Întoarcerea la Eminescu

de Arhim. Mihail Daniliuc

Despre Eminescu a fost greu de vorbit întotdeauna. Deși în fiecare an, în preajma comemorării sale, multe pagini de ziar apar înnegrite cu elogii și alese rostiri, totuși, uneori, ca român, te mulțumești să-l știi acolo, în panteonul cultural al nației, umbrind luminos pământul strămoșesc.

Cu greu vom putea surprinde în cuvinte, chiar și atent rostuite, deplina recunoștință ce i-o datorăm poetului, căci el este „eroul” culturii noastre românești, care s-a războit cu multe prejudecăți, avântându-se prin ape fără vaduri și prin locuri nebătătorite, făcându-se expresia dorurilor noastre, a idealurilor naționale, în vremuri de cumpănă, când semenii noștri așteptau cuvântul inspirat, revelator al unui răscolitor de conștiințe și tălmăcitor de înțelesuri.

Unii au încercat să-l compare cu mari mânuitori de liră, gândind că poate-poate îl vor mai micșora un pic. Dimpotrivă, Eminescu a crescut! Alții, mai abitir, au încercat să-l „îmbătrânească”, sfidând inconștient noutatea și tinerețea gândirii sale, dar Eminescu se încăpățânează a rămâne mereu actual, inepuizabil.

Am trăit un astfel de sentiment și anul acesta când, prin luna aprilie, cu un grup de elevi seminariști, am poposit la Cimitirul Bellu, ca să rostim o smerită rugăciune la căpătâiul lui Eminescu și al altor scriitori ce se odihnesc vremelnic în cunoscutul țintirim al Capitalei, așezându-le o floare și o făclie aprinsă. Nu m-a mirat deloc să găsesc la mormântul nefericelui poet multe flori, semn al neuitării și prețuirii. Mă obişnuisem oarecum cu imaginea, căci o văzusem ori de câte ori trecusem pe acolo. De astă dată am întâlnit o credincioasă din ţinutul Botoșanilor, care plivea florile de pe mormântul lui. Am privit-o cu admirație și respect, alăturându-ne plăcutei corvoade. La un moment dat, pioasa femeie îmi zise: „Părinte, oare se va mai naște un Eminescu vreodată?” Am luat-o, desigur, ca pe o întrebare retorică. Femeia nici nu se aștepta să primească vreun răspuns: am convingerea că se edificase deja în această chestiune.

Încerc totuşi să răspund acum: „Nu! Nu se va mai naște un Eminescu!” Poetul a fost așa cum fiecare dintre noi suntem: irepetabil, unic. Dar unicitatea lui Eminescu o dau nu doar ființa sa, gândirea sa, ci și măreața-i operă, pătrunsă pentru totdeauna în mentalitatea românilor. Frumusețea „verbului” eminescian va sta în fruntea podoabelor culturii române cât va exista suflare de viață. Opera lui capătă în lumina zilelor noastre aspectul unei profeții, fiind deopotrivă nucleul primordial al închegării noastre culturale și al unității noastre naționale.

Faptul că, la aproape 130 de ani de la moartea sa, Eminescu încă stârnește polemici demonstrează vigoarea excepțională a gândirii sale. Unii îl admiră ca poet, alții ca jurnalist, alții ca ideal romantic și veșnic îndrăgostit. Cenzurat în vremea comunismului, Eminescu este, culmea!, cenzurat și astăzi. Din pricina modului tranșant de a spune lucrurilor pe nume, poetul, publicistul, jurnalistul, economistul Eminescu nu este tolerat de cei care văd în spusele sale limbi tăioase și nemiloase „biciuri”.

Cu toate acestea, noi îl numim și-l simțim poetul nostru națio­nal. Și cum să nu-l considerăm astfel, de vreme ce ne regăsim atât de mult în gândirea, visările și preocupările sale, căci Eminescu a fost absorbit de luceferi, de geneza Universului, de dumnezeire, de raportul dintre timp și spațiu, de soarta lumii și a sufletului și de multe alte probleme, rămase până astăzi, din nefericire, nerezolvate.

De exemplu, într-unul din articolele sale, publicat în ziarul „Timpul” din 7 aprilie 1879, Eminescu făcea o radiografie dureroasă a fenomenului secularizării, care încă de pe atunci dădea târcoale vieții spirituale a bătrânei Europe: „Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul. Cultura secolului mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare amenință clădirea măreață a civilizației creștine. Stilul elegant al artei creștine cedează stilului monoton al cazărmilor de închiriat, Shakespeare și Molière cedează bufonărelilor și basmelor de incest și adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven și pe Mozart. E o epocă în care ideile mari asfințesc, în care credințele mor”.

Regăsim din spusele chiar profetice ale poetului pericolele cele mari ale contemporaneității: desa­cralizarea lumii, rutina, ­automatismul, criza spirituală, sectarismul ca fenomen de dezbinare și revoltă individuală sau de grup: prozelitismul religios, un dramatic comerț de suflete și manipulare a sentimentului religios, proliferarea sincretismului religios în numele unei pseudo­unități religioase născute din amestec și confuzie de idei religioase. Poetul mai evidențiază un pericol al lumii moderne: relativismului moral și religios i se adaugă devalorizarea cuvântului scris. Arta și literatura contemporană sunt orientate antropocentric. De aceea Eminescu, prin scrierile sale, cheamă conștiința românească la schimbări spirituale și sociale, considerând Biserica neamului românesc „adăpostul mântuirii națio­nale”, acea călătorie către Hristos sub focul luminos al Duhului Sfânt.

Iată cum întoarcerea la Eminescu ne învederează răspunsuri la probleme atât de actuale, care par uneori fără de ieșire. Da! Eminescu a fost și va rămâne mereu ancorat în realitatea românească deoarece, așa după cum însuși spunea: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”.

Ziarul Lumina

MĂRTURISITORII

Foto: Mihai-Eminescu.Ro

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON