Connect with us

“O, ţara mea, mâncată de jivine,/ Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,/ Cu traistă de cerşetor în spate,/ Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”.

Vasile Voiculescu, poetul coborât din icoană

„Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare.”

Viața și opera poetului Vasile Voiculescu sunt paradigmatice modele de trăire, de gândire creștină, cu precădere în zilele noastre, când adevăratele valori se relativizează, locul lor luându-l superficialitatea, imoralitatea, duhul secularizant – dușmani înverșunați ai unei viețuiri autentice.

Vasile s-a născut  pe data de 13 octombrie 1884, în localitatea Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache şi Sultana Voicu. Învățământul primar și gimnazial l-a absolvit la școala din Pleşcoi, iar cel mediu, la liceele „A. Hâșdeu” din Buzău şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Se pare că la școală i s-a modificat numele de familie, devenind așa cum îl cunoaștem din literatură, Voiculescu. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, abandonând-o la scurt timp. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Medicină, absolvită în 1909; şi-a susţinut teza de licenţă în chirurgie, continuându-şi specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie. De mic copil s-a dovedit o fire evlavioasă, sensibilă, dornică de a cunoaște tainele și sensurile existenţei. Buna sa mamă i-a sădit în suflet credința și, după cum însuși mărturisea, adesea-i strecura, pe lângă povești sau basme, citiri din Viețile Sfinților. Mai târziu afirma că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cursurile de la Filozofie, lectura numeroaselor cărți de religie, cultură ori artă l-au apropiat foarte mult de Dumnezeu. Obișnuia adesea să spună: „credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. De altfel, mai târziu a mărturisit: „dacă n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot”.

La 21 februarie 1910, tânărul medic Voiculescu s-a căsătorit cu o colegă de facultate și consăteană, Maria Mitescu, având împreună cinci copii. Cariera medicală și-a început-o într-o localitate din judeţul Gorj. Mobilizat pe front, a participat la Primul Război Mondial ca şef al Spitalului Mobil Nr. 6. Cu răspundere, cu dragoste, îi îngrijea în egală măsură pe soldați şi pe refugiați. Se dovedea un samarinean milostiv, turnând pe rănile lor untdelemnul devotamentului, amestecat cu vinul bucuriei de a se jertfi pentru greu încercații lui pacienți. Cu iubire altruistă, a slujit la căpătâiul militarilor români sfârtecați de gloanțe ori schije, până ce s-a îmbolnăvit de tifos. După terminarea primei conflagrații mondiale, medicul jertfelnic, scăpat din ghearele morții de Desăvârșitul Taumaturg, Hristos Domnul, s-a preocupat de sănătatea românilor, îndeosebi a celor din mediul rural, inițiind o serie de acțiuni de popularizare a unor reguli fundamentale de igienă, de promovare a medicinii „verzi”, aflată la îndemâna tuturor. Considerându-şi profesia o misiune, o pasiune, nu-l interesa niciodată remunerarea serviciilor sale; astfel şi-a atras supranumele de „doctorul fără de arginți”.

Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, Vasile Voiculescu și-a găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în revista „Convorbiri literare” cu poezia Dorul, în anul 1912. În 1916 a publicat volumul Poezii, iar în 1927, Poeme cu îngeri, urmând ca până în 1939 să publice și alte volume de versuri: Destin, Urcuș, Întrezăriri. Mare parte a operei sale dramatice și a prozei a fost publicată postum. În urma activității literare susținute, Societatea Scriitorilor Români l-a ales ca membru în 1920. Din 1934, Vasile Voiculescu a activat ca director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost interzis.

Anul 1946 a însemnat pentru el o răscruce. Soția sa a decedat în urma unei comoții cerebrale, iar Voiculescu a părăsit viața publică, devenind, după mărturia unuia dintre fiii săi, un veritabil sihastru. A scos din alimentație carnea, a refuzat să participe la serate ori întruniri culturale, trăind retras, supunându-se unor nevoințe din ce în ce mai aspre. Bunăoară, și-a blocat cu cărți soba din odaie, așa încât aproape un deceniu a dormit în frig. Și-a lăsat păr lung, barbă, devenind la înfățișare asemenea unui monah cuminte. Un contemporan, apropiat de-al lui, îl descria astfel: „ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare”. În căutările sale duhovnicești, a găsit cercul religios „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni de cultură care au înțeles să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, având în vedere tăvălugul bolșevic ce deja strivise multe vieți și idealuri creștine.  De la membrii monahi ai grupării a învățat să se apropie și să practice Rugăciunea inimii. Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins”, numeroşi membri sfârșind în închisorile comuniste. Printre ei s-a numărat şi firavul poet Vasile Voiculescu, arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, în pofida vârstei sale de aproape 74 de ani. Deşi trăia atât de sfios, neîmpricinat cu nimeni, s-a văzut acuzat de uneltire contra ordinii sociale.

În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu demnitate, susținând că „Rugul aprins” nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s-a încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial, l-au închis pe Voiculescu la Jilava, transferându-l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a suportat cu nădejde creștinească torturile încarcerării. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile Boroneanţ afirma: „am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu”. Frigul, mizeria, foamea l-au răpus pe asceticul poet, căci contractase o necruțătoare boală, TBC la coloana vertebrală, care l-a imobilizat într-o stânjenitoare infirmitate fizică. Cu toate acestea, sufletul său continua să iradieze lumină și pace, căci, după spusele aceluiași camarad de celulă, „era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav s-a repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»”.

Întrebat adesea cum privește atrocitățile îndurate, cu voce caldă, pașnic, răspundea: „asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc”. După patru ani de zguduitoare chinuri, poetul, coborât parcă dintr-o icoană, a fost eliberat. Un fel de a spune „eliberat”, căci nici nu se putea mișca din cauza bolii. Prin rugăciune și meditație se liberase de mult… La 2 mai 1962, familia l-a luat din pușcăria de la Aiud, ducându-l în odăița sa din București, unde maldărele de cărți îl așteptau în pacea isihastă, dorită de atâta vreme. A urmat apoi un an de dureri, de necruţătoare suferințe, până ce, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Domnul l-a trimis pe îngerul Său să-l cerceteze pe încărunțitul poet Vasile Voiculescu. Astfel și-a luat zborul către înălțimi celeste un suflet bun, milostiv, un medic de trupuri, dar și un mânuitor iscusit al condeiului, un căutător de liniști isihaste, un mare iubitor de frumuseți nepieritoare.

ARHIMANDRITUL MIHAIL DANILIUC /DOXOLOGIA

Poetul cu îngeri

de George Enache

A scrie despre poetul Vasile Voiculescu nu este tocmai uşor. Asta pentru că, pe de-o parte, din punct de vedere biografic, i-au fost dedicate în ultimii ani mai multe volume, cum n-a beneficiat nici un alt autor după 1989, fapt ce face extrem de dificilă identificarea unor aspecte inedite, iar, pe de altă parte, din punct de vedere literar, opera lui Voiculescu nu poate fi surprinsă în formule facile.

În schimb, a-l simţi pe poetul Voiculescu este foarte simplu. Chiar şi pentru cei cu mai puţină pregătire culturală, apropierea de opera voiculesciană înseamnă o transformare sufletească. Un sentiment cald şi profund te cuprinde în momentul lecturii. Simţi cu adevărat că lumea aceasta are un suflet, un sens, că ea este creaţia lui Dumnezeu. Lumea poate fi un loc al deznădejdii, dar şi spaţiul în care noi ne desăvârşim. Poetul spune mult mai frumos: „Prin vadul cărnii trec spre nemurire…“.

Vasile Voiculescu s-a născut pe 27 noiembrie 1884, în comuna Pârscov din judeţul Buzău, ca fiu al lui Costache şi al Sultanei, oameni gospodari cu o bună stare materială. Într-unul din celebrele „sonete închipuite“ (Sonetul CLV), Voiculescu creează o genealogie simbolică a autorului (numit Shakespeare), care însă poate fi apropiată propriei biografii: „Strămoşii-mi, după nume, au învârtit ţepoiul,/ Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea“. Într-adevăr, Vasile Voiculescu este primul din familie care face saltul la marea cultură, prin studiile extrem de serioase pe care le face, dar acest lucru nu înseamnă ruperea de propriul trecut. Voiculescu a fost fascinat de strămoşi, pe care i-a invocat adesea drept adevărate rădăcini din care el îşi trage seva.

Înrădăcinare în timp

„Nu-mi cerceta obârşia, ci ţine-n seamă soiul“, mai spune poetul, invitând prin aceasta la depăşirea judecăţilor contingente şi aplecarea spre esenţe. De la proprii strămoşi, această judecată este extinsă, la nivelul întregii umanităţi, trecând însă prin reflecţia asupra neamului românesc, format în acea perioadă, în covârşitoarea lui majoritate, din ţărani analfabeţi, cu un nivel de trai îngrozitor de scăzut. Această lume, căreia un filosof al istoriei sau al culturii „cu pretenţii“ nu i-ar fi acordat nici o şansă, devine terenul de apostolat al medicului şi scriitorului Vasile Voiculescu şi, în acelaşi timp, matricea stilistică prin care neamul românesc poate avea o şansă în istoria culturii şi civilizaţiei universale.

Spre deosebire de idilicii semănătorişti, Vasile Voiculescu a fost perfect conştient de mizeria materială şi morală a satelor româneşti din epocă şi s-a implicat cu o energie rară pentru a combate această stare de lucruri, în domeniile în care se pricepea mai bine: medicina şi cultura. Rafinatul poet nu a avut nici cea mai mică problemă să se coboare din „înaltele sfere“, pentru a începe un program de popularizare la sate a cunoştinţelor medicale fundamentale sau să sprijine diversele acţiuni de ridicare intelectuală şi morală a ţăranilor. Asta, pentru că între el şi simplul ţăran nu vedea o diferenţă de esenţă, de „soi“. Ajutorul pentru lumea satului însemna un sprijin ca ţăranul să se redescopere pe sine şi o oportunitate pentru orăşean să-şi regăsească rădăcinile vii: „Ceea ce pentru copiii părăsiţi din basme a fost cenuşa caldă, pe dâra căreia veneau oricând voiau acasă, deşi luau suflet şi puteri, pentru noi sunt bătrânele tradiţii, datinile noastre vechi, cu care moşii şi părinţii şi-au ţesut straiele, şi-au durat casele, şi-au întemeiat gospodăriile. Ele sunt cenuşa fierbinte din vechea vatră de cultură băştinaşă ce ne-a încălzit şi ne-a luminat în toată noaptea istoriei noastre“.

Această privire către trecut, un trecut care este viu şi ne modelează în continuare, motivează interesul lui Vasile Voiculescu pentru arhaic, pentru origini. Proza sa, mai ales, explorează din plin lumea fabuloasă a începuturilor, când omul devine conştient de sine, păstrând însă o legătură puternică cu natura din care provine. Berevoii, solomonarii, licantropii, vânătorii sau pescarii sunt personajele acestei lumi a începuturilor, neviciată încă de excesul de civilizaţie şi de scepticismul celor care nu mai au nimic de sperat. Un comentariu la povestirea În mijlocul lupilor este revelator despre cum vedea Voiculescu omul arhaic: „Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea căreia haiticul de rând se trage înfiorat, ca oamenii la apariţia unui înger… Omul preistoric nu alerga după fiare, ci vâna primejdii, săgeta taine potrivnice, întindea curse pentru probleme de existenţă“.

Înrădăcinare în textura lumii

Această întoarcere în timp avea prin urmare şi rostul de a stabili raportul corect al omului cu lumea. Vasile Voiculescu este conştient că omul se defineşte în primul rând prin cultură. A fi om înseamnă a te delimita, într-un fel sau altul, de naturalul pur. Însă, recursul la origini ne permite o justă raportare la natură. Într-o anumită împrejurare, poetul arăta: „Am alergat la tot ceea ce atunci ispitea o minte înţărcată de credinţă şi hrănită ştiinţificeşte: materialism, pozitivism, evoluţionism, Littré, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii – ziceam cu ei – va fi fost Dumnezeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine mai caută sâmburele în haosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus, în roadele ramurilor noastre. La o parte, deci, cu fastele şi arhivele cosmologiilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai sterile“.
Vasile Voiculescu nu a dispreţuit ştiinţa modernă, însă a respins viziunea unei lumi, a unei naturi obiect exclusiv al disecţiei şi al manipulării în folosul egoist al omului. Lumea este plină de viaţă, de vitalitate, face parte din existenţa noastră, iar noi suntem parte din ea. Această viaţă a lumii răzbate pretutindeni din opera lui Voiculescu, chiar şi din acele pasteluri ce desenează culorile anotimpurilor: „S-amestecă în clocot firi şi lume/ Foi bat în vânt, aripi aşteaptă-n ou,/ Şal nou de ape-i lacul fără spume,/ Răsfrângerea de sălcii un ecou…“.
Medicul şi omul de cultură Vasile Voiculescu a fost, prin urmare, şi un mare iubitor al naturii, fără de care nu putea concepe o existenţă adevărată. Însă, natura şi omul ar fi fost doar nişte ramuri sterile fără duhul lui Dumnezeu.

Înrădăcinare în eternitate

După cum se poate observa din cele spuse mai sus, în viziunea lui Vasile Voiculescu, omul arhaic este deja un om cultural, legat de natură, dar, mai ales, de divinitate. Sentimentul religios este fundamental înrădăcinat în om, conferindu-i acestuia adevărata „umanitate“. Acest sentiment se împlineşte odată cu venirea lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Prin el ne împăcăm cu propria condiţie, cu „lumea“, deschizându-se calea spre eternitate. Dumnezeu este raţiunea şi explicaţia acestei lumi, iar suflarea Duhului Sfânt o putem găsi pretutindeni.
Asimilând spaţiul culturii şi al naturii, întinzându-se pe axa timpului, Vasile Voiculescu sfârşeşte (începe) prin a-şi răstigni mintea pe altarul rugăciunii neîncetate. Moartea soţiei, refuzul de a colabora cu propagandiştii comunişti şi retragerea din viaţa publică sunt doar oportunităţile istorice care îl conduc pe poet spre aprofundarea căilor lui Dumnezeu, prin practicarea Rugăciunii inimii. Isihasmul lui Vasile Voiculescu este exprimat în versuri precum acestea: „Locul inimii noastre? Cine-l ştie? Câţi îl cer?/ Vârtejul cugetelor nu-i chip să ne poarte…/ Locul inimii noastre sălăşluieşte în Cer/ Şi-n el Lumina lină a Celui fărâ de moarte./…Doamne, spre locul inimii noastre? Inimii Tale?ândreptează/ Paşii rugăciunii obosită de cale,/ Acolo unde deodată mintea se deşteaptă trează,/ În amiaza eternităţii Tale“.

Arestat în august 1958, în cadrul lotului „Rugul Aprins“, acuzat că a scris poezii „mistice“ care îndemnau la revoltă împotriva regimului comunist, Vasile Voiculescu a fost condamnat la cinci ani de temniţă grea, pe care i-a petrecut în majoritate la Aiud. Pentru bătrânul de 74 de ani, închisoarea a fost începutul unor chinuri atroce, datorită bolilor foarte grave pe care le-a contactat. Deşi eliberat în 1962, Vasile Voiculescu a purtat până-n ultima clipă a vieţii stigmatul dureros al bolii care-i măcina trupul. Durerea era însă doar o poartă spre veşnicie: „Scăpat din jugul cărnii, afară din destine,/ Văd cum desăvârşirea-mi însămânţase huma…/ Doar după noaptea morţii, târziu, abia acum/ Începe dimineaţa eternităţii-n mine“.

Ziarul Lumina

MĂRTURISITORII

Vedeţi şi:

Poetul care se hrănea din Duh Sfânt: Vasile Voiculescu (13 octombrie 1884 – 26 aprilie 1963)

Radu Gyr despre Vasile Voiculescu: L-am admirat și l-am iubit ca mare poet, om cu totul deosebit și apostolic „doctor fără de arginți”

Vasile Voiculescu. Medic. Poet. Martir. (13 octombrie 1884 – 26 aprilie 1963)

“Luptătorii din munți au fost cei mai frumoși nebuni ai neamului românesc…” – Interviu cu arhitect Emilian Mihailescu, supravietuitor al grupului “Rugul Aprins”

Din Opera, la: VasileVoiculescu.eu

Print Friendly, PDF & Email
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Părintele Ilie Lăcătuşu din Giulești, sfântul cu moaşte întregi din România sau mortul-viu. Mărturii impresionante la 20 de ani de la descoperirea sa și la 35 de ani de la nașterea la Cer (+22 iulie 1983)

Articole

Uciderea bestială a Căpitanului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Crima din noaptea Sfântului Andrei. FOTO-DOCUMENTE

Articole

O fotografie inedită cu Corneliu Zelea Codreanu şi o scrisoare a Olguţei Blănaru Iordănescu (+6 octombrie 2015) împreună cu alte foto-mărturii

Articole

Sfânta Muceniţă Heruvima de la Petru Vodă, săvârşită la venirea Arhanghelilor. 18 ani de la plecarea la Ceruri. FOTOGRAFII IN MEMORIAM

Articole

Connect