Petre Ţuţea, impresionat până la lacrimi de un ţăran din celulă. Amintirile de la Aiud ale lui Radu Trifan, nepotul lui Traian Trifan. VIDEO-MĂRTURISIRE


Mănăstirea Petru Vodă a prezentat un interviu inedit, din 1990, cu mărturisitorul Radu Trifan, fost deţinut politic (12 ani în temniţele de la Craiova, Târgu Ocna, Jilava și Aiud), despre Petre Ţuţea în perioada detenţiei şi despre creştinismul românesc cu sfaturi către tineri (Video mai sus). Un colaborator benevol al portalului MĂRTURISITORII a avut amabilitatea să ne ofere transcrierea interviului unicat, pentru o mai bună parcurgere şi înţelegere a lui. Îi mulţumim!

Radu Trifan a fost nepot de frate cu mărturisitorul Traian Trifan. Portalul FericitiCeiPrigoniti redă următorul fragment despre el din cartea Părintelui Liviu Brânzaș, Raza din catacombă:

“Începe luna iulie. Peste câteva zile, un lot de deţinuţi, în exclusivitate tineri, suntem duşi la grădina penitenciarului. Acolo suntem cazaţi în barăcile acestei veritabile ferme, unde lucrează deţinuţii cu condamnări mai mici. A doua zi, suntem urcaţi într-un camion – vreo 40 de deţinuţi – şi duşi la prăşit porumb. (…)

Sap alături de tânărul Radu Trifan, nepotul de frate al lui Traian Trifan, o mare personalitate a închisorilor. Radu este un băiat inteligent, cu o figură de intelectual. Poartă ochelari. Este şaten, cu trăsături fine şi mâini delicate. Nu pare să fi purtat vreodată o sapă în mână. A făcut închisoare în două serii. În pauza dintre ele, s-a căsătorit cu Greta Florea, consăteana mea din Finiş, soră cu Domnica, soţia lui Ghiţişor Ardelean. Locuiau, în momentul arestării, la Câmpia Turzii.”

Iată transcrierea interviului cu Radu Trifan:

Interviu Radu Trifan 1990 (23 octombrie 1927 – 8 martie 1999) despre Petre Ţuţea (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991)

R.T.: Deci, ce vă interesează?

Reporter: Dl. Petre Tutea, tovarăş de detenţie.

R.T.: Pe Petre Tutea l-am cunoscut în 1960 la Aiud. A apărut în celulă, adus de un gardian şi parcă era mirat de întreg decorul din jur deşi erau încă doi puşcăriaşi. Ceea ce am remarcat la Petre Tutea de la început a fost acea detaşare de mizeriile vieţii cotidiene şi care detaşare, cred eu că era o problemă de structura sau pot să zic chiar de har, în sensul că aceste mizerii n-au atins niciodată partea cealaltă, partea cugetătoare, partea spirituală a fiinţei lui.

Al doilea lucru pe care l-am remarcat a fost, pe lîngă cultura lui, capacitatea sa extraordinară de a dezvolta o idee plecînd de la cea mai mică afirmaţie; am spus eu odată undeva că a zis „Domnule dacă mă înjură un gardian eu plec de la înjurătură şi pot să ajung la facerea lumii, plecînd de la problema binelui, a răului, a destinului şi aşa mai departe”.

Şi am înţeles oarecum prietenia de care s-a bucurat. Atît Cioran cît şi Eliade şi toţi care l-au apreciat, mai ales pentru, revenind, pentru acest lucru, adică pentru totalul lui dezinteres. A fost printre cei mai dezinteresaţi oameni pe care i-am putut cunoaşte. Şi asta s-a văzut din ce spunea odată: „Nimeni n-a plecat vreodată de la mine cu traista goală”. Şi era în stare să facă părtăşie oricui. Nu îl interesa nici cît poate înţelege omul respectiv şi mai ales nici că poate fi folosit împotriva lui, ceea ce spunea. Şi avea şi un umor… Eu o să vă spun o întîmplare auzită de la el. Era la securitate. Numai ca să înţelegeţi, Tutea n-a fost niciodată membrul unui partid politic şi n-a avut realmente nici o apartenenţa politică. A fost Tutea. Şi într-o primă perioadă el a fost, datorită poziţiei lui de fost înalt funcţionar în Ministerul Economiei Naţionale, închis administrativ, de necondamnat. Şi în 1959 l-au rearestat după ce a fost eliberat cîţiva ani şi trebuiau să-l găsească cu ceva. El era bun prieten cu Petre Pandrea şi undeva Petre Pandrea, cumnatul lui Pătrăşcanu, şi el arestat, a spus un incident şi anume că prin anul ’55, cînd a fost o epocă de oarecare destindere i-a oferit lui Tutea să colaboreze la revista Viaţa Economică. Şi el i-a spus „Eu nu pot” cu ingenuitatea lui şi naivitatea lui. „Eu nu-s marxist din punct de vedere al ideilor economice. N-am cum să scriu.” Drept care incidentul a fost închis . Dar Pandrea l-a pomenit la ancheta. Şi acuma ăştia ca să poată să găsească o atitudine duşmănoasă s-au folosit de asta. Şi au aranjat o întîlnire, o confruntare, intre Pandrea şi Tutea. Pandrea dîndu-şi seama în ce cursă a fost adus, bineînţeles că a recunoscut că i-a spus lui Tutea, că i-a propus să colaboreze la Viaţa Economică şi Tutea a refuzat pentru că nu era marxist în concepţii economice. Dar vrînd să o dreagă i-a spus „D.-le anchetator dar asta nu poate constitui nici o acuzaţie întrucît Constituţia permite libertatea de gîndire a fiecăruia”. La care Tutea i-a replicat „Mă Pandrea mă, de Constituţie le arde ăstora aicea mă?…”. Asta era Tutea!

Am scris că, la epoca prin care am trecut, Tutea nu îşi rezolvase problema credinţei. În ce sens ? Tutea n-a fost niciodată nici agnostic nici … Pentru Tutea toate căile gîndirii erau deschise, adică Tutea era la ora aceea în situaţia de a susţine tot şi de a înţelege tot. Şi fiindcă veni vorba, va mai spun o chestie de-a lui. La un moment dat a surprins pe toată lumea cînd a spus „D.-le să ştii ca Papa de la Roma şi Nichita Hruşciov sînt veri primari. Materialismul filozofic şi creştinismul sînt singurele doctrine filozofice care recunosc realitatea materiei şi ca atare ar trebui cel puţin pe linia asta să se înţeleagă”. Deci acesta era felul de a vedea a lui Tutea, la ora aceea. Pe parcurs am înţeles din cele citite, auzite pe la radio, televizor, că şi-ar fi formulat o filozofie creştina şi ar fi încercat să o prindă. Acum vreau să vă spun impresia mea. Şi impresia mea este ca Tutea a făcut acest act, mai puţin dintr-o revelaţie interioară, cît dintr-o înfundătură, dintr-o disperare spirituală la care ajunsese. Adică Tutea fiind capabil să înţeleagă pînă unde duc toate, fiind capabil să ducă pînă la ultimele consecinţe orice poziţie filozofică şi-a dat seama că toate duc la o înfundătură, cu excepţia uneia singure, a creştinismului. Lucru pe care l-a făcut Cioran – intrarea în fundătură – n.n.. Asta-i tot. Eu sunt sigur că pe undeva Petre Tutea a ajuns exact la disperarea lui Cioran, de aia e şi simpatia lui şi de aceea – şi am văzut la televizor – într-un fel amărăciunea lui ca Cioran a făcut saltul ăsta. Eu sunt sigur că Tutea a ajuns exact unde a ajuns Cioran, după care a zis ca Pascal: Nu se poate! Pariem pe asta! Şi de asta cred că Tutea a încercat să-şi rezolve problemele şi să arate şi altora ca singura ieşire din fundătură este asta. Şi că trebuie făcută uneori cu ochii închişi. Ai închis ochii şi ai sărit. După care nu te mai uiţi înapoi. Adică ce mi-a plăcut la Tutea, ce am mai putut citi, este că nu se mai uita înapoi. Nu se mai încurca Tutea cu o serie întreaga de chestii, ce a mai zis un sceptic, etc. El a zis „Asta este şi mergem mai departe”. În rest ce să vă spun?

Am evocat o întîmplare care într-adevăr mi-a rămas în minte. Adică a fost o situaţie foarte grea. A fost o situaţie foarte grea în care s-au presiuni foarte mari.

Se apropia eliberarea. S-au făcut presiuni foarte mari asupra deţinuţilor. Şi fiecare, săracul, reacţiona cum putea. La un moment dat adunare mare în curtea închisorii şi directorul închisorii (cu gura) asupra celor care nu făceau nişte comisii. Cu toate beştelelile de rigoare, cu toate injuraturile, toate ameninţările, „aicea vă putrezesc oasele, o să vedeţi voi”. Tutea nu era printre ăştia, pentru că Tutea… Asupra lui Tutea să vă spun aşa, nu s-au făcut presiuni tocmai din cauza asta. Adică Tutea era considerat şi în închisoare şi de autorităţile din închisoare ca un fel de „rara avis”. Că n-avea cu ce să-l prindă. Cu legionarii nu fusese, comunist nu fusese.

Dar cu toţi fusese prieten. Dar fiind toţi cu toţii prieteni nu aveau de unde să-l ia şi ca atare Tutea era considerat o „rara avis”. Şi stătea liniştit. Pentru că, la un moment dat să se scoale şi zice: „Domn Director ştiţi cine sînt singurii oameni interesanţi din puşcăria asta ? Ăştia, ăştia care zic nu. Pentru că ăştia care zic da, ăştia sînt la turma. Şi acum nu mai întîlniţi nici o problemă. Ăştia sînt singurii oameni interesanti şi singurul lucru interesant ar fi dacă se termina puşcăria şi mai rămîn şi d-ăştia”. Bineînţeles că directorul l-a înjurat şi i-a zis să stea jos, dar era acest curaj al lui Tutea care pentru cei care au fost în situaţia aia era un lucru extraordinar. Pot să spun că asemenea încurajări nu s-au primit nici de la alţi oameni de la care te-ai fi aşteptat mai mult. Asta este puţin din ce vă spun eu despre Tutea. Cît am stat cu el.

Reporter: Aţi stat mult ?

R.T.: Am stat un an şi atunci am auzit şi de Dilthey şi de Sombart, atunci am auzit şi de presocratici atunci am auzit bine şi de Cioran. Gîndiţi-vă că am făcut parte din generaţia care nu a avut acces, într-un fel. Am aflat şi întîmplări din viaţa politică şi literară şi de cafenea. Vorbea foarte mult. Într-adevăr, putea sări de la un lucru la altul. Asta era modul lui de a se manifesta. De aia aş fi foarte curios să-l citesc. Am citit cîteva pagini şi am citit, îmi aduc aminte, şi în perioada dinainte de ’89 în Familia ceva de el. Sunt foarte curios să văd cum arată ceva scris de el. Am mai citit ceva, puţin, ce s-a publicat. Pentru că forma specifică personală a lui Tutea era totuşi oralitatea. Scrisul nu. Bănuiesc că aş ar fi fost normal, Tutea să fie înregistrat şi după aia eventual să fie făcute anumite corecturi, în măsură în care vrei să prezinţi. Dar nu mai are farmec. Adică, apropos de asta, exact asta, mi-ai adus aminte de lucrul ăsta. Tutea, scris şi vorbit. Totuşi eu cred că nu se compara. Şi asta mi-am adus aminte tot de la el, de o anecdotă şi i se potriveşte perfect. Între Tutea cel care vorbeşte şi Tutea cel care scrie. Spunea el ca la un moment dat Hyppolite Taine a citit „Logica” lui Hegel pe nemţeşte şi l-a întrebat cineva „L-ai citit pe Hegel ?“ L-am citit. „Şi?” N-am priceput nimic. S-a dus şi la Berlin să asculte pe cineva. După un timp apare în Franţa în traducere franţuzeasca „Logica” lui Hegel. O citeşte Taine şi-l întreabă cineva: „Ei, ce părere ai ? Măi, acuma pricep ! Mais ce n’est pas le veritable monstre”. Nu e monstrul autentic. Asta este, cred eu, diferenţa dintre ceea ce scrie Tutea şi ceea ce vorbeşte. Şi dovadă este că, mă rog, cu toată receptivitatea noastră de atunci, vă daţi seama multe n-am uitat şi foarte multe din cunostiintele mele de cultură le-am receptat prin Tutea. Cu Tutea, şi seara tîrziu, după ce se (dădea) stingerea tot apărea o discuţie. Plecăm de la Capsa, plecăm de la o întîmplare, dacă vreţi, tot una de genul anecdotic. La un moment dat, stînd ia Capsa, nu ştiu dacă era şi Cioran, au ajuns la concluzia că Bucureştiul e un oraş imposibil. Sau apropos de reacţiile lui Cioran, de-i adevărat, ca după ce a scris „Schimbarea la faţă a României” a rămas trei zile închis în casă, că aştepta că România să explodeze, să fie revoluţie. Şi cînd l-au întîlnit la Capsa zice: N-am făcut nimic, nu s-a întîmplat nimic. Zice: „N-am crezut aşa ceva ! Am crezut că explodează România dacă apare cartea mea. Era naivitatea lui Cioran.

Şi dacă tot sîntem acuma, să vă spun exact întîmplarea cu ţăranul pe care o pomenesc eu într-un interviu pe care l-am dat mai nou despre Tutea. Ca atunci n-am vrut să mă lungesc. Ţăranul ăsta fusese închis, pentru ce?, pentru că stătea în pragul casei şi avea o dexteritate, să pună trei ţigări în piramidă. Şi stînd ei acolo în pragul casei trecea cîte un om „Bai Nea Ioane, ca Ion îl chema, „ce mai zici ? Ce oi zice, dacă-mi dai trei ţigări”. Şi ăla îi dădea trei ţigări şi moş Ion le aşeza frumos, aşa, în piramidă şi stăteau.

„Vezi tu astea trei ţigări ? la una!” Şi (acesta) luă una. „Una-i credinţa, alta-i libertatea, alta-i proprietatea! Ai luat una se dărîma tot”. Azi aşa, mîine aşa şi l-au luat pe moş Ion şi i-au dat vreo cinşpe ani, (pentru) agitaţie duşmănoasă. Ion asta, care printre altele, în ciuda noastră chiar şi a lui Petre Tutea, care îi demonstra că face nu o erezie, (dar care) îşi termina Tatăl Nostru cu „Şi ne izbăveşte pe noi de cel viclean şi de comunişti”. El oricum a băgat-o în Tatăl nostru. Acest Ion îl asculta pe Tutea tăcut, liniştit şi la un moment dat, a fost acel moment pe care nu l-am uitat, (zice) „Domn Petrache apăi dacă ne-o ajuta Dumnezeu şi om scapa de aici hai la noi la Bins (Bihor) ca te-om ţine ca pe un înţelept. Aşa cum am ţinut popii şi învăţătorii sub unguri”. Şi într-adevăr atunci I-am văzut pe Tutea impresionat, aproape cu ochii în lacrimi. „Măi băiete mulţi m-au lăudat, ca asta asemenea complimente n-am primit. E mai grozav decît orice”.

Şi mai ales ceea ce într-adevăr nu suporta, nu suporta erorile de gîndire, nu suporta încercarea de a ocoli în vreun fel o problemă. Acceptă un lucru intr- adevăr, de a o rezolva cu un paradox. Dar asta e cu totul altceva. Dar nu accepta ca ea să fie ocolită. Adică să ne facem că nu există. Asta nu accepta. Era mare amator de paradoxuri. De aceea sunt foarte curios dacă va apărea cum s-a împăcat Tutea cu dogmatica. Tutea a fost un mare iubitor al neamului românesc, dar n-a fost scutit şi după cîte am citit eu chiar pînă la moarte de mari îndoieli în ceea ce priveşte obiectul dragostei sale. Adică Tutea faţă de neamul romanesc era ca un bărbat care iubeşte o femeie, (pe) care o vede frumoasă, o vede plină de calităţi dar care undeva e muşcat de viermele ăsta al îndoielii, care se zice, ca şarpele l-a pus pentru prima dată în sufletul omului. Şi poate din cauză că o vede prea frumoasă. În momentul în care vezi pe cineva prea frumos ai şi îndoieli în ceea ce priveşte felul tău de a vedea sau chiar persoana respectivă.

Îmi aduc aminte că spunea că discută cu Cioran şi la un moment dat, stînd de vorbă, zice: „Mai, tare mi-e reama ca noi ne înşelam. Noi vedem în neamul nostru, asta romanesc un Pegas. Şi tare mi-e frică să nu fie o Rosinanta”. Păcat că uneori se mai dă şi dreptate lui Tutea. Nu ştiu dacă neamul romanesc e de vină sau populaţia românească. Undeva nu e sigur dacă neamul este suma tuturor locuitorilor unui teritoriu. Asta se pare că nu. În orice caz Tutea nu credea. Pentru el neamul romanesc era suma personalităţilor, fără ca prin asta să dispreţuiască pe omul de rînd. Asta m-a impresionat foarte mult. Adică l-am văzut. Spuneam că l-am văzut sau auzit pe moş Ion ăla (care) a povestit, povestea nişte lucruri năstruşnice. De exemplu, hai să vă mai povestesc. Tutea discuta problema economică. Să ştiţi că acel moş Ion, pe care Tutea n-a sărit în sus de scandalizat dimpotrivă, avea şi el un proiect de reformă. Zicea că ce rost are să mai ţinem, cum zic ardelenii, finanti agenţi financiari care să strîngă impozitele, că doar le poate strînge popa în fiecare duminică cînd se duce cu talerul să ia şi impozitul. La care Tutea a zis: „Da domnule ştii că e o ideie interesantă”. Bineînţeles că nu. Dar vreau să spun că nu s-a arătat nici scandalizat nici nu s-a întors către noi să spună „Ce prost e”, dimpotrivă. „Mă să ştii că asta e băiat deştept! Asta e om deştept! Uite asta e ţăranul roman, asta căruia îi vin minţile, îi vin ideile”. Ca la un moment dat moş Ion zicea: „Şi noi n-avem cor, dar ştii ce facem ? Facem o linie de radioficare de la Oradea şi aducem corul de la Episcopie de la Oradea aicea”. Şi zice Tutea: „Vezi, şi zici că ţăranul roman e conservator. Vezi că este receptiv la mijloacele moderne de comunicare”.

Reporter: Cum se pot implica tinerii în viaţa socială sau viaţa politică?

R.T.: Eu cred că tinerii trebuie să se implice în viaţa societăţii conform pildei talanţilor. Fiecare după talantul lui. Fiecare după darul pe care e dator să şi-l descopere, ca şi asta e o problemă. Să şi-l descopere şi să ştie care e talantul lui. Cred că, la ora asta, trebuie o acţiune cel puţin conjugata în ceea ce priveşte problemele spirituale şi materiale ale societăţii noastre. Este foarte greu să vorbeşti oamenilor despre corectitudine, despre frumuseţe, despre dăruire, într-o situaţie de mare sărăcie, de mare mizerie. Eu zic aşa, ca acest lucru se poate propavadui, ca asta e şi valoarea în creştinism. Să ai şi să renunţi. Pentru că a venit vorba de lucrul ăsta, faptul de a fi fost închis şi de a fi mîncat prost, nu are nici o valoare, asta nu e post. Postul este în momentul în care am de toate şi nu mănînc. Dar în momentul în care suntem acum, exact cum eram în închisoare în care n-aveam ce mînca, nici un merit şi decît eventual dacă acceptăm ca atare lucrul ăsta şi ne revoltam, ca de ce nu ne-a dat D.-zeu. Asta e altceva. Un principiu care cred ar trebui să ghideze şi după aceea iarăşi mă gîndesc şi ia generaţia noastră, ideia după care un om politic este un slujitor, plecînd de la ideia creştina. Adică dacă lisus a putut să spună că Fiul omului a venit, nu ca să i se slujească, ci ca să slujească, şi a a spălat picioarele ucenicilor săi, arătînd în felul ăsta nu numai neapărat smerenia, cît faptul că se simte responsabil de curăţia ultimului dintre apostoli, cred că omul politic ar trebui să gîndească tot aşa. Adică să se simtă responsabil pentru pîinea, pentru fericirea, pentru frumuseţea vieţii, a ultimului dintre membrii societăţii. Pentru că se pare şi experienţa istorică ne-a arătat-o, ca din punctul ăsta de vedere omul politic este exact în situaţia unui călugăr. Adică ispita cea mai mare nu este neapărat ispita bunurilor materiale pentru că de aceea se vorbeşte de putere. De la un anumit stadiu în sus nu mai ai ce dori material. Dar puterea înţeleasa, nu ca slujitoare, ci putere înţeleasa în sensul orgoliului te poate duce la pierzanie şi ca om politic, aşa cum te poate duce la pierzanie şi ca şi călugăr. Şi de aceea poate că mai mult ca alţii omul politic ar trebui să se găsească în postura care se recomanda marilor asceţi de permanentă atenţie, acea trezvie a călugărului că nu cumva să greşească. Şi fiindcă a venit vorba de lucrul ăsta, vedeţi că e o chestie interesantă, şi atenţie, o spun mai ales tinerilor să nu pară, sînt doua feluri de păcate se zice în pateric, de-a stînga şi de-a dreapta. De-a stînga sînt alea rele, de-a dreapta sînt virtuţile. Poţi cădea în păcat prin virtute. Acuma nu înţelegeţi neapărat că, prin asta, mă refer la împărţirile astea politice. Şi totuşi să ştiţi că după părerea mea nu este chiar lipsit de similitudini. Dacă mişcările de stînga, comuniştii, au căzut prin corupţie au căzut prin excesiva legare de cele materiale, dacă fruntaşii comunişti au fost rău văzuţi tocmai datorită acestui fapt al neconcordantei dintre vorba şi fapta şi prin excesiva lor legare de cele materiale, de partea cealaltă există păcatele de-a dreapta unde a fi virtuos, dara cere tuturor să fie ca tine, unde poţi să renunţi la tot dar să nu-l înţelegi pe cel de alături, sau să faci din norma ta, ceea ce la călugări este un păcat foarte mare, să fac din canonul tău canonul tuturor. Ăsta-i al meu şi numai al meu şi-l ştiu.

Deci a nu avea acea stare de atenţie permanenta, de slujire permanenta, de înţelegere a capacităţii celorlalţi poate să ducă la un exclusivism cu consecinţe fatale şi pentru persoana respectivă şi pentru societate. Deci dacă ar fi să zic că să închei un om politic de-a stînga este pîndit de păcatele de-a stînga, un om politic de dreapta este pîndit de păcatele de-a dreapta, în înţelesul călugărilor şi în înţelesul patericului.”

Sursa: MĂRTURISITORII

Vedeţi şi: Înmormântarea lui Petre Ţuţea

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON