Gheorghe I. Brătianu, martir pentru Basarabia şi Bucovina, ucis de ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe

Gheorghe I. Brătianu (21 Ianuarie 1898, Ruginoasa, judeţul Iaşi – 23 Aprilie 1953, Închisoarea ungurească din Sighetul Marmaţiei).

Mare istoric patriot şi om politic naţionalist, profesor universitar şi academician. Este fiul lui Ion I.C. (Ionel) Brătianu. A fost arestat la 6 mai 1950 (în „noaptea demnitarilor”) şi întemniţat la Sighet fără să fi fost judecat şi condamnat în prealabil. Conform mărturiilor a trecut la Domnul de Sf. Mare Mucenic Gheorghe, 23 aprilie 1953, însă conform documentelor pe care le prezentăm mai jos ar fi murit în penitenciar la 27 aprilie 1953, actul de deces având seria M.C. şi nr. 370581. Dar adeseori torţionarii nu se grăbeau să înregistreze morţile suspecte iar data de 27 poartă însemnele unei ştersături şi adăugiri (foto/doc mai jos). De altfel, oficial, decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular Sighet sub nr. 131/20 iulie 1957 (!). Alti colegi de temniţă avansează drept date ale morţii 24 sau 25 aprilie, afirmând că în celula sa, nr. 73, au fost găsite urme de sânge (Pr. Alexandru Raţiu), moartea datorându-se unei maltratări prelungite. Şi data naşterii apare în unele locuri 28 ianuarie sau 3 februarie 1898. Deşi a murit în luna aprilie, în 6 august 1953 pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni, prin Decretul Ministerului Afacerilor Interne nr. 559.

Adevărul învinge, indiferent de soarta celor care l-au servit

6 decembrie 1944, la şedinţa de deschidere a anului academic la Institutul de Istorie Universală:
„Adevărul rămâne oricare ar fi soarta slujitorilor săi. De un lucru mă simt însă încredințat și vă asigur, că atât timp cât acest așezământ va avea ființă și va purta numele lui Nicolae Iorga, eu sau oricare va vorbi din acest loc nu se va abate de la lozinca ce a fost un îndreptar statornic al vieții sale și i-a luminat cu licăriri de fulger ceasul întunecat al sfârșitului… Tot ce ne călăuzeşte şi în viitor, o cuprind doar întreaga aceste două cuvinte: NAŢIUNE şi LIBERTATE.” 

Gheorghe I Bratianu (dreapta) cu sotia sa Elena Bratianu si Petre Papacostea

“Nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu laşitate”

Grav bolnav în închisoarea de la Sighet, i se oferă tratament medical în schimbul retragerii tuturor afirmațiilor sale privitoare la Basarabia și Bucovina ca pământuri românești. Episcopul Alexandru Todea a povestit ce i-a spus Brătianu despre târgul pe care i-l propuseseră comuniștii.

„Mi-a spus că a venit o comisie şi, după cîte mi-aduc aminte, a fost expresia sa, o comisie de la Bucureşti care i-a promis tratament medical cu singura condiţie să renunţe la ce a scris referitor la faptul că Basarabia şi Bucovina sînt pămînt românesc şi să susţină în altă ediţie că aparţin Rusiei. Gh.B. mi-a spus că a răspuns: «Nu-mi voi trăda ţara; nu pot dezminţi un adevăr istoric şi nimic pe lume nu mă poate justifica să scriu neadevăruri despre istoria românească». Atunci acele persoane i-au zis: «N-ai să primeşti îngrijire, nici tratament, nici medicamente, aici ai să pieri». Gheorghe Brătianu le-a răspuns: «Şi dumneavoastră o să pieriţi într-o zi, dar nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu laşitate». L-au privit în ochi, n-au mai spus nimic şi au plecat. A rămas mai departe, singur, în celula 71 a închisorii Sighet.

[…]

După această întîmplare, de cîte ori spuneam «laudetur”, care era un consemn între cei de pe coridor şi cei din celulă, n-a mai răspuns niciodată şi nu auzeam decît o respiraţie adîncă şi grea. Această respiraţie se auzea foarte bine pînă dincolo de uşă, pe coridor. Ne-am dat seama că era foarte grav bolnav. Ştiam acum de ce suferă. Au trecut cîteva zile, 10-12 zile poate, şi boala se agrava cu fiecare clipă. Ne-am dat seama că nimeni nu-l ajută. […] În jurul zilei de Sf. Gheorghe, 23 aprilie – cred că Gheorghe Brătianu a decedat chiar pe 23 aprilie – noi doi care măturam şi strîngeam praful n-am mai auzit nici o respiraţie, nici o mişcare în celulă.

[…]

Am ajuns la concluzia că ceva se petrecuse în celula lui Gheorghe Brătianu. Era concluzia care se impunea: ori l-au dus la tratament, ori a decedat. Într-o noapte, probabil în noaptea dintre 23 şi 24 aprilie 1953, am auzit sunetul sinistru al căruţei militare şi am avut certitudinea că cineva murise, şi fără să ştiu de ce, a doua zi ne-am întrebat dacă nu cumva este Gheorghe Brătianu care a murit. Am trecut măturînd în faţa porţii lui. Nimic. Nici un semn, nici bun, nici rău, ca şi cînd nimic nu se întîmplase, nici un zgomot, nici o mişcare”.

Biografia unei erou pentru România

Gheorghe Brătianu (primul din stânga), participant la campania de eliberarea a Basarabiei din iunie-iulie 1941.

S-a născut la data de 21 ianuarie 1898 la Ruginoasa, judeţul Iaşi, fiind fiul lui Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927) şi al principesei Maria Moruzi-Cuza. Mama sa era văduva lui Alexandru Al. Cuza, fiul lui Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Principatelor Unite.

Copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa şi la proprietatea din Iaşi a mamei sale, Casa Pogor. În anul 1916 şi-a dat bacalaureatul la Iaşi, iar în vara aceluiaşi an îl vizitează pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte. Nicolae Iorga a fost cel care i-a publicat primul studiu, în “Revista istorică”.

După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10 octombrie 1916 – 31 martie 1917 a urmat cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie, la Iaşi, iar la 1 iunie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, participând la luptele grele de la Cireşoaia, a fost rănit, iar după însănătoşire a ajuns din nou pe front, în Bucovina. Experienţa de pe front şi-a expus-o în cartea “File rupte din cartea războiului”.

După demobilizarea sa din armată, în anul 1918, Gheorghe I. Brătianu a urmat calea firească a studiilor pentru a deveni şi a se afirma ca savant istoric. A luat licenţa în drept la Universitatea din Iaşi (1919), licenţa în litere la Sorbona, Franţa (1921), a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuţi (1923) şi doctor în litere (istorie medievală), tot la Sorbona, în Franţa, în anul 1929.

În anul 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. A activat în această funcţie până în anul 1940, când a fost transferat la Universitatea din Bucureşti, în locul lui Nicolae Iorga, pensionat la limită de vârstă, anul următor fiind numit decan al Facultăţii de Litere.

Din anul 1928 a devenit membru corespondent al Academiei Române, la propunerea istoricului Nicolae Iorga. În această perioadă, Gheorghe I. Brătianu a fost membru şi al altor societăţi şi organisme ştiinţifice, lumea ştiinţifică românească şi internaţională recunoscându-l ca pe un savant medievist de primă talie.

Deşi părinţii săi s-au despărţit la scurt timp după căsătorie, chiar înaintea naşterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim şi a avut grijă să supravegheze formarea intelectuală a tânărului George. În timp ce tatăl său domina cu autoritate viaţa politică din România, el aderă la ideologia politică a Partidului Naţional Liberal, însă se va implica activ pe scena politică abia după decesul nefericit al bătrânului Brătianu (1926). Anul următor devine deputat în Reprezentanţa Naţională, fotoliu pe care îl va păstra neîntrerupt până la dizolvarea din 1940.

Treptat, Gheorghe Brătianu devine o voce activă în cadrul PNL, în special în rândul tinerei generaţii, însă problema restauraţiei carliste va genera apariţia clivajului la nivelul elitei partidului. Spre deosebire de majoritatea liderilor, în frunte cu Vintilă Brătianu, unchiul său, şi I. G. Duca, Gheorghe Brătianu a sprijinit reîntoarcerea în ţară a principelui Carol şi proclamarea acestuia ca suveran. În timpul discuţiilor din noaptea de 7 iunie, la numai o zi după sosirea inopinată la Bucureşti a lui Carol, Brătianu l-a asigurat de sprijinul său total pentru anularea actelor de la 4 ianuarie 1926. Obţinând sprijinul tuturor partidelor, cu excepţia PNL, Carol a fost proclamat rege al României la 8 iunie 1930.

Ca urmare a atitudinii sale, Gheorghe Brătianu a fost exclus din partid. Cu toate acestea, tânărul istoric a reuşit să strângă în jurul său o serie de personalităţi marcante ale culturii române precum Ştefan Ciobanu, C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinţi, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, ş.a., iar la 15 iunie a anunţat înfiinţarea propriei formaţiuni politice pe care a denumit-o tot Partidul Naţional Liberal. Fără o influenţă electorală notabilă, PNL-Georgist a sprijinit în primii ani politica lui Carol al II-lea, însă pe măsură ce acesta îşi accentua lupta împotriva partidismului şi parlamentarismului, regimul său căpătând nuanţe autoritare, Brătianu a început să se distanţeze de atitudinile politice ale monarhului. În alegerile din decembrie 1937 a semnat pactul de neagresiune electorală cu PNŢ şi Garda de Fier împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim-ministru PNL însă fără sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu. După ce nici un partid nu reuşeşte să obţină cel puţin 40% din voturi pentru a obţine prima majoritară şi a avea majoritate în Cameră astfel încât să susţină un guvern, Carol a chemat la guvernare partidul clasat pe locul patru, deschizând calea spre instaurarea dictaturii regale.

În aceste condiţii, Gheorghe Brătianu decide să se reîntoarcă în PNL, iar la 10 ianuarie va avea loc fuziunea dintre cele două formaţiuni. După numai trei luni partidele politice vor fi dizolvate, iar liberalii se vor vedea nevoiţi să activeze în ilegalitate.

În perioada interbelică s-a manifestat ca adept al statu-quo-ului de după Primul Război Mondial şi a atras atenţia asupra păstrării alianţelor României, considerând Rusia sovietică un adversar şi un pericol pentru ţară.

Ca urmare a modificării raportului de influenţă în Europa din anii 1935-1936, Gheorghe I. Brătianu a sesizat scăderea influenţei Angliei şi a Franţei, deci un pericol pentru garanţia păstrării graniţelor României, obţinute după încheierea Primului Război Mondial. Folosind deplasările în scop ştiinţific în Germania şi în scop politic, al fost primit de Adolf Hitler la 16 noiembrie 1936, căruia a încercat să îi explice pericolul revizionismului maghiar, încurajat de Mussolini, dar nu a obţinut nici un rezultat.

La alegerile din decembrie 1937, ultimele alegeri libere din România interbelică, a semnat pactul de neagresiune electorală cu Iuliu Maniu (PNŢ) şi Corneliu Zelea Codreanu, care reprezenta Mişcarea Legionară, împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim ministru PNL, însă fără sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu.

În vara anului 1940, deşi nu a participat la şedinţele Consiliilor de Coroană care au decis soarta României, s-a declarat adeptul rezistenţei armate.

La data începerii operaţiunilor militare ale României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie, cu gradul de căpitan de rezervă, până la data de 12 iulie 1941. După această dată a fost ataşat Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941. În martie 1942 obţine gradul de maior, cu care este mobilizat din nou, la Corpul de Cavalerie, între 16 iulie-24 septembrie 1942, cu care participă la luptele din Crimeea.

În primăvara anului 1945 a revenit de pe front la Şcoala Superioară de Război, unde a ţinut patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul “Formule de organizare a păcii în istoria universală”, dar numai prelegerea cu numărul 1 este cunoscută în prezent.

După 23 august 1944 a fost considerat de comuniştii din România ca fiind adversar al acestora şi atacat în presa de stânga ce servea interesele Partidului Comunist din România. În anul 1947 autorităţile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu pe strada Biserica Popa Chiţu, în Bucureşti, interzicându-i şi contactele cu lumea din afara ţării. Totodată, a fost suspendat şi din postul de la Universitate şi de la Institutul de Istorie Universală “N. Iorga”, iar la 9 iunie 1948, prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, i-a fost retrasă calitatea de membru al Academiei Române, alături de alte 97 personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti.

Deşi a fost sfătuit încă din 1947 de către prieteni să se refugieze înafara ţării, Gheorghe I. Brătianu a refuzat şi a continuat activitatea sa ştiinţifică pe durata anilor de domiciliu forţat (1947-1950), redactând patru mari lucrări: “Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române”, “Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle”, “În jurul întemeierii statelor româneşti” şi capodopera sa, “La mer Noire. Des origines a la conquete otomane”.

În noaptea de 7/8 mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Penitenciarul pentru deţinuţi politici de la Sighetu Marmaţiei, unde, fără a fi fost vreodată judecat şi condamnat, a fost murit în noaptea de 23/24 aprilie 1953.

Prin grija familiei, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Ştefăneşti, judeţul Argeş, la Biserica Florica, în anul 1971, împreună cu ale unchiului său Constantin I. C. Brătianu, de asemenea mort în temniţele comuniste. Pe placa funerară de la Biserica Florica, familia sa a pus următoarea inscripţie: “Au murit la Sighet, neclintiţi în credinţa lor. Osemintele aşezate în aceeaşi criptă la 2.X.1971”.

Bibliografie

  • Revista de istorie militară, nr. 1(47), 1998.
  • Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 99-102

Surse: Biblioteca Represiunii, Sighet Online, Ziaristi Online, Constructorii României, Compendium, Enciclopedia României

Citiţi şi Cursul lui Gheorghe I Bratianu: Geografia Istorica si Politica a Marii Negre

MĂRTURISITORII

“Fişele matricole penale”:

Print Friendly
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON