Connect with us

Provenea dintr-o familie de aromâni aşezaţi în părţile Ialomiţei din întinsul Bărăganului. De mic copil a demonstrat o inteligenţă vie şi o aplecare spre cele bisericeşti. La vârsta de 20 de ani a încercat să intre în obştea călugărilor îmbunătăţiţi de la Frăsinei, însă fără succes. Totuşi, vocaţia sa misionară a încercat să şi-o folosească în curentul de revigorare spirituală pe care o proclamau liderii Mişcării legionare. Din acest motiv, tânărul Anghel Papacioc a fost urmărit şi încarcerat de autorităţile antonesciene. Din acelaşi motiv a fost urmărit şi după instalarea comunismului în România. În 1947 a intrat ca frate la Mănăstirea Cozia, o vreme stând la un metoc al acestui aşezământ de la Caracal. Aici a fost luat sub aripa protectoare a stareţului Gherasim de la Tismana, care l-a ascuns la pitorescul Schit Cioclovina. Arestarea părintelui Gherasim şi percheziţiile făcute de Siguranţă la Tismana l-au determinat pe tânărul frate să plece la Sihăstria lui Cleopa Ilie. Aici, Anghel Papacioc a cunoscut acea Academie duhovnicească mult apreciată de patriarhul Justinian, care trebuia să revigoreze spiritual mănăstirile din nordul Moldovei. A fost călugărit, cu numele de Arsenie, la Mănăstirea Antim în atmosfera duhovnicească a unor părinţi ca Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş şi Petroniu Tănase. În 1950 a fost hirotonit preot pe seama Mănăstirii Slatina, de acum fiind unul dintre marii ucenici ai duhovnicului Cleopa Ilie, pe care l-a însoţit în munţi atunci când Securitatea urma să-i aresteze. Cu toate acestea, la 14 iunie 1958, părintele Arsenie a fost arestat în celebrul lot “Rugul Aprins”, alături de alţi părinţi şi studenţi creştini. A fost anchetat şi judecat pentru “uneltire contra ordinii sociale”. Misiunea duhovnicească a părintelui Arsenie era considerată “uneltire” la adresa statului comunist. A cunoscut ororile regimului carceral de la Aiud, dar şi-a păstrat speranţa şi a propovăduit credinţa lui Hristos. După eliberarea din 1964, părintele a ajuns, în cele din urmă, vieţuitor al Mănăstirii “Sf. Maria” din Techirghiol, nefiind scăpat de ochii vigilenţi ai Securităţii. A trecut la Domnul la 19 iulie 2011, cu o lună înainte de a împlini 97 de ani.

Tanarul Anghel Papacioc la prima arestare din 1942

Părintele Arsenie după prima întemniţare în zarca Aiudului

La 8 septembrie 1946, Anghel Papacioc ieşea de pe poarta Penitenciarului Aiud. Executase o pedeapsă pentru o aşa-zisă participare la evenimentele din ianuarie 1941. Trecuse prin penitenciarul de la Vaslui şi prin cel de la Aiud. Cunoscuse transformarea spirituală în grupul deţinuţilor mistici. Sculptase uşile împărăteşti de la capela penitenciarului de la Braşov şi executase chivotul pentru Mănăstirea Vladimireşti, ce reprezenta biserica Mănăstirii Argeşului în miniatură. Practicase rugăciunea inimii, asimilase din operele Sfinţilor Părinţi, meditase profund la jertfa înaintaşilor pentru credinţă.

În închisoare, Anghel Papacioc era considerat „monahul în haină laică“. Era hotărât să se lepede de lupta politică şi să o adopte pe cea spirituală. Aşadar, la 15 ianuarie 1947 era primit ca frate în mănăstirea vâlceană Cozia. Pentru că avea şcoală, atunci fratele Anghel a fost trimis să profeseze la Şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Turnu, din apropiere. Aici lucrează vreme de un trimestru, ulterior fiind trimis de conducerea obştii de la Cozia la Comanca pentru a administra domeniul mănăstirii.

În această zonă, mai multe mănăstiri aveau proprietăţi arabile, între acestea fiind şi ale Tismanei. Novicele Anghel este remarcat de stareţul tismănean Gherasim Iscu, care îi propune să intre în aşezământul nicodimian. Însă, în toată această perioadă, Siguranţa veghea la activitatea lui Anghel Papacioc. Era suspectat că „duce activitate subversivă“, lunar raportându-se la Poliţia din Vâlcea unde se află şi ce face.

Numai că plecarea lui Papacioc la Tismana a pus pe jar autorităţile poliţieneşti, care au declanşat o căutare chiar la nivel naţional. Era perioada în care regimul comunist se pregătea să preia toate frâiele ţării, iar Siguranţa iniţiase o întreagă campanie de arestări în rândurile legionarilor. Aşadar, de la 1 septembrie 1948, Anghel Papacioc era vieţuitor al Mănăstirii Tismana. Dar novicele Anghel căuta izolarea, pentru care i s-a dat binecuvântarea să se retragă la Schitul Cioclovina. Aici este remarcat de exarhul Teofil Niculescu, care era director al Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la Mofleni-Craiova. Îi propune fratelui Anghel să primească chemarea de profesor în această instituţie. Primeşte binecuvântarea de la arhiepiscopul Firmilian al Craiovei, atât pentru postul de profesor, cât mai ales pentru intrarea în obştea marii lavre gorjene.

Numai că, la 10 decembrie 1948, în vederea completării dosarului necesar tunderii în monahism, potrivit procedurii legale, exarhul face intervenţie la Poliţia din Vâlcea pentru a primi cazierul juridic. Astfel, autorităţile află de prezenţa lui Anghel Papacioc la Schitul Cioclovina. În consecinţă, fratele Anghel este nevoit să plece, prin demisie aprobată de arhiepiscopul Firmilian. La sfatul părintelui Gherontie Bălan, merge la Mănăstirea Sihăstria Neamţului, unde stareţ era duhovnicul Cleopa Ilie. Aici găseşte ceea ce căuta de mult, simplitatea rugătorului neîncetat.

Totuşi, câteva luni mai târziu este chemat la Bucureşti de patriarhul Justinian Marina, pentru a lucra ca sculptor şi desenator la Institutul Biblic. Este închinoviat la Mănăstirea Antim şi tuns la 26 septembrie 1949 de ieromonahul Benedict Ghiuş, avându-l ca naş pe Petroniu Tănase. Aici încă mai găseşte din spiritul Rugului Aprins, care fusese interzis de autorităţile comuniste cu un an înainte. Se manifestă împotriva teoretizării practicării rugăciunii inimii, susţinând o viziune pragmatică asupra trăirii duhovniceşti. „Punctul meu de vedere pe care l-am exprimat la Antim nu era de a teoretiza, ci era de a trăi“, avea să spună mai târziu într-un interviu. Cu toate acestea, poartă un respect deosebit faţă de foştii membri ai Rugului Aprins. Munceşte mult şi se îmbolnăveşte la ochi. Este nevoit să se retragă la Sihăstria.

Este hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah la 26 septembrie 1950 de către mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. La 22 octombrie acelaşi an, este chemat din nou de patriarhul Justinian, pentru a fi îndrumător duhovnicesc al seminariştilor de la Neamţ. Funcţionează numai până la sfârşitul anului 1951, de unde se retrage la Mănăstirea Slatina, alături de mentorul său, Cleopa Ilie.

Părintele Arsenie la Seminarul Monahal de la Neamţ

Un episod mai puţin cunoscut din biografia părintelui Arsenie este legat de profesoratul său la Seminarul Monahal de la Neamţ, după 22 octombrie 1950, prin numirea de către Patriarhul Justinian. Despre activitatea sa ca spiritual la seminarul nemţean avem chiar mărturia părintelui Arsenie: „După preoţie am fost numit (1950-1952) spiritualul Seminarului Monahal Neamţ, singurul în ţară. M-am ocupat mai mult de slujbă, deşi eram numit profesor la istoria monahală şi la viaţa monahală. Îi învăţam pe elevi cum să procedeze la Proscomidie, căci erau preoţii de mâine. Îi învăţam într-un cartof să facă Proscomidia: «Uite aşa se taie, uite ce se zice!» Aveam 35 de diaconi-elevi. Îi băgam prin mănăstiri pe băieţii care voiau să se facă preoţi, să facă faţă o zi şi îi duceam din mănăstire la seminar. «Domnule, e monah!», dar el nu era monah. Aveam convenţie cu mănăstirile, cu Sihăstria, că eram pe acolo. Şi în felul acesta s-a populat seminarul. Şi erau şi profesori universitari care predau… Şi au ieşit, părinţilor, vreo şapte arhierei din ei. Au ieşit toţi de acolo, din seminarul de la Mănăstirea Neamţ“. Mărturia părintelui este confirmată de documentele din arhiva seminarului nemţean. Din dispoziţia Patriarhului Justinian, părintele Arsenie era remunerat cu începere de la 25 octombrie 1950 pe un post de slujitor al Parohiei Oţetari din Bucureşti, transferat la Seminarul Teologic de la Neamţ, urmând să primească recunoaşterea de la Ministerul Cultelor. Recunoaşterea nu a fost obţinută, situaţie în care, de la 1 martie 1951, tot din dispoziţia Patriarhului Justinian, s-a adoptat soluţia remunerării „din fondurile proprii ale şcolii“. Prin gestul său, patriarhul încerca să obţină recunoaşterea Ministerului Cultelor prevăzută de legislaţie. Se pare că aceasta nu a mai fost obţinută, deoarece, în ianuarie 1952, părintele Arsenie nu mai era spiritual, postul fiind suplinit de ieromonahii Petroniu Tănase, Sofian Boghiu şi „fratele Andrei Scrima“.

Însă, plecarea lui Papacioc din postul de spiritual fusese determinată de şicanele venite din partea Securităţii. În martie 1951, Securitatea din Braşov se adresa centralei Securităţii, solicitând detalii asupra ordinului de căutare a lui Papacioc din noiembrie 1948, deoarece acesta „apare într-un obiectiv din raza noastră“. Într-un denunţ către Securitatea Braşov era semnalată o scrisoare cu un caracter eminamente religios a lui Mihai Teodorescu (fost legionar în comuna Tohanu Vechi) adresată lui Arsenie Papacioc. Denunţătorul arăta „organelor competente“ că destinatarul este una şi aceeaşi persoană cu legionarul Anghel Papacioc, primarul comunei Zărneşti în timpul guvernării legionare. A fost destul pentru cei din Securitatea Braşov ca să declanşeze urmărirea informativă împotriva părintelui. Astfel s-a întocmit un dosar în care erau ataşate inclusiv documente legate de: activitatea ca primar la Zărneşti, condamnarea din 1941, căutarea efectuată de Siguranţă din septembrie 1941, arestarea din 1942 şi detenţia din perioada antonesciană. Este căutat la seminar şi i se întocmeşte o fişă personală, după cum chiar el afirmă în declaraţia dată la Securitate. Se culeg informaţii despre el prin reţeaua informativă. Sursa „Stuparuc“ spunea despre Papacioc că „este un om foarte mistic, toată activitatea lui de duhovnic desfăşurând-o numai după regulamentul şcolii, după cărţi şi după canoanele Sfinţilor Părinţi. Când se întâmpla vreun caz de judecată, el venea cu cărţile şi spunea că la cărţi se spune «aşa»“ şi că, „în orice ocazie, menţine trează dogma mistică şi în tot timpul ţine sub presiune elevii acestui seminar“.

În fapt, Arsenie Papacioc interzicea înfiinţarea celulei comuniste de tineret în seminar, aşa cum era în toate şcolile din România. După câteva luni de urmărire a fost reţinut, iar la 10 şi 11 decembrie 1951 Papacioc a scris două declaraţii la Securitate, în care a descris pe scurt biografia sa şi a oferit amănunte despre activitatea legionară de la Braşov. Aşa se explică plecarea lui de la seminar. Nu ştim când a fost eliberat din arestul Securităţii, dar după acest moment părintele Arsenie nu s-a mai întors la Neamţ, ci a mers direct în chinovia de la Slatina.

La 14 iunie 1958, părintele Arsenie a fost arestat în celebrul lot “Rugul Aprins”, alături de alţi părinţi şi studenţi creştini.

Parintele Arsenie Papacioc la a doua arestare din 1958

Părintele Arsenie din nou în temniţa Aiudului

În procesul Rugului Aprins, din noiembrie 1958, părintele Arsenie Papacioc primise o condamnare de 20 de ani de muncă silnică. Fusese învinuit de „uneltire contra ordinii sociale“, dar autorităţile comuniste ştiau foarte bine că principala vină a părintelui era capacitatea de a îndruma pe calea credinţei în contradicţie totală cu aspiraţiile regimului. După condamnare, părintele a fost trimis în cumplita închisoare de la Aiud, acolo unde mai fusese închis înainte de 1948. Dar regimul de detenţie era cu totul schimbat. Era un regim de exterminare fizică pentru o reeducare potrivit aspiraţiilor regimului comunist. Despre acest regim de detenţie avem numeroase mărturii ale celor care au cunoscut Aiudul. Alături de acestea sunt mărturiile documentare, din care redăm câteva fragmente despre vieţuirea părintelui Arsenie.

În aprilie 1960, un informator din Aiud arăta: „Când am venit de la izolarea din februarie, două zile am stat la camera 49 din Zarcă cu Papacioc Anghel. Era afectat de frig şi foame şi trăia o stare de surescitare nervoasă. Sufla în pumni şi se plimba prin cameră, încercând să se încălzească. «Fratele meu, iată cum poate omul să-şi sfârşească zilele. Cu ăştia nu-i de glumă, n-au nici un pic de milă şi înţelegere – suflete de piatră.» Apoi, continuând: «Dumnezeu ne-a pus la mare încercare, fie numele Lui binecuvântat. Iată, deci, fratele meu, trebuie să fim întotdeauna gata cu sufletul pregătit şi curat pentru a primi sfânta jertfă pe care Domnul ne-o întinde. Un Sfânt Părinte spunea: Nu ştii când zilele tale se termină, fii gata mereu»… Am arătat apoi, părintelui Arsenie, că mă găsesc la capătul puterilor, inima mă părăseşte şi că trăiesc o stare sufletească confuză de prăbuşire în care speranţele au început să mă lase. Părintele m-a prins în braţe şi m-a asaltat cu tot felul de îndemnuri pentru mântuire: «Frate, nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu – păcat de moarte, trezeşte-te în ceasul al doisprezecelea şi pune nădejdea în Cel de sus, gândeşte-te şi te înfioară la ceea ce te aşteaptă dincolo, dacă aici nu încerci să te mântui, pentru că să ştii că nici pe departe chinurile din iad nu se asemuiesc cu chinurile pe care le trăim azi. Acolo este mult mai îngrozitor»“.

Tot părintele Arsenie Papacioc este surprins în documentele informative întocmite la Aiud cum săvârşea slujbe în celulă. În noiembrie 1963, o sursă a Securităţii informa: „Vremea şi întâmplările prin care a trecut l-au făcut mai «înţelept», cum îi place adesea să spună. Credinţa puternică în Dumnezeu i-a menţinut moralul şi-l face să spere într-o eliberare apropiată. Pentru aceasta se pregăteşte necontenit. În plus, poartă satisfacţia că oamenii din jurul lui sunt «buni» şi se cultivă în «Duhul Domnului», luând aminte cuvintele sale pline de învăţătură. Dimineaţa oficiază ca şi în trecut, în faţa sobei, cu ochii către uşă, îngenunchind scurt timp, numai cât «Sfântul Duh» este invocat să Se pogoare pentru a-l umple de sfinţenie. A renunţat la căniţa cu apă şi «părticica» de pâine, Trupul şi Sângele Domnului, şi la jurubiţa de aţă pe care altă dată o trecea pe după gât în chip de epitrahil. Şi face crucile mai mult în gând decât cu mâna, fiind foarte atent la vizetă pentru a nu fi văzut. Pe mine şi pe Uţă ne pune să stăm smeriţi pe pat şi să participăm tacit la slujbă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Peste drum de mine, «fratele Dumitru» face în timpul acesta mărunt din buze, trăgând cu coada ochiului la popă şi închinându-se cu evlavie ori de câte ori acesta duce mâna la frunte. Apoi, se uită şi la mine să vadă dacă fac la fel. După ce se mănâncă pâinea şi cafeaua, părintele, puţin obosit după slujbă, moţăie o jumătate de oră şi apoi începe cu râvnă să ne predice, arătând importanţa zilei pentru biserică (dacă îşi aduce aminte de fila calendarului) sau povesteşte ceva cu tâlc din Pateric, Filocalie, Pidalion etc.“.

Pentru astfel de manifestări, părintele era pedepsit cu regim sever. De pildă, la 12 noiembrie 1963, părintele Arsenie a fost găsit de gardian cum „făcea propagandă religioasă cu ceilalţi deţinuţi din cameră“. În nota gardianului se arăta că „deţinutul a vorbit tare în cameră de se auzea perfect ce vorbea şi pe sală şi în camerele vecine“. În consecinţă, gardianul propunea o pedeapsă de „10 zile izolare cu regim sever“, începând cu 24 decembrie 1963.

Acestea sunt numai câteva mărturii documentare despre atitudinea eminamente spirituală a părintelui Arsenie Papacioc în penitenciar. Aceeaşi atitudine şi-a păstrat-o şi atunci când era obligat să participe la şedinţele de reeducare iniţiate de colonelul Crăciun. Astfel, Arsenie Papacioc a fost model de spiritualitate pentru colegii de suferinţă din temuta temniţă a Aiudului.

Parintele Arsenie Papacioc

Părintele Arsenie după cea de a doua eliberare

La 1 august 1964, părintele Arsenie Papacioc ieşea pe poarta Penitenciarului Aiud. A mers la Bucureşti, în speranţa numirii într-o mănăstire de aici sau împrejurimi. Însă Securitatea era deja pe urmele sale. Încă din 5 august 1964, un informator al Securităţii vorbea despre prezenţa părintelui la căminul Mănăstirii Antim, în aşteptarea documentelor de şedere. Se mai spunea că fusese primit de patriarhul Justinian şi că îmbrăcase din nou haina monahală. În această situaţie, pe nota informativă ofiţerul de Securitate scria: „Prin departament şi organele de miliţie vom lua măsuri de a nu i se da viză de stabilire în capitală“.

La puţin timp, părintele Arsenie merge la Sihăstria, unde la 1 octombrie slujeşte într-un sobor de nouă preoţi, printre care se numărau Petroniu Tănase şi Cleopa Ilie. Pentru Securitate era o problemă. Părintele Arsenie slujea ca monah şi se întâlnea cu mai vechii săi confraţi de rugăciune. Dar patriarhul Justinian îl dorea pe părintele Arsenie într-o mănăstire din eparhia sa, oferindu-i un ajutor financiar şi găzduire la căminul Arhiepiscopiei. Aşa l-a numit duhovnic la Cernica, urmând să primească aprobarea de la Departamentul Cultelor. Părintele frecventa în fiecare zi Catedrala patriarhală, cerceta Mănăstirea Antim şi se întâlnea cu prietenul său Benedict Ghiuş.

Patriarhul insista la autorităţi, dar acestea îi interziceau părintelui să mai meargă la Antim. Mai mult, ofiţerul de Securitate care îl urmărea propunea ca părintele să fie numit „la o mănăstire cât mai departe din Arhiepiscopia Bucureştilor“, mai ales că în Capitală „se află majoritatea celor care au fost arestaţi cu el“.

Într-un final, Departamentul Cultelor nu şi-a dat avizul, chiar dacă patriarhul se gândise să-l numească la Schitul „Peştera Ialomicioarei“. Împuternicitul de culte, Păun Rădulescu, motiva că „patriarhul nu cunoaşte trecutul politic al lui Papacioc“, iar directorul de la Culte, T. Vasilescu, afirma faţă de exarh: „Nici într-un caz eu nu pot să-mi dau avizul ca Papacioc să mai fie reprimit în vreo mănăstire. El şi cu Roman Braga fac în momentul de faţă cel mai mare rău Bisericii Ortodoxe. Au făcut agitaţie în Moldova în legătură cu situaţia monahală, îndemnându-i pe foştii călugări şi călugăriţe să se reîntoarcă în mănăstiri. Braga a plecat în Ardeal, în Eparhia Oradea. Papacioc poate fi angajat îngrijitor sau paznic la o protoierie, plătit din fonduri proprii, fără dreptul de a purta haina monahală şi fără dreptul de a mai sluji ca preot. Aşa să-i spui patriarhului, să nu se încurce cu asemenea oameni care nu fac cinste Bisericii“.

Cu toate acestea, patriarhul nu a abdicat de la gândul său, afirmând: „Totuşi, să-l trimit deocamdată la Căldăruşani… să-şi găsească şi el o încadrare, undeva cu viză de flotant şi după un timp oarecare îl vom lua la atelierele noastre de la Plumbuita. În cazul când ţine să rămână în haina monahală, să ceară şi el să i se dea o parohie la Valerian Zaharia, pentru că acolo este mare nevoie de preoţi. Pe Valerian Zaharia nu-l refuză Departamentul Cultelor“.

Patriarhul ştia foarte bine ce îşi dorea Papacioc şi era conştient de refuzul celor de la departament. Astfel a venit cu ideea încadrării temporare într-o altă eparhie al cărei titular găsea „înţelegere“ la departament, pentru ca după un timp să-l poată recupera prin readucerea în preajma sa.

Ceea ce s-a şi făcut în martie 1965. Se pare, fără ştirea Securităţii, patriarhul Justinian l-a recomandat pe Arsenie Papacioc pentru o parohie în Ardeal, la Filea de Jos, din Eparhia Clujului. Astfel, la praznicul Paştilor din anul 1965 părintele Arsenie îşi începea pastoraţia la Filea. Dar acesta este un alt episod din viaţa părintelui Arsenie Papacioc despre care vom vorbi imediat.

Parintele Arsenie Papacioc la 90 de ani

Părintele Arsenie “Bărbosul” şi “izolatul”, urmărit permanent de Securitate

Încă de la ieşirea din închisoare, ca urmare a condamnării pentru participarea în activitatea Grupului “Rugul Aprins”, părintele Arsenie Papacioc a fost urmărit permanent de Securitate. Responsabili din Securitate erau ferm convinşi că părintele Arsenie se călugărise ca urmare a unui ordin dat de lideri legionari după 1945, marotă vehiculată chiar până astăzi de adversari ai Ortodoxiei româneşti. Părintele a fost urmărit pe vremea când era paroh la Filea de jos, judeţul Cluj (din iulie 1965), în eparhia mult-rugătorului episcop clujean Teofil Herineanu. Cu sprijinul patriarhului Justinian a revenit în lumea monahală, mai întâi la Mănăstirea prahoveană Cheia, apoi, din ianuarie 1972, la Căldăruşani. Deoarece permanent era căutat de pelerini, situaţie care deranja pe responsabilii “de la Culte”, în septembrie 1972, patriarhul Justinian a găsit, ca o soluţie temporară, numirea părintelui Arsenie ca duhovnic la Mănăstirea Dintr-un Lemn, din Eparhia Râmnicului. Peste tot, părintele Arsenie era atent urmărit informativ de către Securitate, la Căldăruşani numindu-l “Bărbosul”, iar pe când vieţuia la “Dintr-un Lemn” dându-i pseudonimul de “Izolatul”. De asemenea, i-a fost interceptată corespondenţa. Multe dintre scrisorile trimise de părintele Arsenie sunt exemple de simţire autentică monahicească, de experienţă mistică şi mai ales de o puternică capacitate de înţelegere şi vindecare a problemelor duhovniceşti. În rândurile de faţă redăm dintr-o scrisoare trimisă în decembrie 1973 unei maici de la Agapia şi interceptată de Securitate: “Scumpă măicuţă Emiliana, o, câtă bucurie ai făcut la înalta bunătate a lui Dumnezeu şi prin aceasta şi mie că nu-ţi descurajezi viaţa! Ce mireasmă liniştitoare vine dinspre inima smerită săraca! Ce luptă frumoasă şi deschisă duci numai şi numai să trăiască Hristos întreg în tine! Cum trebuie să te conving că Dumnezeu te iubeşte şi te poartă numai cu drag, acum, pe umerii lui! Ce bine ai făcut că ai strigat, că ai ţipat tainic şi atunci şi după aceea, mereu! “Nu vreau, nu mai vreau Doamne să Te supăr!” Iată măicuţă scumpă, aceasta este Bunavestire din scriptura inimii tale! Înainte cu drag, înainte cu nădejde, dar mai ales înainte cu o smerită smerenie!

Am simţit că te va ajuta bunul Dumnezeu şi vei pune începuturi mari şi hotărâte, umblând frumos prin locurile Domnului Iisus Hristos pe pământ. Te-am iubit ca un părinte mereu. Nu puteam să cred că vei fi cândva altfel, adică împotriva fericirii tale cu îngerii şi mai ales cu Maica Domnului. Dacă ne vom întâlni, le vom pune pe toate în ordine. Ce va fi ars, vom arde şi ce va fi frumos, vom face să fie mai frumos. Iară dacă crezi că toate, toate pot fi arse de altcineva, s-o faci fără amânare. Să rămâi într-o mare bucurie şi nu cumva inima sfinţiei tale, cândva, să uite şi să nu poftească, în casa ta, pe scumpa Maica Domnului.

Orice frumuseţe se poate împlini de noi, oamenii, pe pământ, scumpă măicuţă. Orice gând rău, oricât ar fi de nărăvaş, poate fi respins şi ars cu dorul de Ierusalim. Să începi serios să te împarţi tuturor care vor înviere că, dacă inima bate în pieptul nostru, nu înseamnă că nu-i şi pentru altcineva inimă.

Ţi-am scris repede, grăbit de dragostea de a nu amâna bucuria ce mi-ai făcut-o şi pe care o anticipam. Cu o mare nădejde aş vrea să fie ultimul meu cuvânt: rămâi binecuvântată. Îţi mulţumesc sincer, mult pentru tămâie, de care eu am mare nevoie de evlavie, ca preot, pentru Altar şi Icoane”.

Material realizat din articolele istoricului Adrian Nicolae Petcu din Memoria BiseriiciiZiarul Lumina

Sursa: MARTURISITORII

Parintele Arsenie Papacioc de Cristina Nichitus RonceaFotografii de la: Doxologia, Fototeca Ortodoxiei şi Cristina Nichitus Roncea

Cititi si: Închisorile Părintelui Arsenie Papacioc (13 August 1914 – 19 Iulie 2011)

Print Friendly, PDF & Email
1 Comment

1 Comment

  1. Pingback: Biografia Părintelui Arsenie Papacioc Luptătorul, conform documentelor Siguranţei şi Securităţii din Arhivele CNSAS  | Rezistența Creștină

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Părintele Ilie Lăcătuşu din Giulești, sfântul cu moaşte întregi din România sau mortul-viu. Mărturii impresionante la 20 de ani de la descoperirea sa și la 35 de ani de la nașterea la Cer (+22 iulie 1983)

Articole

Uciderea bestială a Căpitanului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Crima din noaptea Sfântului Andrei. FOTO-DOCUMENTE

Articole

O fotografie inedită cu Corneliu Zelea Codreanu şi o scrisoare a Olguţei Blănaru Iordănescu (+6 octombrie 2015) împreună cu alte foto-mărturii

Articole

A avut Patriarhul Teoctist o moarte martirică? Ultimele cuvinte: “Merg la operaţie ca la Sfanta Liturghie”. REMEMBER la 9 ani în Ceruri (†30 iulie 2007)

Articole

Connect