Episcopul-martir Nicolae Popovici a plecat la Domnul aşa cum a vrut (+20 octombrie 1960). Susţinem canonizarea Sfântului Ierarh Martir Nicolae al Oradiei!

Portalul memorialistic MĂRTURISITORII susţine iniţiativa publicaţiei Foaie Naţională şi solicită canonizarea, sub numele de Sfântul Ierarh Martir Nicolae al Oradiei, a anticomunistului şi multpătimitorului episcop Nicolae Popovici (3 ianuarie 1903 – 20 octombrie 1960). El este unul din sfinții din prigoanele comuniste și vrednic este de toată dragostea și cinstirea noastră.

Pentru a se înțelege ostenelile și pătimirile acestui mărturisitor al lui Hristos, publicăm aici o selecţie de articole ale cercetătorilor martiriului aleşilor lui Hristos din sânul Bisericii Ortodoxe Române, Adrian Nicolae Petcu şi George Enache, însoţite de fotografii cu viitorul sfânt din sinaxarele neamului românesc. Episcopul-martir Nicolae Popovici nu a ezitat să se împotrivească făţiş comunismului-satanic chiar în predicile sale fiind de altfel dorit de exilul anticomunist ca ierarh în sânul emigraţiei legionare, după cum rezultă dintr-un material prezentat mai jos.

Este de amintit că după exilul în care a fost trimis forţat la Mănăstirea Cheia, Părintele Nicolae Popovici a dorit ca înainte de a pleca la Domnul să mai ajungă o dată la casa părintească de la Biertan, acolo unde a văzut lumina zilei, unde a intrat prima oară biserică şi unde l-a cunoscut prima dată pe Dumnezeu. Aflat în satul natal, la 20 octombrie 1960, episcopul Nicolae Popovici a închis ochii. La priveghere a fost prezent chiar bunul său prieten, Nicolae Colan, ajuns mitropolit al Ardealului, scrie Adrian Nicolae Petcu, care prezintă în ziarul Lumina al Patriarhiei Române şi aceste două fotografii emoţionante.

Viaţa şi martirajul Episcopului Nicolae Popovici al Oradiei

de George Enache / Lumina

Biserica Ortodoxă Română nu a dus niciodată lipsă de ierarhi vrednici, fie în vremuri de restrişte, fie în timpuri mai senine. Fără îndoială, un loc în galeria oamenilor iluştri ai Bisericii noastre îi este rezervat episcopului de Oradea PS Nicolae Popovici (1936-1950).

Fragment din predica tinută la mănăstirea Isbuc, cu ocazia unei procesiuni, în fata a o mie de oameni, mai 1950

„Astăzi conducătorii nu sunt alături de Dumnezeu si nici nu cred în el, acestor oameni nu le vor reusi planurile lor, căci fără Dumnezeu nu se poate face nimic…

Oamenii uită de Dumnezeu si din nimica se ridică în posturi de răspundere si caută să ajungă în posturi cât mai mari, fără să gândească că acele grade le poate pierde, dar pe Dumnezeu nu poate să-l piardă niciodată, deoarece credincioşii trebuie să lupte cu duşmanul care este contra lui Dumnezeu. Să mergem pe drumul pe care a mers Hristos, pe drumul presărat de sânge. Dovada sunt ucenicii care au fost arşi de vii pe rug şi omorâţi în chinurile cele mai grele. De aceea, fiecare crestin, fiecare credincios, trebuie să lupte pentru credinţă.”

La sfârsitul predicei, consemnează informatorul, Popovici a îndemnat pe cei prezenti să lupte pe linia religiei, contra dusmanului care nu vrea să stie de Dumnezeu si de suferintele Mântuitorului.” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 130)

Personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul al XX-lea, episcopul Nicolae Popovici al Oradiei a putut fi „redescoperit“ de publicul larg abia după 1989. Din fişa biografică aflăm că s-a născut pe 3 ianuarie 1903 în comuna Biertan, din fostul judeţ Târnava Mare. Şi-a făcut studiile secundare la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov şi pe cele superioare la Academia Teologică din Sibiu şi la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a susţinut şi un strălucit doctorat pe tema Epiclezei euharistice.

Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1936 să fie ales episcop al Oradiei Mari, când abia împlinise 33 de ani. În noua calitate, a dovedit că nu este numai un savant, ci şi un om de acţiune. A mobilizat energiile unei eparhii abia înfiinţate, a construit biserici ortodoxe într-un ţinut unde acestea erau o raritate, a îndemnat şi îndrumat credincioşii să ducă o viaţă cu adevărat creştinească. Tinerii, mai ales, au beneficiat de o atenţie specială din partea episcopului Nicolae Popovici.


