trainice izbânzile oamenilor muncii, cu atât duşmanii înfrânţi, izolaţi, în deznădejdea lor plină de ură, caută să lovească mişeleşte pe la spate, aşa cum făceau bandiţii din munţii Teregovei.

Duşmanii trebuie să ştie că milioane şi milioane de ochi treji şi scrutători le urmăresc fiecare mişcare – şi că puterea poporului muncitor va zădărnici şi pedepsi aşa cum se cuvine orice nelegiuire!” (57)

În acest climat, soarta celor 12 condamnaţi, indiferent de pedepsele pe care le-au căpătat, era fără ieşire. La trei săptămâni după pronunţarea sentinţei de condamnare, în ziua de 16 iulie 1949, cei cinci condamnaţi la moarte de către tribunal (Spiru Blănaru, Petre Domoşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu) au fost ridicaţi din închisoarea de pe strada „Popa Şapcă” şi duşi în zona „Pădurea Verde” de la marginea Timişoarei, unde au fost împuşcaţi. Ceilalţi şapte primiseră condamnări la închisoare sau la muncă silnică. Cu toate acestea, curând după primele execuţii, la 2 august 1949, au fost ridicaţi şi ei şi asasinaţi în acelaşi loc. În certificatele de deces, care le-au fost întocmite abia în 1957, aceştia au fost trecuţi ca fiind victime ale feluritor boli (afecţiuni cardiace, insuficienţe circulatorii sau TBC pulmonar), toţi în aceeaşi zi şi aproximativ la aceeaşi oră! În acest mod era înţeleasă funcţionarea „justiţiei” de tip stalinist în Republica Populară Română!

După 44 de ani, în data de 16 iulie 1993, în parcul „Pădurea Verde” din Timişoara, cei 12 martiri ai rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Banatului au fost pentru prima oară comemoraţi în mod public, iar ulterior pe locul în care au fost executaţi, filiala Timişoara a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici a înălţat un impresionant monument în amintirea lor. Din acel an, în fiecare dată de 16 iulie vor fi comemoraţi luptătorii rezistenţei armate anticomuniste din Banat.

Note:

1 Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism. Consemnări istorice, Bucureşti, 1991, p. 165-166.

2 André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 102.

3 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 313.

4 Ibidem, p. 315.

5 Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 123.

6 Iosif Vissarionovici Stalin. Biografie, Bucureşti, 1950, p. 133-134.

7 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 8.

8 Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 26, ediţie specială din 23 iunie 1949.

9 Ibidem.

10 Culegere de materiale…, p. 8-9.

11 Ibidem, p. 9.

12 Ibidem, p. 11.

13 Ibidem.

14 Ibidem.

15 Ibidem, p. 12.

16 Ibidem, p. 13.

17 Ibidem, p. 14.

18 Ibidem, p. 19.

19 Scânteia, nr. 1.460 din 24 iunie 1949.

20 Ibidem.

21 Ibidem.

22 Ibidem.

23 Culegere de materiale…, p. 23.

24 Ibidem, p. 18.

25 Ibidem, p. 24.

26 Ibidem, p. 15.

27 Ibidem.

28 Ibidem, p. 16.

29 Ibidem.

30 Ibidem, p. 18.

31 Ibidem, p. 19.

32 Ibidem, p. 25.

33 Ibidem.

34 Ibidem, p. 26.

35 Ibidem.

36 Ibidem.

37 Ibidem, p. 27.

38 Ibidem.

39 Ibidem, p. 27-28.

40 Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 132.

41 Culegere de materiale…, p. 28.

42 Ibidem.

43 Ibidem, p. 29.

44 Ibidem.

45 Ibidem.

46 Ibidem, p. 30.

47 Ibidem.

48 Ibidem, p. 31.

49 Ibidem.

50 Scânteia, nr. 1.461 din 25 iunie 1949.

51 Ibidem, nr. 1.462 din 26 iunie 1949.

52 Ibidem, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

53 Culegere de materiale…, p. 34.

54 Ibidem.

55 Scânteia, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

56 Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 27 din 25 iunie 1949.

57 Scânteia, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

Muzeul Rezistentei

MARTURISITORII

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON