În lagărul iniţial, al celor 100.000.000 de victime ale ateo-materialismului, oamenii de ştiinţă torţionari au încercat să demonstreze ideea că mintea este produsul trupului şi că poate fi programată şi reprogramată prin tortură, violenţă prelungită, jigniri, umiliri, foame, frig, şi toate cîte provoacă durere. N-au reuşit, pentru că credinţa deţinuţilor le-a fost structura de rezistenţă nebiruită de acele cumplite încercări.

Fiind conducătorii lumii din America în Rusia şi din Norvegia în Cuba, în toate statele şi sub toate formele, ateo-materialiştii ultimei jumătăţi a secolului XX s-au gîndit să încerce, pentru reeducarea cu mai mult succes a popoarelor, cealaltă variantă de ispită a satanei, nu prin durere, ci prin plăcere. Aşa că au transformat lumea într-un lagăr imens, fără gratii văzute, dar cu gratii ideologice, cu gratii puse ideilor, sentimentelor şi bucuriei credinţei, şi modernizîndu-şi sistemul: carcera, temniţa, munca silnică, deportările, au fost reambalate în aparenţă plăcută şi aşa trăiesc toate popoarele lumii.

Penitenciarul e format din spaţii de locuit mici, sărace, urîte, deprimante, munca silnică e formată din slujbele corporatiste care umilesc inteligenţa şi realităţile sociale şi din munca ţăranilor, îngreuiată de taxe, munca în general este răsplătită numai cînd slujeşte ateismului şi viciilor, în schimb munca făcută bine pentru un scop bun este descurajată; deportările au devenit exoduri în masă ale popoarelor sărăcite ca să se facă de bunăvoie sclavi celor ce-i dispreţuiesc, experimentul Piteşti e organizat cu radicalişti islamici, feministe şi soroşişti, care fac terorism şi anarhie, reeducări de tip Aiud se fac în toate mediile universitare. Pe scurt, toate cîte se făceau în temniţe se fac acum pe toată populaţia planetei. Diferenţa este că atunci deţinuţii ştiau că sunt deţinuţi şi la torturile prin durere rezistau cu forţa spiritului, a inteligenţei, a iubirii şi a credinţei, iar acum oamenii în general au impresia că sunt liberi, iar la torturile prin plăceri, plăcerile de a mînca şi a bea, de a desfrîna în toate felurile, de a cumpăra orice, de a nu fi mustrat de nimeni pentru nici un fel de păcat, nu rezistă decît o mînă de Sfinţi.

În lagărul sec. XX deţinuţii aveau un număr şi erau strigaţi cu acela, sistemul, statul îi identifica numai prin numărul de deţinut. În lagărul sec. XXI, deţinuţii planetei au un număr modernizat, nu mai e scris cu greutate de temniceri analfabeţi şi strigaţi printre sudalme cu numărul respectiv: „Robule 1036!” Azi e scris în computer, şi oamenii sunt strigaţi frumos, civilizat: „Domnule 1036!” O schimbare într-adevăr. Înainte, deţinuţii se simţeau umiliţi de faptul că statul nu-i recunoştea decît prin acel număr, şi cînd, după anchete înfiorătoare, erau siliţi să dea declaraţii, se semnau totuşi cu numele lor. Azi, deţinuţii planetei sunt recunoscători că statul nu-i mai numeşte cu nume de oameni, aleargă singuri să-şi ia cel mai modern tip de număr. Nu se supără că n-au nume, pentru că nu se mai simt oameni.

Nu se mai simt oameni, pentru că păcatele, neştiinţa, şi necredinţa i-a dezumanizat în propriii lor ochi. Bietul om de azi, nu mai ştie nici măcar dacă e bărbat sau femeie, nu mai ştie nimic despre înaintaşii lui, nu mai ştie că l-a făcut Dumnezeu. Nu se mai vede frumos oricîte selfie-uri şi-ar face, aşa că recurge la nesfîrşite cheltuieli cu chirurgie plastică şi cosmeticale. Nu se mai simte puternic, bun, inteligent, preţios, iubit, respectat, pentru că sistemul antiuman în care e încarcerat îi urlă în ochi şi-n urechi zi şi noapte: „blesteamă pe Dumnezeu şi mori!”

Şi totuşi, sufletul nu i-a fost cu totul cucerit! Încă e om. Încă are frumuseţe, bunătate, compasiune, bucurie, credinţă, simplitate, curiozitate, ingeniozitate. Toate cîte le-a pus Dumnezeu în om, toate sunt încă acolo. Dar conştiinţa, care i le-ar scoate la iveală din nou, e ocupată cu gadgeturile. N-are timp să se gîndească la suflet. Are cont de facebook şi iPhone şi vlog, pe care are multă treabă. Stînd la suprafaţă, la vedere, n-are timp, n-are energie, n-are interes să stea pe dinăuntru, în ascuns, în sine, unde e locul ei de fapt. Nu; stă mereu la iveală, la vizetă, la geam, la margine de prici, să vadă toată suflarea deţinuţilor şi gardienilor ce e în mintea, în sufletul lui. În felul acesta n-are griji mari, reale: „care e rostul?”, are griji ireale, mărunte: „cîte like-uri?” Fuge de suferinţă. Dar suferinţa de a fi profund are acces la libertatea de a nu mai suferi, pentru că ajunge prin Cruce la Înviere. În schimb, suferinţa de a fi superficial e mai mare, întîi pentru că orice lucru neînsemnat devine sursă de suferinţă, şi al doilea pentru că n-are nici o rezolvare. Creatorii de gadgeturi ştiu asta, dar aşa se simt ei puternici – umilindu-i pe ceilalţi.

Marele, uriaşul avantaj al omului modern e că, spre deosebire de cei din lagărul sec. trecut, de unde nu se putea scăpa decît în vis, în sufletul celuilalt, în rugăciune, în poezie şi în moarte, din lagărul de azi se poate scăpa oricînd! E suficient să închizi sursa de poluare ideologică, să te dai la o parte de gura de canal prin care se scurge asupra ta răutatea unora care vor să te convingă că n-ai nici o valoare şi eşti doar jucăria lor, e suficient să deschizi o fereastră către un cer curat, o carte bună sau să asculţi un bătrîn cu viaţă sfîntă, şi gata, eşti din nou liber. Din nou frumos, din nou deştept, din nou puternic. Ce te opreşte decît obişnuinţa de deţinut?!

O invenție foarte recentă, lansată de fosta președintă a concernului Google, un program numit cititor de limbaj tăcut, “decodează acele gînduri pe care omul, după ce le-a elaborat în sfera inițială a vorbirii, s-a decis să le împărtășească, mental, la nivelul centrului vorbirii”. Și în lagărul sec. XX, una din etape era cunoașterea gîndurilor, pe care le smulgeau cu cleştele. Acum le primesc de bunăvoie pe facebook sau le smulg cu cititoarele performante de unde cerebrale. Dar aşa cum în temniţe torţionarii nu reuşeau să citească gîndurile reale ale deţinuţilor pentru că aceia SE RUGAU NEÎNCETAT, şi azi şi oricînd omul are la dispoziţie aceeaşi putere. Nu zicea Părintele Justin că „rugăciunea din inimă va fi singura noastră izbăvire”?

Numai Duhul Sfînt poate apăra sufletul şi mintea omului în faţa unei ofensive aşa de puternice cum este o tehnică în stare să speculeze activitatea sufletească şi care ştie orice mişcare a omului, tot ce vorbeşte, tot ce face, prin intermediul urmării telefoanelor, a computerelor, prin microcipurile şi camerele de vederi de peste tot. Temniţa ultramodernă are vizete în toţi pereţii. Dar cu ce e diferit aceasta, de ceea ce ştie orice creştin: că duhurile rele sunt mereu prezente şi atente la orice mişcare a omului? Creştinul adevărat nu se teme de ele, se teme de Dumnezeu, Care vede şi aude nu numai pe omul dinafară, ci şi pe omul dinăuntru; inima şi toate aplecările ei. De El să ne temem, ca de Singurul Atotputernic, dar să ne temem cu dragoste, ca de Un Dumnezeu Iubitor de oameni, Care prin prezenţa şi atenţia Lui asupra întregii noastre făpturi şi vieţi sufleteşti şi trupeşti ne arată dragostea Lui.

Apostolici cu adevărat, Sfinţii Închisorilor azi mai mult ca oricînd ne îndeamnă să ieşim, ca şi ei şi privind la ei, prin puterea credinţei din lagărul în care stăpînitorul acestei lumi vrea să închidă sufletul omenesc. De aceea, dimpreună cu Apostolul cu toţii ne strigă, din Rai, c-un singur glas: „Rugaţi-vă neîncetat!” Căci rugăciunea, legătura cu Dumnezeu, vorbirea cu Dumnezeu, redă omului conştiinţa adevărată de sine, puterea de a iubi, înţelepciunea, libertatea şi bucuria de a fi. Iar în faţa vremii care vine, rugăciunea va fi singura care va păstra puterea de discernămînt a minţii şi integritatea inimii.

Aceeaşi e ispita istoriei, orice chip nou ar purta – indiferent că e şarpele din Eden, Caiafa, Nero, Mahomed, Papa, Stalin sau robotul Sofia, aceeaşi e şi soluţia de ieşire din ispită: rugăciunea. Prin rugăciune s-a scos Enoh şi s-a purtat la cer, prin rugăciune Ilie a încuiat cerul şi s-a luat la el, prin rugăciune Sfîntul Ioan Botezătorul a botezat poporul, prin rugăciune Maica Domnului a zămislit Cuvîntul cel Dumnezeiesc în Trup, la rugăciune a dat pildă Domnul Iisus Hristos, prin rugăciune au biruit apostolii, ierarhii, cuvioşii, mucenicii şi mărturisitorii, prin rugăciune se primeşte Puterea Celui ce a zis: “Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”

Cu glasul lui de “român absolut”, şi alt mucenic, alt fel de apostol, alt mărturisitor de adevăr, Mihai Eminescu astăzi pomenit ne cheamă la înţelegerea istoriei şi la înţelegerea de sine, ne cheamă la cerul din el şi la cerul din noi:

“Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine”.

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Preluare: MĂRTURISITORII