Cuvântul, pe care îl mânuia cu multă uşurinţă, i-a fost mereu de mare ajutor. Ştia exact ce să spună pentru a mângâia şi întări inimile oamenilor şi, în acelaşi timp, cum să spună, pentru ca toţi să înţeleagă învăţătura lui Hristos. De aceea, credincioşii se adunau de fiecare dată în număr mare pentru a asculta predicile episcopului lor, de care erau foarte mândri. Rostirea a fost îmbinată cu fapta, vlădica Nicolae impunându-se tuturor prin puterea exemplului personal. Episcopul era „stăpânul turmei“, dar, în acelaşi timp, şi slujitorul ei smerit.

Misionar peste Nistru

În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord şi nord-vestul Ardealului. O parte importantă a eparhiei Oradiei Mari (inclusiv municipiul Oradea) era, astfel, ruptă vremelnic de ţară. Cunoscând prestanţa şi intransigenţa episcopului Nicolae, care s-ar fi opus categoric unei politici antiromâneşti, autorităţile horthyste l-au expulzat imediat din teritoriul ocupat. S-a stabilit la Beiuş, continuând să slujească, să ctitorească şi să spere.

Mitropolitul Nicolae Balan si Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei la intrarea in palatul regal 1939

Recucerirea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 sunt motive care l-au făcut pe PS Nicolae Popovici să ceară binecuvântare pentru a pleca la est de Nistru, până în Crimeea, timp de aproape şase luni, pentru a contribui cu puterile sale la renaşterea vieţii creştine într-un spaţiu devastat de ateism. Această lungă călătorie misionară l-a făcut să înţeleagă exact efectele profund negative asupra omului şi societăţii generate de un regim de tip comunist. De aceea, el nu a obosit să denunţe această plagă a umanităţii, deopotrivă prin cuvântări şi prin scris.
Sfârşitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar, în acelaşi timp, marchează şi începutul comunizării ţării. PS Nicolae Popovici revenea, în sfârşit, în scaunul vlădicesc de la Oradea, cu speranţa renaşterii episcopiei reunificate, dar, în acelaşi timp, îngrijorat de răspândirea ideologiei comuniste atee în propria ţară.

„La luptă dreaptă“ cu regimul comunist

Preoţi şi clerici ardeleni în faţa mausoleului lui Andrei Şaguna de la Răşinari, între care Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei şi mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului

În încercarea de a face faţă asaltului comunist, Biserica Ortodoxă Română şi-a elaborat treptat o serie de strategii, în general bine articulate, în care diplomaţia juca un rol major. Lipsit de înclinaţii spre „diplomaţie“, cu predispoziţie mai mult spre „profetism“ şi, mai ales, convins de faptul că statul comunist nu se va mulţumi cu simpla supunere a Bisericii, ci va încerca distrugerea ei, episcopul Nicolae Popovici a crezut că cea mai bună soluţie este „lupta dreaptă“. În acţiunile sale, el a respectat permanent canoanele şi tradiţia Bisericii. După cum se ştie, Biserica Ortodoxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocupându-se cu precădere de sporirea vieţii religioase. Dar, deşi respectă statul, Biserica Ortodoxă are autonomia ei în luarea deciziilor în ceea ce priveşte treburile bisericeşti, precum şi libertatea (şi datoria) de a-şi răspândi învăţătura. Când aceste lucruri sunt încălcate de stat, biserica are dreptul să reacţioneze.

Episcopul Nicolae Popovici, Patriarhul Nicodim Munteanu şi Justinian Marina, între alţii

Timp de câţiva ani, PS Nicolae Popovici a acţionat pentru a evidenţia şi stopa abuzurile statului comunist faţă de Biserică. Prin cuvântări sau memorii către autorităţi, episcopul orădean a denunţat împiedicarea clericilor de a predica şi catehiza în deplină libertate, încercările de subminare a evenimentelor religioase sau amestecul autorităţilor, deschis sau subversiv, în activitatea eparhiilor. Mai mult, atunci când prerogativele i-au permis, nu s-a ferit să ia măsuri care au iritat profund autorităţile comuniste.

Ep Nicolae Popovici si Antim Nica la Catedrala

Din toată paleta de acţiuni ale episcopului Nicolae, ceea ce îngrijora în mod special puterea politică erau predicile, din cauza impactului lor public foarte mare. În mod constant, vlădica de la Oradea a refuzat să accepte „indicaţiile“ Ministerul Cultelor în ceea ce priveşte conţinutul predicilor. Astfel, el a refuzat să vorbească în faţa credincioşilor despre colectivizare sau despre „lupta pentru pace“. În schimb, PS Nicolae Popovici aducea aminte de măreţia credinţei creştine, îndemna la speranţă în mai bine, promova valorile naţionale.

Cuvântul, pensionat de puterea politică

Episcopul Nicolae Popovici in exil forţat la Cheia – Anii ’50

Pentru Securitate, care înregistra conştiincioasă toate predicile episcopului orădean, ele nu erau altceva decât instigări contrarevoluţionare, extrem de periculoase pentru „siguranţa“ statului. De aceea, în ochii puterii politice, PS Nicolae Popovici devine persoană non grata. În urma unei campanii teribile, episcopul Nicolae a fost obligat să se pensioneze, pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile colegilor sinodali de a-l menţine în funcţie s-au izbit de atitudinea categorică a lui Gh. Gheorghiu-Dej şi a lui Petru Groza, care au spus că, dacă PS Nicolae nu se pensionează, atunci va fi arestat.

Episcopul Nicolae Popovici la chilia sa de la Cheia

Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici şi le-a petrecut la Mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. Înmormântat iniţial în satul natal, în anul 1992, osemintele sale au fost aduse spre veşnică odihnă în Catedrala episcopală din Oradea, unde a slujit şi a rostit cuvinte memorabile.

Fragment din predica de Anul Nou, 1 ianuarie 1950

Un scurt fragment din multele sale predici oferim în cele ce urmează. Este vorba de o predică ţinută cu ocazia Anului Nou 1950, în care PS Nicolae Popovici a valorificat tradiţia biblică a celui de-al cincizecilea an, anul de veselie, anul sfânt (cf. Leviticul, 25, 8-11). Fiind un text notat rapid de un informator, şi nu unul pregătit pentru publicare, unele erori de exprimare sunt inerente.

„O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului şi al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane şi atomul, ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieţi omeneşti şi tot ce s-a clădit. Ştiinţa, cultura în această epocă a fost şi este în slujba omului pământesc, şi nu în slujba Celui de sus, pentru care motiv a suferit şi suferă lumea. Nu avem lipsă de ştiinţă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească şi sufletească. Nu plângem după aceşti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, şi îndeosebi anul 1950, va aduce, după Sfânta Scriptură, slobozenie, iertare şi mângâiere oamenilor care şi-au pierdut moşiile, casele, libertatea şi care au pierdut sufletele. Noi am dat şi vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luate de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da braţele de muncă, sudoarea noastră, averea şi ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinţa şi inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu.

Părinţi! Să aveţi grijă de copiii voştri, creşteţi-i în spiritul Evangheliei, pentru că aveţi răspundere în faţa lui Dumnezeu, nu-i lăsaţi în cinematografe şi pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forţa şi unde primeşte o educaţie antireligioasă. Aduceţi-i în biserică, că aici primesc educaţia care-I place lui Hristos. Păstraţi sufletele lor departe de ideile străine de neamul nostru şi vă veţi mântui şi voi, şi neamul nostru.

În pragul Anului Nou, Biserica trimite binecuvântarea pentru tot poporul şi îndeosebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care este răspunzător pentru educarea tineretului nostru. Curaj, învăţători, să nu uitaţi că veţi răspunde şi voi pentru tineretul nostru care a păşit pe calea rătăcirii.

Trimitem binecuvântarea ostaşilor noştri care nu sunt lăsaţi în biserică ca altă dată, ca să primească binecuvântarea la începutul anului. Să nu uitaţi şi să vă rugaţi, şi să aveţi curaj, să urmaţi pildele marilor înaintaşi ai noştri, ale lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu şi alţi mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viaţa voastră.

Trimitem binecuvântarea Bisericii stăpânirii ţării şi îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritul iubirii frăţeşti prin fapte, şi nu prin vorbe, ca stăpânirea să fie iubită de fiii ţării, aşa cum iubeşte tatăl pe fiul şi reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern.

Trimitem binecuvântarea Bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit şi suferă pentru că mulţi au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt ca să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos.

Trimitem binecuvântarea celor întemniţaţi, celor în suferinţă, celor care au pierdut speranţele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare şi le spunem lor: «sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare şi veţi cere».
Totul am spus ce am putut să spun, iar dorinţele noastre fierbinţi, nevăzute, numai simţite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care sunt graiul viu şi care vorbesc mai bine ca oricine. Ştergeţi-vă lacrimile şi să aveţi nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire şi pentru noi, şi pentru toţi aceia care cred în Hristos, Domnul Dumnezeul nostru.“

Însemnare a agenţilor Securităţii: „După terminarea predicii, funcţionarii comprimaţi de la diferite instituţii au comentat astfel predica lui Popovici: «În ultimii doi ani a fost cea mai sdrobitoare predică a episcopului faţă de regim, a fost un rechizitoriu fenomenal faţă de regim»“.

Mai multe despre viaţa Episcopului-martir la Fericiţi Cei Prigoniţi

Adendă:

Chemarea Episcopului Nicolae Popovici în exil şi implicarea diaconului Teodor Savu

Anul 1948 aducea poate cel mai mare neajuns din istoria României, anume instalarea comunismului în toate pârghiile puterii. Poate că la prima vedere părea descurajator, dar majoritatea românilor din acea vreme sperau la schimbarea regimului politic prin declanşarea unui război de către aliaţii apuseni împotriva Sovietelor. Se făceau pregătiri de război, unii mergând în munţi în aşteptarea anglo-americanilor mult doriţi, în timp ce alţii se organizau în exilul din Apus, în diferite grupări pe criterii politice. Cei mai activi se profilau legionarii, care aveau experienţa exilului încă din vremea războiului. De altfel, legionarii încă din 1948 se gândeau la cooptarea unei personalităţi eclesiastice care să-i îndrume spiritual pe românii aflaţi în Apus şi care, la o eventuală schimbare politică în ţară, să ajungă chiar în treapta de patriarh. În toamna lui 1948, legionarii din exil activau intens în aducerea în Apus a unor personalităţi româneşti prin emisari care pătrundeau în ţară prin culoarul Timiş-Arad. În septembrie 1948, un oarecare Nichi Obreja îl contacta pe diaconul Teodor Savu la domiciliul din Timişoara. Din 1939, Teodor Savu era profesor de drept canonic şi teologie sistematică la Academia Teologică din Oradea, care în perioada ocupaţiei horthyste fusese mutată la Timişoara. Licenţiat (1938) şi doctor (1944) în teologie la prestigioasa facultate din Cernăuţi, diaconul Savu era unul dintre clericii şi profesorii de prestigiu din Bihor. Motivul contactării profesorului Savu era de a se implica în cooptarea profesorilor Dumitru Stăniloae, Teodor M. Popescu şi Haralambie Cojocaru de la Facultatea de Teologie Bucureşti pentru a merge în exil, alături de Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, cunoscut ierarh pentru activitatea şi sentimentele sale profund anticomuniste. Diaconul Savu s-a implicat în mod direct în contactarea Episcopului Nicolae Popovici, aflat la tratament la Băile Buziaş. Ierarhul orădean i-a răspuns profesorului că „nu se poate aventura într-o astfel de afacere“, mai ales că i se părea un demers nesigur pentru viitorul Bisericii.

În noiembrie 1948, părintele Savu era căutat de alţi doi emisari veniţi din exil. Aceştia aveau o scrisoare din partea unui arhimandrit Lucaci, fost vieţuitor la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, care scria lui Nicolae Popovici, dar şi ierarhilor Andrei Magieru şi Nicolae Bălan despre „cât de mult se simte lipsa unui ierarh în fruntea românilor din străinătate“. Episcopul Andrei Magieru a refuzat, Mitropolitul Nicolae Bălan nu a mai fost abordat, iar în cazul lui Nicolae Popovici, pentru o ultimă încercare, la 13 decembrie 1948, diaconul Savu s-a deplasat la Episcopia din Oradea. Aici profesorul a aflat cum Academia Teologică orădeană fusese transformată într-un centru de îndrumări misionare în care urma să profeseze. Regimul comunist desfiinţase cele mai multe şcoli teologice. În privinţa chemării în apus, episcopul a refuzat din nou. Dar organele de represiune au aflat, încât la 28 decembrie 1948, ora 7:00, părintele Savu a fost arestat la Oradea, iar a doua zi, trimis în ancheta Securităţii de la Bucureşti. Interogatoriile s-au desfăşurat până în iunie 1949. Lotul celor şapte inculpaţi în care se afla părintele Savu însă nu a fost trimis în justiţie. Abia la 13 mai 1950, prin Sentinţa nr. 487 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Savu a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională, pentru „uneltire contra ordinii sociale“. Imediat a făcut cerere de recurs, dar care s-a judecat abia la 8 noiembrie 1950, fiind, bineînţeles, respinsă. De ce aceste amânări? În vara lui 1949, viitorul Episcopului Nicolae Popovici nu era încă hotărât de către autorităţile comuniste, cel puţin aşa lasă să se înţeleagă documentele din dosarul întocmit de Securitate. Mai ales că în procesul-verbal de încheiere a anchetării lotului părintelui Savu nu se vorbeşte nicăieri de Nicolae Popovici. Abia în vara lui 1950, atunci când în mediul religios românesc se vorbea de o scoatere din scaun a ierarhului orădean şi chiar de o arestare a sa, s-a considerat oportună şi condamnarea părintelui Savu. Acesta a cunoscut penitenciarele Jilava (septembrie 1949) şi Aiud (mai 1950), fiind eliberat abia la 7 august 1954, după anchete la Securitatea din Bucureşti.

Fotografii: Fototeca Ortodoxiei Româneşti

MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON