La Mulţi Ani şi mântuire, Doamnei Aspazia Oţel Petrescu, la 94 de ani! “Mă gândesc la voi, cei tineri, cât de greu o să fie să nu vă pierdeţi speranţa şi să rămâneţi luminoşi şi înfloriţi în vremurile acestea atât de parşive”

Doamna Aspazia la Trinitas TV, Televiziunea Patriarhiei Române:

Mesaj al mărturisitoarei Aspazia Oţel Petrescu către tineri: “Să nu ne pierdem speranţa!”

“Treaba noastră cea mai asiduă este să nu ne pierdem speranţa! Pentru că vremurile sunt atât de opresive, încât atentează şi la această virtute, care este toiagul iubirii. Fără speranţă, iubirea singură devine neputincioasă! Să nu ne pierdem speranţa! În ce mă priveşte pe mine, lucrurile sunt foarte simple, eu sunt foarte aproape de deznodământ, dar mă gândesc la voi, cei tineri, cât de greu o să fie să nu vă pierdeţi speranţa şi să rămâneţi luminoşi şi înfloriţi în vremurile acestea atât de parşive”.

Rugăciunea Mărturisitoarei: “Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale!”

Mărturisire de credinţă a Doamnei Aspazia Oţel Petrescu

„Ştiu că sunt o păcătoasă de rând şi, pe cât mă ajută puterile, îmi cunosc limitele. Totuşi cel puţin atâta pot să afirm după paisprezece ani de catarsis, parcurgând închisorile comuniste. Nu am cârtit şi nu am regretat nici o clipă că mi-am aşternut cu nevrednicie la picioarele Mântuitorului paisprezece ani din viaţa mea (întreaga mea tinereţe) nu pentru vreun folos, fie şi duhovnicesc, ci pentru izbăvirea şi învierea neamului meu ortodox creştin şi românesc. Cred că din acest motiv Domnul Iisus Hristos m-a asistat în această încercare cu răbdare, cu gingăşie, cu iubire şi nu S-a împiedicat de limitele mele absurde şi nechibzuite. De aceea cred că am dreptul să mărturisesc cum Îl cunoaşte sufletul meu prin iubire şi cum mă rog, aş zice, cu disperare să mă ajute să nu-L părăsesc şi să nu neg ceea ce a presărat ca valoare în sufletul meu şi să nu lepăd ca nefolositoare sublime învăţăminte acordate şi câştigate prin suferinţă în închisoare.
Fraţilor, vă încredinţez, cu o încredere de nezdruncinat, că Domnul nu ne părăseşte nicio singură clipă. Este permanent cu noi, ne conduce prin orice încercare, oricât ar fi ea de grea. El ne arată cum putem birui durerea îndurând în linişte şi cu răbdare suferinţa, ne face să vedem cât de strălucitor este Taborul şi că îl putem atinge urcând pe el pe Golgota. Să nu vă fie frică! CU NOI ESTE DUMNEZEU!”

(din mesajul Doamnei Aspazia Oţel Petrescu la Hramul Paraclisului “Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea, 2016)

Doamna Aspazia Oţel Petrescu despre Părintele Justin:

“Cineva m-a întrebat de ce Părintele Justin a suferit atât de mult, căci era sfânt încă din viață, de ce a trebuit să sufere atât de mult? Și am spus: măi fraților, dar el a luat asupra lui toate poverile voastre. Pe toți pe care v-a dezlegat, de la toți el și-a însușit ispășire pentru voi. Păi, cum să nu sufere? Pentru voi suferă. Hristos trebuia să sufere? Doar era puritatea desăvârșită, era iubirea desăvârșită și era cuvântul înțelepciunii, și cu toate astea cât de mult a suferit, pentru că și-a însușit păcatele lumii întregi. Și nu numai pentru atunci, ci pentru totdeauna. Pentru ca să plătești o asemenea izbăvire, o asemenea portiță de salvare a oamenilor, nu merită să suferi cum a suferit El? Așa a suferit și Părintele. Părintele se mistuia pur și simplu de jalea oamenilor care veneau cu dureri. Părintele a suferit efectiv pentru fiecare durere care a fost lepădată la picioarele lui. Era o suferință care venea din dragoste, din foarte mare dragoste pentru aproapele, pentru nefericitul care a căzut în groapă aproape fără să fie conștient că e acolo și că e vai de capul lui. Iar Părintele a dat binecuvântări, a ispășit pentru oameni, pentru toți care au venit cu căderi, cu suferințe mari din cădere, pentru că bolile, încercările mari sunt plata păcatului”.

Mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu, care şi-a jertfit 14 ani tinereţe în închisorile bolşevice, despre cum au condus comuniştii România pe trepte de râpă

Florin Palas: Doamnă Aspazia Oţel Petrescu, cum aţi luat ştiinţă despre comunism? Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră?

Aspazia Oţel Petrescu: La noi, bucovinenii şi basarabenii, anticomunismul este mai timpuriu decât a fost în ţara-mamă.
Bunicul meu avea conăcelul lui de răzeş pe malul Prutului, chiar în faţa vadului, unde moşii şi strămoşii lui au făcut paza vadului de trecere pe Nistru. Biserica din satul nostru era o donaţie a străbunicului meu, Nicolae Oţel, care cedase jumătate din grădina lui pentru ridicarea acesteia. Era ctitoria lui.
În Paştele lui 1928, aveam eu vreo cinci ani, ajunsese revoluţia până la malurile Nistrului. În zi de Paşte huruiau tractoarele. Arau ostentativ în colectivele proaspăt înfiinţate, iar nişte revoluţionari se căzneau să arunce Crucea şi clopotele de pe Biserică în Nistru. Era un aspect de Apocalipsă. Când i-am văzut, căci se vedea foarte bine, Nistrul era destul de îngust, aveau cartuşierele încrucişate pe piept, purtau căciuli ruseşti pe cap, mie mi-au făcut impresia că sunt draci, cu coarne.

F.P.: Pentru dumneavoastră comuniştii aveau o reprezentare clară.

A.O.P.: De câte ori se vorbea de comunişti, eu vedeam scena asta: dracii, urcaţi pe Biserică, cu labele pe Cruce, gata s-o arunce jos. Dincoace, oamenii trăgeau clopotele şi cântau: „Hristos a înviat!”. Pentru un copil de cinci ani, vă puteţi da seama ce înseamnă tabloul acesta. Bunicul a punctat: „Priviţi, copii, şi să nu uitaţi că ăsta este comunismul!”.

F.P.: Care a fost cel mai mare rău pe care comuniştii l-au făcut românilor?

A.O.P.: I-au desfiinţat talpa ţării. Soţul meu i-a spus unui cumnat al meu, ţăran din Oltenia: „Bădie, dar ce frumoase câmpuri aveţi!”. „Da’, dar nu-s ale noastre”. „Cum nu sunt ale voastre?”. „Nu sunt ale noastre”. Şi, după ce a făcut o scurtă pauză, a apus: „Se duse România noastră de râpă! Stricară talpa ţării”.
Au dizolvat tot ce era mai bun în concepţia ţăranului. Au măcelărit fruntea satelor şi au rămas derbedei cu funcţii. El avea dreptate. Pentru că, dacă înainte, în două-trei generaţii, după concepţia lui Rebreanu, se dilua pătura prin intelectualizare imbecilă, trebuie să recunoaştem că au fost mulţi imbecili şi printre intelectuali, veneau din talpa ţării şi regenerau. Ăsta e şi sensul Ciuleandrei.

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii. Ca să fim cinstiţi, unitatea României politic a fost făcută de oameni politici, dar în cuget şi-n simţiri a fost făcută de preoţi şi de învăţători. Cei care au educat pe elevi au fost învăţătorii, iar preoţii i-au dat certitudinea unei credinţe drepte, adânc ancorată într-o tradiţie care era clădită pe baze morale. În comunism toate valorile au fost inversate. Pur şi simplu, a fost eradicată elita satelor.

F.P.: Şi nu numai a satelor…

A.O.P.: Nu, nici vorbă. Întâi comuniştii au lovit în Armata Română şi toată elita acesteia a fost decimată. Numai la Aiud au fost închişi 52 de generali, aşa-zişii criminali de război. Dar câţi au fost omorâţi fără să ajungă în închisoare! Sunt atâtea crime care s-au făcut fără proces şi acelea nu se mai ştiu.
Pe urmă, după ce au terminat Armata Română, au decapitat spuma politică, a urmat Academia Română, cu toată intelectualitatea, pe urmă au luat viitorul, elevii şi studenţii, şi apoi au executat talpa ţării, ţărănimea înstărită, cu tradiţiile ei.

Doamna Aspazia Oţel Petrescu despre experimentul reeducării din închisoarea Piteşti.

“Satana a vrut să-şi câştige adepţi cu sila. Milostivirea lui Dumnezeu este mult mai mare decât răutatea diavolului. La Piteşti nicio rezistenţă nu era posibilă. Şi eu cred că chiar dacă spun că mă lepăd de Hristos, dar am fost bătut mai rău decât a fost bătut Hristos, şi ai obţinut de la mine afirmaţia că mă lepăd de Hristos pentru că m-ai bătut până peste puterea mea de a suporta, nu mă ai. Am văzut că este foarte uşor, şi în acelaşi timp foarte greu, să-ţi aperi demnitatea de creştin, de fiu al lui Hristos. Trebuie să dai dovadă de foarte mult curaj. Pentru asta trebuie să te rogi neîncetat ca Dumnezeu să-ţi dea putere, pentru că singur nu poţi”.

Când a fost pus Iov la încercare, Dumnezeu i-a pus limită diavolului, este vorba de liberul arbitru. Dumnezeu îi dă voie să ne ispitească ca să se vădească tăria noastră, nu slăbiciunea noastră. I-a spus Dumnezeu lui satana: Poţi să faci orice, dar să nu te atingi de sufletul lui. Ori la Piteşti el tocmai asta a făcut, a vrut să-şi câştige adepţi cu sila. Oamenii ăia n-au fost ai lui, deşi au căzut, pentru că i-a forţat. Şi eu cred că chiar dacă spun că mă lepăd de Hristos, dar am fost bătut mai rău decât a fost bătut Hristos, şi ai obţinut de la mine afirmaţia că mă lepăd de Hristos pentru că m-ai bătut până peste puterea mea de a suporta, nu mă ai. Diavolul a înţeles lucrul ăsta. Dumnezeu ne dă ceea ce alegem de bună voie. L-am ales pe Dumnezeu, suntem ai lui Dumnezeu; l-am ales pe Satana, suntem ai Satanei. Dar dacă l-am ales pe Satana după ce ne-a destructurat personalitatea până la anularea liberului arbitru suntem tot ai lui Dumnezeu, pentru că am fost siliţi, obligaţi să-L negăm pe Cel pe care nu-L va nega prin libera Sa voie. De-aia încearcă acum să convingă, să cumpere, să înşele, să manipuleze. Asta mă face să înţeleg că milostivirea lui Dumnezeu este mult mai mare decât răutatea diavolului.

La Piteşti nicio rezistenţă nu era posibilă. Am înţeles lucrul acesta când am aflat ce a devenit Costache Oprişan şi ce a rămas Aurel Leşanu, singur dintre cei care au fost chinuiţi zile şi nopţi la rând şi pe care eu i-am cunoscut. Costache Oprişan a fost profesor de filosofie la Cluj, un om cu forţe spirituale nebănuite, simţeai puterea duhului în el. Şi n-a putut să reziste. Nu se putea rezista. Din experienţa noastră, a celor din închisori, diavolul s-a convins că nu are sufletul pe care îl obligă să meargă cu el. Costache Oprişan, care a bătut, care a spus blasfemii, a plecat în lumină, a plecat ca un stâlp de aur, aşa părea, un trup de aur, după cum mărturiseşte Părintele Calciu. Sunt foarte multe dovezi care arată că cei care au căzut aşa de jos încât au spus blasfemii şi şi-au chinuit aproapele, totuşi au plecat mântuiţi. De ce? Pentru că diavolul a spart liberul lor arbitru. A umblat acolo unde nu avea voie. Ce a îndurat Costache Oprişan nu se poate povesti!

Într-adevăr, lui Iov i-a dat toate încercările posibile, dar nu i-a destructurat personalitatea. Atunci diavolul a respectat condiţia. Şi-a dat seama că, ţinând condiţia, nu câştigă. Şi-atunci a încercat metoda destructurării personalităţii. Rezultatul a fost acelaşi, pentru că nu poate să distrugă sufletul, pentru că nu el este Creatorul. Cum să spun? Este chintesenţa creaţiei din noi, este exact frântura noastră de divinitate. Aşa cum nu se poate atinge de Dumnezeu, aşa nu se poate atinge nici de fărâmiţa asta. Nu se poate atinge. Îl înnebuneşte prin tortură şi prin durere, dându-i încercări peste puterea de îndurare, ceea ce Dumnezeu a oprit, diavolul totuşi a încercat, şi a constatat, cu primii martiri de la Piteşti, că sufletele nu sunt ale lui. Nu erau ale lui, ele plecau dincolo, tocmai pentru faptul acesta că ei, cât au putut, cât au fost lăsaţi, în deplina lor conştiinţă şi în practicarea liberului lor arbitru, au zis: „Nu! Nu! Nu!”. Din momentul în care au căzut s-a depăşit limita umanului, pentru că suntem limitaţi. Limitaţi de trup, de durerile care vin din trup, din agitarea minţii, şi atâtea limite pe care le are biata luminiţă din el.

Una este când accept să spun că mă lepăd de Iisus din laşitate, iar alta este când o spun din neputinţă. Toţi cei care au bătut la rândul lor erau pur şi simplu înnebuniţi, ei nu mai aveau puterea limpede de judecată. Şi diavolul nu i-a câştigat. Şi s-a văzut lucrul acesta. Au fost unii care au căzut, într-adevăr, din laşitate şi ăia nu s-au recuperat. Au rămas reeducaţi, aşa cum i-a vrut Satana.

Diavolul este mult mai viclean. Prin suferinţă nouă ni s-au lămurit pe viu nişte chestiuni. Am văzut că este foarte uşor, şi în acelaşi timp foarte greu, să-ţi aperi demnitatea de creştin, de fiu al lui Hristos. Trebuie să dai dovadă de foarte mult curaj. Pentru asta trebuie să te rogi neîncetat ca Dumnezeu să-ţi dea putere, pentru că singur nu poţi.

Vrăjmaşii au lovit foarte tare în România prin comunism şi au fost siguri că aici nu vor mai avea nicio rezistenţă. Şi asta îi obligă să ia măsuri.

consemnat de Florin Palas

Rugăciunea mărturisitoarei Aspazia Oţel Petrescu din izolatorul închisorii bolşevice de la Miercurea Ciuc:

“- Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celulă, unde, după ce Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne uşurezi povara.
În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. Iată, sunt singură printre şobolani şi libărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel de cum vor “ei” să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.
Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pândarul şi m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la uşa celulei Tale. Vreau să-Ţi spun că Ţi-am adus două daruri pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.
Ţi-am adus candela sufletului meu. E săracă şi urâtă căci aurul sufletului meu e tare puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu îi vei spori valoarea.
Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac, pentru că untdelemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmulţeşte-l Tu, Doamne, ca vinul din Caana, ca pâinile din pustie.
Şi astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale, candela sufletului meu, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.
Ţi-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale.
Binevoieşte şi-l primeşte, Doamne, firul de busuioc al inimii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.
Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă.”

MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON