“Dacă nu ar fi fost Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi chiar Nichifor Crainic prin viaţa şi „scrierile” lor care au văzut hârtia abia după eliberarea din temniţă, foarte mult s-ar fi descurajat tinerii întemniţaţi şi ar fi fost multe căderi.” – Părintele Justin Pârvu
Vasile Voiculescu, poetul coborât din icoană
„Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare”.
Pe 26 aprilie 2014 s-au împlinit 51 de ani de când poetul Vasile Voiculescu a ferit perdeaua acestui veac spre a-și începe călătoria către Veșnicie. Viața și opera lui sunt paradigmatice modele de trăire, de gândire creștină, cu precădere în zilele noastre, când adevăratele valori se relativizează, locul lor luându-l superficialitatea, imoralitatea, duhul secularizant – dușmani înverșunați ai unei viețuiri autentice.
Vasile Voiculescu s-a născut pe data de 13 octombrie 1884, în localitatea Pârscov, județul Buzău, ca fiu a lui Costache şi Sultana Voicu. Învățământul primar și gimnazial l-a absolvit la școala din Pleşcoi, iar cel mediu, la liceele „A. Hâșdeu” din Buzău şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Se pare că la școală i s-a modificat numele de familie, devenind așa cum îl cunoaștem din literatură, Voiculescu. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, abandonând-o la scurt timp. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Medicină, absolvită în 1909; şi-a susţinut teza de licenţă în chirurgie, continuându-şi specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie. De mic copil s-a dovedit o fire evlavioasă, sensibilă, dornică de a cunoaște tainele și sensurile existenţei. Buna sa mamă i-a sădit în suflet credința și, după cum însuși mărturisea, adesea-i strecura, pe lângă povești sau basme, citiri din Viețile Sfinților. Mai târziu afirma că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cursurile de la Filozofie, lectura numeroaselor cărți de religie, cultură ori artă l-au apropiat foarte mult de Dumnezeu. Obișnuia adesea să spună: „credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. De altfel mai târziu a mărturisit: „dacă n-aş fi ajuns medic, cred ca aş fi fost preot.”
La 21 februarie 1910, tânărul medic Voiculescu s-a căsătorit cu o colegă de facultate și consăteană, Maria Mitescu, având împreună cinci copii. Cariera medicală și-a început-o într-o localitate din judeţul Gorj. Mobilizat pe front, a participat la Primul Război Mondial ca şef al Spitalului mobil nr. 6. Cu răspundere, cu dragoste, îngrijea în egală măsură pe soldați şi pe refugiați. Se dovedea un samarinean milostiv, turnând pe rănile lor untdelemnul devotamentului, amestecat cu vinul bucuriei de a se jertfi pentru greu încercații lui pacienți. Cu iubire altruistă, a slujit la căpătâiul militarilor români sfârtecați de gloanțe ori schije până ce s-a îmbolnăvit de tifos. După terminarea primei conflagrații mondiale, medicul jertfelnic, scăpat din ghearele morții de Desăvârșitul Taumaturg, Hristos Domnul, s-a preocupat de sănătatea românilor, îndeosebi a celor din mediul rural, inițiind o serie de acțiuni de popularizare a unor reguli fundamentale de igienă, de promovare a medicinii „verzi”, aflată la îndemâna tuturor. Considerându-şi profesia o misiune, o pasiune, nu-l interesa niciodată remunerarea serviciilor sale; astfel şi-a atras supranumele de „doctorul fără de arginți”.
Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, Vasile Voiculescu și-a găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în revista “Convorbiri literare” cu poezia “Dorul”, în anul 1912. În 1916 a publicat volumul „Poezii”, iar în 1927, „Poeme cu îngeri”, urmând ca până în 1939 să publice și alte volume de versuri: Destin, Urcuș, Întrezăriri. Mare parte a operei dramatice și prozei a fost publicată postum. În urma activității literare susținute, Societatea Scriitorilor Români l-a ales ca membru în 1920. Din 1934, Vasile Voiculescu a activat ca director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost interzis.
Anul 1946 a însemnat pentru el o răscruce. Soția sa a decedat în urma unei comoții cerebrale, iar Voiculescu a părăsit viața publică devenind, după mărturia unuia dintre fii, un veritabil sihastru. A scos din alimentație carnea, a refuzat să participe la serate ori întruniri culturale, trăind retras, supunându-se unor nevoințe din ce în ce mai aspre. Bunăoară, și-a blocat cu cărți soba din odaie, așa încât aproape un deceniu a dormit în frig. Și-a lăsat păr lung, barbă, devenind la înfățișare asemenea unui monah cuminte. Un contemporan, apropiat de-al lui, îl descria astfel: „ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare”. În căutările sale duhovnicești, a găsit cercul religios “Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni de cultură, care au înțeles să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, având în vedere tăvălugul bolșevic ce deja strivise multe vieți și idealuri creștine. De la membrii monahi ai grupării a învățat să se apropie și să practice „rugăciunea inimii”. Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins”, numeroşi membri sfârșind în închisorile comuniste. Printre ei s-a numărat şi firavul poet Vasile Voiculescu, arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, în pofida vârstei sale, de aproape 74 de ani. Deşi trăia atât de sfios, neîmpricinat cu nimeni, s-a văzut acuzat de uneltire contra ordinii sociale.
În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu demnitate, susținând că „Rugul aprins” nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s-a încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial l-au închis la Jilava, transferându-l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a suportat torturile încarcerării cu nădejde creștinească. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă, după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile Boroneanţ afirma: „am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu”. Frigul, mizeria, foamea l-au răpus pe asceticul poet, căci contractase o necruțătoare boală, TBC la coloana vertebrală, care l-a imobilizat într-o stânjenitoare infirmitate fizică. Cu toate acestea, sufletul său continua să iradieze lumină și pace, căci, după spusele aceluiași camarad de celulă, „era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, s-a repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»”.
Întrebat adesea cum privește atrocitățile îndurate, pașnic, cu voce caldă răspundea: „asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc”. După patru ani de zguduitoare chinuri, poetul, coborât, parcă, dintr-o icoană, a fost eliberat. Un fel de a spune „eliberat”, căci nici nu se putea mișca din cauza bolii. Prin rugăciune și meditație se liberase de mult. La 2 mai 1962, familia l-a luat din pușcăria de la Aiud, ducându-l în odăița sa din București, unde maldărele de cărți îl așteptau în pacea isihastă, dorită de atâta vreme. A urmat apoi un an de dureri, de necruţătoare suferințe, până ce, în noaptea de 25 aprilie 1963, Domnul a trimis pe îngerul Său să-l cerceteze pe încărunțitul poet Vasile Voiculescu. Astfel și-a luat zborul către înălțimi celeste un suflet bun, milostiv, un medic de trupuri, dar și un mânuitor iscusit al condeiului, un căutător de liniști isihaste, un mare iubitor de frumuseți nepieritoare.
Poetul cu îngeri
A scrie despre poetul Vasile Voiculescu nu este tocmai uşor. Asta pentru că, pe de-o parte, din punct de vedere biografic, i-au fost dedicate în ultimii ani mai multe volume, cum n-a beneficiat nici un alt autor după 1989, fapt ce face extrem de dificilă identificarea unor aspecte inedite, iar, pe de altă parte, din punct de vedere literar, opera lui Voiculescu nu poate fi surprinsă în formule facile.
În schimb, a-l simţi pe poetul Voiculescu este foarte simplu. Chiar şi pentru cei cu mai puţină pregătire culturală, apropierea de opera voiculesciană înseamnă o transformare sufletească. Un sentiment cald şi profund te cuprinde în momentul lecturii. Simţi cu adevărat că lumea aceasta are un suflet, un sens, că ea este creaţia lui Dumnezeu. Lumea poate fi un loc al deznădejdii, dar şi spaţiul în care noi ne desăvârşim. Poetul spune mult mai frumos: „Prin vadul cărnii trec spre nemurire…“.
Vasile Voiculescu s-a născut pe 27 noiembrie 1884, în comuna Pârscov din judeţul Buzău, ca fiu al lui Costache şi al Sultanei, oameni gospodari cu o bună stare materială. Într-unul din celebrele „sonete închipuite“ (Sonetul CLV), Voiculescu creează o genealogie simbolică a autorului (numit Shakespeare), care însă poate fi apropiată propriei biografii: „Strămoşii-mi, după nume, au învârtit ţepoiul,/ Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea“. Într-adevăr, Vasile Voiculescu este primul din familie care face saltul la marea cultură, prin studiile extrem de serioase pe care le face, dar acest lucru nu înseamnă ruperea de propriul trecut. Voiculescu a fost fascinat de strămoşi, pe care i-a invocat adesea drept adevărate rădăcini din care el îşi trage seva.
Înrădăcinare în timp
„Nu-mi cerceta obârşia, ci ţine-n seamă soiul“, mai spune poetul, invitând prin aceasta la depăşirea judecăţilor contingente şi aplecarea spre esenţe. De la proprii strămoşi, această judecată este extinsă, la nivelul întregii umanităţi, trecând însă prin reflecţia asupra neamului românesc, format în acea perioadă, în covârşitoarea lui majoritate, din ţărani analfabeţi, cu un nivel de trai îngrozitor de scăzut. Această lume, căreia un filosof al istoriei sau al culturii „cu pretenţii“ nu i-ar fi acordat nici o şansă, devine terenul de apostolat al medicului şi scriitorului Vasile Voiculescu şi, în acelaşi timp, matricea stilistică prin care neamul românesc poate avea o şansă în istoria culturii şi civilizaţiei universale.
Spre deosebire de idilicii semănătorişti, Vasile Voiculescu a fost perfect conştient de mizeria materială şi morală a satelor româneşti din epocă şi s-a implicat cu o energie rară pentru a combate această stare de lucruri, în domeniile în care se pricepea mai bine: medicina şi cultura. Rafinatul poet nu a avut nici cea mai mică problemă să se coboare din „înaltele sfere“, pentru a începe un program de popularizare la sate a cunoştinţelor medicale fundamentale sau să sprijine diversele acţiuni de ridicare intelectuală şi morală a ţăranilor. Asta, pentru că între el şi simplul ţăran nu vedea o diferenţă de esenţă, de „soi“. Ajutorul pentru lumea satului însemna un sprijin ca ţăranul să se redescopere pe sine şi o oportunitate pentru orăşean să-şi regăsească rădăcinile vii: „Ceea ce pentru copiii părăsiţi din basme a fost cenuşa caldă, pe dâra căreia veneau oricând voiau acasă, deşi luau suflet şi puteri, pentru noi sunt bătrânele tradiţii, datinile noastre vechi, cu care moşii şi părinţii şi-au ţesut straiele, şi-au durat casele, şi-au întemeiat gospodăriile. Ele sunt cenuşa fierbinte din vechea vatră de cultură băştinaşă ce ne-a încălzit şi ne-a luminat în toată noaptea istoriei noastre“.
Această privire către trecut, un trecut care este viu şi ne modelează în continuare, motivează interesul lui Vasile Voiculescu pentru arhaic, pentru origini. Proza sa, mai ales, explorează din plin lumea fabuloasă a începuturilor, când omul devine conştient de sine, păstrând însă o legătură puternică cu natura din care provine. Berevoii, solomonarii, licantropii, vânătorii sau pescarii sunt personajele acestei lumi a începuturilor, neviciată încă de excesul de civilizaţie şi de scepticismul celor care nu mai au nimic de sperat. Un comentariu la povestirea În mijlocul lupilor este revelator despre cum vedea Voiculescu omul arhaic: „Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea căreia haiticul de rând se trage înfiorat, ca oamenii la apariţia unui înger… Omul preistoric nu alerga după fiare, ci vâna primejdii, săgeta taine potrivnice, întindea curse pentru probleme de existenţă“.
Înrădăcinare în textura lumii
Această întoarcere în timp avea prin urmare şi rostul de a stabili raportul corect al omului cu lumea. Vasile Voiculescu este conştient că omul se defineşte în primul rând prin cultură. A fi om înseamnă a te delimita, într-un fel sau altul, de naturalul pur. Însă, recursul la origini ne permite o justă raportare la natură. Într-o anumită împrejurare, poetul arăta: „Am alergat la tot ceea ce atunci ispitea o minte înţărcată de credinţă şi hrănită ştiinţificeşte: materialism, pozitivism, evoluţionism, Littré, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii – ziceam cu ei – va fi fost Dumnezeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine mai caută sâmburele în haosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus, în roadele ramurilor noastre. La o parte, deci, cu fastele şi arhivele cosmologiilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai sterile“.
Vasile Voiculescu nu a dispreţuit ştiinţa modernă, însă a respins viziunea unei lumi, a unei naturi obiect exclusiv al disecţiei şi al manipulării în folosul egoist al omului. Lumea este plină de viaţă, de vitalitate, face parte din existenţa noastră, iar noi suntem parte din ea. Această viaţă a lumii răzbate pretutindeni din opera lui Voiculescu, chiar şi din acele pasteluri ce desenează culorile anotimpurilor: „S-amestecă în clocot firi şi lume/ Foi bat în vânt, aripi aşteaptă-n ou,/ Şal nou de ape-i lacul fără spume,/ Răsfrângerea de sălcii un ecou…“.
Medicul şi omul de cultură Vasile Voiculescu a fost, prin urmare, şi un mare iubitor al naturii, fără de care nu putea concepe o existenţă adevărată. Însă, natura şi omul ar fi fost doar nişte ramuri sterile fără duhul lui Dumnezeu.
Înrădăcinare în eternitate
După cum se poate observa din cele spuse mai sus, în viziunea lui Vasile Voiculescu, omul arhaic este deja un om cultural, legat de natură, dar, mai ales, de divinitate. Sentimentul religios este fundamental înrădăcinat în om, conferindu-i acestuia adevărata „umanitate“. Acest sentiment se împlineşte odată cu venirea lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Prin el ne împăcăm cu propria condiţie, cu „lumea“, deschizându-se calea spre eternitate. Dumnezeu este raţiunea şi explicaţia acestei lumi, iar suflarea Duhului Sfânt o putem găsi pretutindeni.
Asimilând spaţiul culturii şi al naturii, întinzându-se pe axa timpului, Vasile Voiculescu sfârşeşte (începe) prin a-şi răstigni mintea pe altarul rugăciunii neîncetate. Moartea soţiei, refuzul de a colabora cu propagandiştii comunişti şi retragerea din viaţa publică sunt doar oportunităţile istorice care îl conduc pe poet spre aprofundarea căilor lui Dumnezeu, prin practicarea Rugăciunii inimii. Isihasmul lui Vasile Voiculescu este exprimat în versuri precum acestea: „Locul inimii noastre? Cine-l ştie? Câţi îl cer?/ Vârtejul cugetelor nu-i chip să ne poarte…/ Locul inimii noastre sălăşluieşte în Cer/ Şi-n el Lumina lină a Celui fără de moarte./…Doamne, spre locul inimii noastre? Inimii Tale-ândreptează/ Paşii rugăciunii obosită de cale,/ Acolo unde deodată mintea se deşteaptă trează,/ În amiaza eternităţii Tale“.
Arestat în august 1958, în cadrul lotului „Rugul Aprins“, acuzat că a scris poezii „mistice“ care îndemnau la revoltă împotriva regimului comunist, Vasile Voiculescu a fost condamnat la cinci ani de temniţă grea, pe care i-a petrecut în majoritate la Aiud. Pentru bătrânul de 74 de ani, închisoarea a fost începutul unor chinuri atroce, datorită bolilor foarte grave pe care le-a contactat. Deşi eliberat în 1962, Vasile Voiculescu a purtat până-n ultima clipă a vieţii stigmatul dureros al bolii care-i măcina trupul. Durerea era însă doar o poartă spre veşnicie: „Scăpat din jugul cărnii, afară din destine,/ Văd cum desăvârşirea-mi însămânţase huma…/ Doar după noaptea morţii, târziu, abia acum/ Începe dimineaţa eternităţii-n mine“.
Părintele Adrian Făgeţeanu: „Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice, şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: Hristos a înviat! şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată, „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”. Răsuna Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nici o fereastră zăbrelită nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă” (la Gh. Penciu, Medici în recluziune, Ed. Vremea, 2001, p.1).
Extras din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.
Carti de Vasile Voiculescu pe Scribd
Poezii:
- Luminatorul Am fost ca nerodul din poveste Ce cara soarele cu oborocul In casa-i fara usi, fara ferestre… Si-si blestema intunericul si nenorocul.
- Vasile Voiculescu – Toiag de inger Imbatranesc. Destinul mi-e insa tot copil; Istet sa prinza pasari si sa doboare poame
- Vasile Voiculescu – Colind In coliba intunecoasa Din carne si os lucrata
- Vasile Voiculescu – Sta sufletul fara iubire Sta sufletul fara iubire, ca o fantana parasita, C-un pic de apa-n fund, salcie, sub naruirea de pereti
- Vasile Voiculescu – Crucea-Jug Tu, Cruce, dulce jug al lui Hristos, De Tine-n veci acuma nu mai fug
- Vasile Voiculescu – In gradina Ghetsimani Iisus lupta cu soarta si nu primea paharul Cazut pe branci in iarba, se-mpotrivea intruna
- Vasile Voiculescu – Doamne In varful copacului Tau sunt o floare Pe cea mai inalta ramura a lumii
- Vasile Voiculescu – Sihastrul Salasul lui pe rapile surpate Este demult un orb cotlon de mina
- Vasile Voiculescu – La poarta paradisului… Azi am trecut s-o vad, instrainata, Gradina-n care-o vara ne-am iubit
Foto: Fototeca Ortodoxiei
Sursa: MARTURISITORII
3 Comments
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Pingback: Radu Gyr despre Vasile Voiculescu: “L-am admirat și l-am iubit ca mare poet, om cu totul deosebit și apostolic „doctor fără de arginți” | MĂRTURISITORII
Pingback: Poetul care se hrănea din Duh Sfânt: Vasile Voiculescu (13 octombrie 1884 – 26 aprilie 1963) | MĂRTURISITORII
Pingback: Doctorul îngerilor: “O, ţara mea, mâncată de jivine... Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”. Vasile Voiculescu, poetul coborât din icoană († 26 aprilie 1963) - MĂRTURISITORII