„Părintele Justin este sfânt!” Minunea văzută de Pustnicul Proclu la moartea Duhovnicului Neamului: „Uite ce lumină! Doamne, cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” – MĂRTURIE

“Când întâlneam asemenea monahi, îi întrebam despre ceea ce ardeam cu dor să aflu, adică ceea ce trăiau ei. Când te duci la doctor, îl întrebi despre probleme medicale, când întâlneşti un avocat, vei discuta chestiuni juridice. Pe pustnici îi întrebam despre ceea ce cunoşteau foarte bine, cele legate de inimă, minte, Rugăciune minţii, despre deosebirea dintre rugăciunea cuvântătoare şi rugăciunea noetică, despre insuflarea lui Dumnezeu.
Am primit mult folos de la pustnici, pentru că întâlneam în ei profesori ai pustiei, care predau la Universitatea pustiei. Nu găseşti acolo teologi intelectuali, ci teologi harismatici, empirici, fără ca ei înşişi să se vadă pe sine ca teologi. Unii ca aceştia au făcut cercetări de ani de zile pe astfel de subiecte şi aveau experienţe. Simţeam că mă aflu în faţa flăcărilor de foc ale Cincizecimii, în faţa Apostolilor lui Hristos, de aceea viaţa monahală este caracterizată de către părinţi ca viaţă apostolică.” – IPS Ierotheos Vlachos, mitropolit de Nafpaktos, prefață la lucrarea File de pateric. Părintele Proclu, Editura Mănăstirii Sihăstria Putnei, Librăria Sophia – București

Mărturia Doamnei Oana Maria Smoc, medic stomatolog din Iaşi:

Aveţi multe amintiri legate de părintele. Care dintre ele v-a marcat în mod deosebit?

Dintre toate amintirile pe care le am cu părintele Proclu cea mai cutremurătoare este legată de moartea părintelui Justin Pârvu. În ziua în care a murit părintele Iustin, fără să ştim nimic despre starea lui de sănătate, eu şi soţul meu am mers la părintele Proclu. Era seară, cred că am ajuns pe la 7:00-8:00, fiind vara ziua era lungă. Am urcat la maică, am stat un pic cu ea pe băncuţă. La un moment dat, părintele Proclu a deschis portiţa lui, în vale, a ieşit şi se uita ca şi cum căuta pe cineva. Eu am luat-o la fugă spre el, am zbughit-o pur şi simplu de bucurie că l-am văzut, dar soţul şi cu maica au mai rămas, nu au venit imediat după mine. Părintele era gînditor. A început să îmi spună că dormea şi s-a trezit pentru că a auzit nişte cîntări deosebite, era ca o slujbă, se cînta foarte frumos. A ieşit în curte să vadă de unde se aude, a dat cineva drumul la radio sau se aude de la o biserică, de la o mănăstire. I-am zis: „Părinte, dar ce biserică aveţi aici în jur să se audă cîntările pînă la dumneavoastră? Nu e nicio mănăstire”. Şi el a zis: „Se auzea aşa de frumos, se auzea aşa tare şi aşa de frumos cîntau. Şi a venit la mine un părinte, un călugăr slab-slab, cu barbă lungă şi albă, cu ochii albaştri, şi galben ca ceară, şi slab, slab… un părinte cum erau călugării aceia de demult – nu mai sunt aşa călugări. Şi cei de astăzi zic despre el că e nebun, dar el e sfînt, e un călugăr din aceia de demult cum nu mai sunt aşa călugări… A venit la mine şi mi-a spus: «Părinte, roagă-te pentru mine, că trec dincolo». Iar eu i-am zis: «Părinte, eu am trebuinţă să te rogi pentru mine». Mi-a răspuns: «Nu, eu am trebuinţă acum să te rogi pentru mine». Şi apoi a ieşit părintele”. Şi tot repeta părintele cuvintele astea: „Era slab, slab, cu barba lungă, albă şi ochi albaştri. Iar eu am ieşit la poartă după el, să văd încotro s-a dus, dar el a dispărut”.

Cred că acesta a fost momentul cînd l-am văzut eu de sus, de la maică. Apoi părintele Proclu s-a aşezat în fotoliul lui unde primea oamenii. Nu a mai spus absolut nimic, iar eu nu îndrăzneam să îi rup tăcerea, pentru că el se uita pe lîngă mine, spre pădure. Avea o privire care trecea dincolo de timp. Se tot uita înspre zona aceea de pădure şi spunea: „Doamne, cum mai străluceşte! Uite cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Şi ofta, ofta adînc… Am întors capul şi m-am uitat să văd ce străluceşte. Nu îndrăzneam să îl întreb nimic mai mult decît îmi spunea el. De cîte ori mergeam la părintele, el spunea ce avea de spus şi tot timpul îmi răspundea la frămîntările pe care le aveam pe suflet fără ca eu să i le zic, îmi răspundea la gînduri. De aceea nici acum nu îl întrebăm mai mult decît spunea el. Iar părintele se tot uita acolo, spre pădure, oftă şi spunea: „Uite ce lumină! Doamne, cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Eu nu am văzut nimic, erau doar nişte norişori, soarele în asfinţit, nici măcar un asfinţit spectaculos nu era. Îl întreb: „Unde, părinte?” „Uite, acolo!” şi oftînd spunea: „Înfricoşător e ceasul morţii, înfricoşător e ceasul morţii”… Apoi a adăugat că dacă adormi din rugăciune cînd mori, cînd iese sufletul, eşti treaz. A tăcut pentru un moment, apoi iar a repetat: „Uite cum mai străluceşte! Nu vezi?” Nu vedeam nimic. Mă simţeam ca un copil prost. Şi părintele tot zicea: „Uite, uite cum mai străluceşte! Doamne, ce lumină! Lasă, că ai să vezi, ai să vezi”. Atunci am început să mă gîndesc că o fi vreun pustnic în pădure şi părintele îl vede. I-am zis: „Părinte, poate e vreun pustnic. Ar trebui să mergeţi să îl căutaţi”. A zîmbit şi mi-a spus: „Nu pot eu să merg pînă acolo, nu mă ţin picioarele”. Zic: „Dar poate să meargă altcineva, le explicaţi unde”. S-a uitat la mine zîmbind, apoi mi-a spus oftînd: „Încă nu e vremea. Am să merg şi eu acolo, dar nu acum, mai tîrziu. Încă nu e vremea”. Şi iarăşi a tăcut. Nu îndrăzneam să mai spun nimic, era doar tăcere. Mai spunea uneori: „Doamne, cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Insista pe acea strălucire. Simţeam că părintele spune un lucru extraordinar, dar eu nu pricepeam ce vrea să spună, nu pricepeam sub nicio formă. Nu am înţeles mesajul părintelui şi nu îndrăzneam să îl întreb mai mult, pentru că simţeam că nu pot cuprinde. Dar inima ardea în mine precum ardea inima ucenicilor pe cale în drum spre Emaus. Doamne, şi ce privire avea părintele! Privirea lui trecea dincolo de timp şi spaţiu, aşa o simţeam! Deşi nu înţelegeam nimic din ceea ce îmi spunea…

Între timp au coborît soţul şi cu maică. Părintele nu a mai spus nimic de acea lumină; dar privea tot într-acolo departe şi oftă, oftă adînc. Lor le-a spus doar că dormea şi că s-a trezit pentru că a auzit cîntări foarte frumoase şi a ieşit afară să vadă de unde se aude. Şi le-a vorbit şi lor despre ceasul morţii cît este de înfricoşător şi că trebuie să adormi din rugăciune ca să te trezeşti cînd mori. Am mai stat puţin cu părintele şi apoi am plecat. Cînd am ajuns în maşină, i-am spus soţului: “Părintele îmi arăta spre pădure şi tot îmi spunea: «Uite ce lumină, uite cum mai străluceşte!» Oare ce o fi vrut să spună?” Şi soţul m-a întrebat dacă am văzut ceva. Cum, chiar nu ai văzut nimic?! I-am răspuns că nu, deşi părintele tot repeta: „lasă ca o să vezi’’. Cînd eram aproape de Iaşi am primit mesaj că părintele Iustin a trecut la Domnul. Dar nici atunci nu am făcut legătura cu ceea ce văzuse părintele Proclu. Am decis cu soţul să întoarcă maşina şi să mergem spre Petru Vodă, căci am gîndit că a doua zi va fi puhoi de lume. Şi vroiam să ajungem cît mai repede la părintele Iustin , căci şi el ne-a fost foarte drag. Cînd am ajuns aproape de racla părintelui Iustin şi l-am văzut slab, foarte slab, cu barbă albă şi lungă, mi-au răsunat în minte cuvintele părintelui Proclu: un călugăr înalt, slab, cu barba lungă şi albă şi ochii albaştri. „Măi, el e călugărul de care îmi spunea părintele Proclu!”

Abia atunci am priceput, parcă mi s-a deschis mintea! M-am cutremurat! Am nişte prietene maici acolo, am tras de mînă pe una din ele şi i-am spus: „Uite ce am păţit. Am fost la părintele Proclu, aşa, aşa…” Ea m-a întrebat: „La ce oră erai tu acolo? Părintele Iustin a intrat în comă la şase şi jumătate”. Atunci am realizat totul, le-am povestit despre părintele Proclu şi m-am cutremurat de minune și s-au cutremurat şi maicile.

După înmormîntarea părintelui Iustin, la vreo două-trei săptămîni, am trecut pe la părintele Proclu. Ardeam de nerăbdare să îi spun că am văzut lumina. Părintele era afară cu un grup de credincioşi şi îi binecuvînta. Cînd m-a văzut, de departe, a ridicat mîna şi a strigat la mine: „Ei, cum e? Ai văzut acum?” Şi i-am răspuns peste oameni: „Da, părinte, am văzut”, iar părintele a continuat, ridicîndu-şi ochii spre cer: „Părintele Iustin a fost un sfînt!”. A avut foarte mare evlavie la părintele Iustin !

Minunea aceasta la care am fost martora m-a cutremurat! eram în faţa unei file de pateric ! m-am speriat atît de tare încît nu am spus nimic nimănui şi le-am cerut şi celor două maici de la Petru Vodă, prietenele mele, să nu spună nimic. Explicaţia – aveam sentimentul că dacă voi vorbi, îi voi face rău părintelui Proclu. Îl iubeam mult pe părintele Proclu şi îl consideram un om cu viaţă sfîntă. La fel şi pe părintele Justin. Dar minunea la care am fost martora era mai mult decît puteam eu duce. Şi uneori mi-aş fi dorit să nu fi fost eu acolo, ca să nu port o astfel de povara pe conştiinţă. Să tac sau să mărturisesc? Să ascund lumina sub obroc? Aşa că am hotărît că nu voi vorbi decît după plecarea la Domnul a părintelui Proclu, împăcînd astfel şi conştiinţa mea, şi dorinţa de a nu-i face rău părintelui.

Dar şi după moartea părintelui mi-a fost greu să vorbesc, nu aveam curaj. Orice mărturisire cere curaj şi presupune o primejdie, ‘’primejdia mărturisirii’’. Deşi venisem la Sihăstria Putnei la parastasul de 40 de zile al părintelui Proclu hotărîtă să iau legătura cu părinţii de acolo şi să le relatez această minune, totuşi nu am putut s-o fac, nu am avut curaj. Aşa că am plecat de acolo hotărîtă să tac odată pentru totdeauna şi să potolesc glasul conştiinţei, căci nu aveam pace şi conştiinţa mă mustra… Dar în noaptea aceea l-am visat pe părintele Justin. Am visat că el era viu şi ca părintele Proclu murise, iar eu am mers la Petru Vodă să îi cer sfatul părintelui Justin, dacă să vorbesc sau să tac. Iar părintele Justin m-a invitat la rugăciune. Mi-a spus că la ora 23 începe privegherea, să mergem împreună la slujbă şi apoi vom vorbi pe îndelete, căci ‘’aceasta minune nu poate fi spusă oriunde, oricum, oricînd, ea trebuie spusă în duh de rugăciune’’. Şi mi-a dat apoi o carte, nu ştiu ce era dar am reţinut cuvintele pe care mi le-a scris cu mînuţa sa pe prima pagină: “toată slava şi închinăciunea o dau Domnului’’.

Însă nici după acest vis nu m-am grăbit să vorbesc. Aşa ca s-a mai scurs un an pînă am făcut publică această minune. Şi fără ca eu să mişc vreun deget…căci eu m-am temut şi m-am lenevit în continuare… Dar Domnul a vrut altfel.: „Voi sunteţi lumina lumii. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca ei văzînd faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri.’’ Iar părintele Justin şi părintele Proclu sînt două faruri călăuzitoare, doi stîlpi de foc, două cetăţi pe vîrful muntelui!

Părintele Proclu mi-a povestit şi următoare întîmplare din tinereţea lui, pe cînd stătea la pustie. Mergînd spre bordeiul lui s-a întîlnit cu o turmă de mistreţi şi şi-a dat seama că nu are scăpare. Atunci s-a rugat cu toată fiinţa lui şi deodată deasupra lui a apărut o pasăre mare şi s-a auzit un glas care a spus: „De ce nu vrei să mori acum? Că, dacă te mănîncă porcii ăştia, te mîntuieşti”. Iar el a răspuns: „Eu mai am şi alte persoane care au nevoie de mine, trebuie să le ajut. Nu aş vrea să mor acum”. Iar în timp ce vorbea cu pasărea aceea, mistreţii au plecat, au dispărut pur şi simplu. Cînd îmi relata această întîmplare, îşi făcea cruce şi spunea: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale, şi niciun cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale! Nu mai am îndoială în credinţă, am văzut puterea sfîntă!” Mie îmi venea să-l întreb, – dar nu l-am întrebat, ci gîndeam doar: „Părinte, după atîţia ani de călugărie încă aveați îndoială în credinţă? A trebuit să ajungeţi la vîrsta asta ca să spuneţi că nu mai aveţi îndoială în credinţă?” Părintele şi-a făcut cruce din nou şi a spus: „Nu mai am îndoială în credinţă, am văzut puterea sfîntă! Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale!”

V-a vorbit despre ceasul morţii?

Acum vreo trei ani, cînd maica Filofteia era foarte bolnavă și avea glicemia 600, părintele mi-a spus: „Sora este rău, dar va fi bine. Eu am să plec înaintea ei. Dar după ce nu voi mai fi eu, să veniţi la sora, pentru că Duhul Sfînt are să îi dea ei cuvînt să vă spună ceea ce trebuia să vă spun eu”. În urmă cu cîteva săptămîni am făcut legătura cu aceste cuvinte. Am avut o ispită foarte mare. Am ajuns la sora părintelui, deși nu mi-am propus să merg la ea. Am plecat din Iaşi în altă direcţie, dar prin Paşcani mi-am schimbat direcţia și am ajuns la maică. M-a primit cu nişte cuvinte – era clar că îmi vorbea părintele Proclu prin gura ei, pentru că am recunoscut duhul părintelui. Cineva mă rănise atunci foarte tare, mi-a spus nişte cuvinte grele. Maica era afară pe scăunel şi, fără să ştie absolut nimic de ispita mea, fără să ştie ce am în suflet, mi-a zis: „Un părinte aşa l-a învăţat pe părintele Proclu: «Măi, dacă cineva te jigneşte, îţi spune că eşti prost, tu să te faci mai prost»”. Nu am zis nimic, iar maică a continuat: „Şi încă un lucru. Aşa l-a învăţat un părinte pe părintele Proclu: «Iartă tu puţinul fratelui tău, ca Dumnezeu să ierte multul tău»”. Acesta a fost al doilea lucru pe care mi l-a zis maica şi abia atunci mi-am amintit ce îmi spusese părintele.

Ne-aţi spus că părintele Proclu avea evlavie la părintele Iustin? Ştiţi şi alţi părinţi pe care îi îndrăgea în mod deosebit?

Știu că pe părintele Crăciun Oprea de la Hunedoara, mărturisitor în temnițele comuniste, părintele Proclu l-a întîlnit o singură dată în viaţă şi m-a impresionat faptul că îl ținea minte. Noi în schimb mergeam des la părintele Crăciun, tot la trei luni ne duceam şi de cîte ori veneam pe la părintele Proclu el întreba ce mai face părintele Crăciun şi doamna preoteasă. La fel, cînd ne duceam la părintele Crăciun, ne întreba de părintele Proclu şi simţeam că sunt apropiaţi, deşi s-au văzut doar o dată. Era un duh de comuniune între ei – amîndoi vorbeau în pilde, îţi răspundeau la gînduri, şi îţi aduceau multă bucurie în suflet şi dor de Dumnezeu. Dorinţa de schimbare a vieţii. Cu ei mîntuirea părea aşa de la îndemînă, aşa uşoara ! Îţi dădeau putere şi curaj ! Căsuţele lor deveneau tinda Raiului…

Ultima dată cînd l-am văzut pe părintele, aşa a zis : „Cînd voi trece dincolo, dacă voi afla milă înaintea lui Dumnezeu, aşa am să mă rog: «Doamne, pe toţi cîţi au trecut pragul chiliei mele învredniceşte-i să dobîndească un colţişor de Rai!»”

Începutul mărturisirii aici:

„Biserica, Biserica, nu vă rupeţi de Biserică!”

L-am cunoscut pe părintele Proclu în 1996 prin părintele meu duhovnic de atunci, părintele Paisie de la Mănăstirea Bîrnova. Eram tineri studenţi şi mergeam în excursii pe la mănăstiri. Aşa l-am întîlnit pe părintele Proclu.

Părintele Proclu avea marele dar de a găsi un suflet pierdut, de a-l ridica din deznădejde şi de a-l pune pe cale, de a-i aprinde dorul de Dumnezeu şi de a-i arăta că „Dumnezeu este Iubire. De cîte ori mergeam la el, despre asta vorbea, despre dorul de Dumnezeu. Aş folosi un citat de la Sfîntul Talasie Libianul, care îmi place foarte mult şi mi se pare că îl caracterizează pe părintele Proclu: „Dorul întins întreg spre Dumnezeu leagă, pe cei ce-l au, cu Dumnezeu şi întreolaltă. Mintea care a dobîndit dragoste duhovnicească nu cugetă despre aproapele cele ce nu se potrivesc cu dragostea. Cel ce a dobîndit dragoste rabdă fără să se tulbure supărările şi suferinţele ce-i vin de la duşmani. Singură iubirea uneşte zidirea cu Dumnezeu şi făpturile întreolaltă în acelaşi cuget”.

A venit odată cineva la el şi i-a spus: „A fost părintele cutare la noi, la mănăstire, şi a zis că eşti aşa și aşa, eşti rău şi înşelat…” Iar părintele a răspuns: „Îi puţin ce a zis despre mine. Dacă eram eu acolo, îl ajutam şi spuneam şi mai multe, încă a zis puţine”.

Am avut o perioadă cînd eram tare, tare deznădăjduită. Treceam prin necazuri şi ispite mari… Însă, în timpul unei slujbe, am simţit iubirea lui Dumnezeu… Nu aveam cui să spun acest lucru. Am mers apoi, cum ne era obiceiul, la părintele Proclu şi mă chinuia gîndul dacă să-i spun sau să nu-i spun ceea ce am trăit. Eram cu soţul şi copiii, era acolo şi maica Filoteea, sora părintelui. Părintele privind spre mine,a zis la un moment dat: „Sînt momente în viaţă cînd Duhul Sfînt îţi dă o mîngîiere şi vrei să spui cuiva, dar nu ai cui, că nu te înţelege, numai cine a trăit lucrul ăsta poate înţelege.” Mi-am zis în gînd: „Măi, părintele vorbeşte cu mine; i-aş spune, dar … ei, părintele vorbeşte, aşa, la modul general”. Mai stă părintele un pic, după care iar spune acelaşi lucru. Dar eu am gîndit atunci că nu pot să spun, că e ceva subiectiv. Şi mai sînt acolo şi alte persoane de faţă… iar ceea ce doream să mărturisesc eu era mult prea intim, era o mare taină a sufletului care nu putea fi înțeleasă de oricine! Şi părintele spune la un moment dat: „Mă cam dor picioarele. Oare ce să mă mai fac eu cu picioarele astea?” „Păi, haideţi cu noi la Iaşi. Vă luăm la doctor”, l-a invitat soţul meu. Și astfel părintele a stat la noi, în Iaşi, într-un apartament în care nu locuia nimeni. Am avut ocazia să stau cu el la masă, doar eu şi cu el. Aici aş dori să fac o mică paranteză şi să precizez că l-am ospătat pe părinte cu hribi culeşi din Ceahlău, de la Poiana maicilor. În buricul Iaşului i-am dat mîncare pustnicească… Şi iar a început părintele să spună: „Sînt momente în viaţă cînd Duhul Sfînt îţi mîngîie inima şi vrai să vorbeşti cu cineva, vrai să spui cuiva, dar nu ai cui, că trebuie să te înţeleagă…”. Mi-am zis în mintea mea: „Iar, părinte? Tu chiar ştii ce am trăit eu?” Apoi părintele a tăcut. Tăcea, învîrtea lingura în farfurie, şi aştepta. Eu am gîndit că nu se merită să vorbesc, pentru că nu e un lucru aşa de însemnat. Atunci părintele iarăşi a spus: “Sînt momente în viaţa ta cînd Duhul Sfînt îţi mîngîie inimuţa şi vrai să spui cuiva dar nu ai cui, că nu te poate oricine înţelege, ci numai cine a trăit”. Apoi a tăcut, a lăsat privirea în jos şi aştepta. Eu am gîndit: „Măi, dacă zice şi a treia oară, chiar e culmea, părintele chiar ştie ce gîndesc eu. Atunci chiar îi voi spune”. Şi a zis şi a treia oară, zîmbind ghiduş: „Sînt momente cînd vrai să spui cuiva, dar nu te înţelege”. A avut atît de multă răbdare cu mine şi a fost atît de delicat! Atunci am început să spun, dar nu am spus decît două-trei cuvinte, căci el a continuat spunînd ceea voiam eu să-i zic. S-a ridicat de la masă, şi-a împreunat mîinile în rugăciune, s-a schimbat la faţă, a început să facă cruce şi să spună: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!… Dorul de Dumnezeu… Duhul Sfînt…” Strălucea tot, lacrimile îi şiroiau pe obraz. Am avut senzaţia că sunt în faţa Sfîntului Serafim de Sarov, aşa se schimbase la faţă, se transfigurase, privea în sus, îi curgeau lacrimile şi iradia pace, lumină şi bucurie!!! După ce l-am dus acasă pe părintele, m-am dus în camera unde a dormit, m-am aşezat în genunchi la marginea patului şi au început să îmi curgă lacrimile şi am spus şi eu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Părintele mi-a făcut o demonstraţie despre ce înseamnă adevărata rugăciune. Aşa cum s-a rugat părintele în faţa mea, aşa, cu mila Domnului, am putut să mă rog şi eu pentru un timp. Îmi ţîşneau şi mie lacrimile. Era rugăciunea din inimă, care se lucra singură, ritmat ca un ceas fără nici un efort de concentrare sau de voinţă, doar cu bucurie şi cu umilinţă. Cu bucurie căci simţeam iubirea nemăsurată a Domnului, şi cu durere, căci prin păcatele mele rănisem acea iubire… Încet-încet, normal că această stare s-a stins de la o zi la alta şi nu am mai trăit niciodată ceea ce am simţit atunci. Cuvintele sunt prea sărace să poată cuprinde toată acea stare. A fost numai şi numai un dar primit de la părintele Proclu şi o lecţie despre rugăciunea făcută în Duh şi în Adevăr. Repet, treceam printr-o perioadă de neagră deznădejde… Părintele m-a ajutat atunci să văd ce este Dumnezeu, adică Iubire dulce, nemăsurată. Şi ce sînt eu, adîncul deznădăjduirii, pustiul…şi unde suntem chemaţi să ajungem. Şi cum “dorul de Dumnezeu aprinde inimuţa şi nu mai vrai nimic din bucuriile stricăcioase ale acestui veac păcălitor!”

Părintele Proclu pomenea foarte des despre dorul de Dumnezeu. Eram odată cu un grup de prieteni şi părintele vorbea despre virtuţi, ne dădea sfaturi. Eu mă uitam dintr-un colţ spre el şi ziceam în sinea mea: „Părinte, dacă aş avea şi eu o fărîmă din dorul sfinţiei tale de Dumnezeu!” Părintele, care era cu spatele, s-a întors, m-a luat în braţe, a făcut semnul sfintei cruci pe capul meu şi a zis: „Dar dintre toate virtuţile, dorul de Dumnezeu este cel mai mare. Dorul de Dumnezeu! Să îţi dea Dumnezeu dorul de El! Că dacă ai dor de Dumnezeu, nu-ţi mai trebuie nimic din bunătăţile acestui veac pîcălitor, nimic n-o să te mai amăgească. Dorul de Dumnezeu aprinde inimuţa şi nimic nu te mai amăgeşte”.

Ne mai spunea adesea: „Să n-ai nimica cu nimeni. Dacă are altul, treaba lui, pe el îl doare capul, nu pe tine. Tu să n-ai nica cu nimeni ca să nu te doară capul”. Era tot timpul glumeţ, spunea lucrurile foarte blînd, nu vorbea de sus de pe piedestal. Spunea totul din inimă şi avea cuvînt cu putere multă. Spunea, de asemenea: „Să adormi din rugăciune, dacă se poate. Dacă adormi din rugăciune, atunci cînd treci dincolo eşti treaz şi ai să treci dincolo treaz. Să nu stai de vorbă cu gîndurile, pentru că gîndurile sînt diavoli. Dacă te supără cineva cu ceva şi vrei să îi spui un lucru urît, să nu îi spui atunci. Aşa să îi spui la gînd: «Am să îi spun, dar nu azi, mîine», că pînă mîine îţi trece. Dacă nu îţi trece mîine, atunci mîine ai să spui aşa la gînd : «am să îi spun poimîine»”. Şi să punem în gînd ca toţi sunt mai buni ca noi. Ca Duhul Sfînt e tare gingaş şi un singur gînd dacă am primit ca eu sunt mai bun ca altul, gata, am pierdut tot. Că foarte mult sporesc cei care au smerenie şi nu judeca şi nu osîndesc. Să ne ferim de contraziceri. Şi întotdeauna să dăm vina doar pe noi înşine. Şi să răbdăm cînd sîntem nedreptăţiţi şi să nu ne răzbunăm, ca foarte mult ajuta a nu te răzbuna”.

În ultima vreme era foarte trist şi spunea mereu că iadul e gol și că toţi diavolii din iad au ieşit pe faţa pămîntului. Că nu mai au oamenii ochi să se vadă unul cu altul. Spunea că acum trebuie să ne trezim, iar cine s-a trezit trebuie să plîngă. Asta o repeta de multe ori. Şi ca foarte mult îi fericeşte pe cei care au duhovnic şi se mărturisesc des.

M-a durut că după Sinodul din Creta au încercat să-l tîrască în ispitele care au apărut. Părintele însă a fost foarte clar: „Cine are Biserica de mamă, are pe Dumnezeu de tată”. „Biserica, Biserica, nu vă rupeţi de Biserică!”

Sursa Mănăstirea Sihăstria Putnei și Mănăstirea Petru Vodă

MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON