Viața călugărului martir Dionisie Şova

Zona Arcului intracarpatic cuprinsă în actuala Episcopie Ortodoxa a Covasnei si Harghitei […] îşi prezintă în trecutul ei istoric, un specific aparte în ideea martirajului şi suferinţei pentru Hristos. Dăinuirea românească, a însemnat, în acest spaţiu, şi dăinuirea creştin-ortodoxă, realitate pusă în evidenţă de zeci de martiri şi mărturisitori, consemnaţi în documentele vremii. Ceea ce s-a întâmplat, după perioada Dictatului de la Viena, care prin excelenţă a fost o etapă a suferinţei şi martirajului românesc, a însemnat din nefericire, o continuare la alte dimensiuni a terorii instituită o dată cu anul 1940. Biserica cu slujitorii ei, mânăstirile au fost repere de menţinere a spiritualităţii ortodoxe şi în acelaşi timp, elementele în care s-a lovit cel mai tare şi cel mai profund.

În aceste împrejurări, de numeroase încercări de deznaţionalizare a românilor, de obligare a cedării a credinţei se înscrie într-un alt moment istoric, nu al dictatului, dar, tot a unui regim opresiv – comunismul – martiriul ieromonahului Dionisie Şova de la Mânăstirea Făgeţel. Prin modelul său de viaţa duhovniceasă, prin curajul său de mărturisitor părintele Dionisie Şova se înscrie în galeria martirilor, morţi pentru apărarea credinţei în Hristos.

Contextul morţii sale martirice, este unul deosebit de complex, plin de sinuozităţi şi trebuie urmărit în împrejurările care au dus la instalarea comunismului, sistem implementat în linii mari, în această zonă, de aceeaşi prigonitori din timpul regimului Dictatului de la Viena. Documentele găsite în mânăstire dovedesc faptul că, părintele Dionisie Şova s-a născut în comuna Poduri, judeţul Bacău, la data de 30 decembrie 1901.¹

Cu ordinul Episcopiei Romanului nr. 7315 din 30 decembrie 1931 a fost hirotonosit duhovnic, de către Episcopul Vicar Ilarion Băcăuanul la mânăstirea Bogdana-Bacău. Ordinul episcopal semnat de Episcopul Ilarion al Eparhiei Romanului, din acele vremuri îl recomanda pe ieromonahul Dionisie Sova ca „demn de asemenea chemare, prin bunele sale purtări morale”.²

De la mânăstirea Bogdana, în acelaşi an, îl aflăm pe părintele Dionisie plecat la schitul Făgeţel. Aici, vine însoţit de alţi trei călugări şi încheagă o viaţă monahală. Cronica mânăstirii arată faptul că, biserica acestei mânăstiri a fost zidită în anul 1903 şi timp de mai mult de un sfert de veac, a slujit ca şi capelă particulară, deci, fără o autentică viaţa mânăstirească.

Situată lângă şoseaua naţională (DN 12A) ce leagă Transilvania de Moldova prin pasul Ghimeş-Palanca, în partea de vest a satului Făgeţel, localitate străbătută de bătrânul râu Trotuş, capela de la Făgeţel, devine în scurt timp un reper de spiritualitate ortodoxă în această zonă. Cel care îi conturează acest profil este ieromonahul Dionisie Şova, care cumpără biserica împreună cu 2 ha pământ, reuşind să pună bazele unei vieţi monahale.³

Cu eforturi întinse de-a lungul mai multor ani, se fac lucrări de reparaţie a bisericii, se construiesc chilii şi alte anexe gospodăreşti, constituindu-se un frumos schit monahal, care alături de vechea mânăstire Sf. Ilie din Topliţa, va întregi tabloul vieţii bisericeşti atât de temeinic conturată în anii interbelici, prin grija Mitropolitul Nicolae Bălan şi a Patriarhului Miron Cristea.

Sfinţirea bisericii mânăstirii cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost săvârşită în ziua de 9 noiembrie 1936 de către Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan împreună cu un sobor de preoţi.

La nici patru ani de la sfinţirea mânăstirii, se declara Dictatul de la Viena, care a adus cu sine atâtea nenorociri românilor ardeleni. Anii dictatului nu scutesc nici această mânăstire de vremuri grele de încercare. Deşi, nu a căzut pradă furiei armatelor horthyste, aşa cum, s-a întâmplat cu aproape 20 de biserici din perimetrul judeţelor Covasna şi Harghita, mânăstirea a devenit din 1940, sediul garnizoanei ungureşti.⁴

În aceste condiţii, în care o viaţă monahală era imposibil de continuat, ieromonahul Dionisie Şova, se întoarce la mânăstirea Bogdana, cu gândul revenirii la ctitoria sa, de suflet, atunci când împrejurările istorice, vor face posibilă reîntoarcerea. Cu el, au luat calea exilului majoritatea preoţilor ortodocşi din cele două judeţe, din care, puţini s-au mai reîntors la sfârşitul războiului, date fiind condiţiile care au urmat, şi care au făcut aproape imposibilă o reluare a vieţii bisericeşti, în această zonă.

Convertiri forţate la confesiunile maghiare, biserici şi case parohiale distruse, intimidările de tot felul, şicanele, obstrucţionările şi o teroare resimţită adânc de toţi cei care doreau întoarcerea după 1944, au fost cauzele ce au avut ca rezultat abandonarea în mare parte a acestui spaţiu spiritual românesc, iar pentru cei rămaşi îndurarea multor încercări.⁵

Sfârşitul dictatului de la Viena, sfârşitul războiului, nu aduc însa pacea şi liniştea necesară şi firul brusc întrerupt în 1940 pare, aşa cum s-a dovedit greu de reînnodat, chiar şi pentru anii ce au urmat. Moartea martirică a părintelui Dionisie Şova se leagă tocmai de acest context al „dictatului după dictat”, adică al tragediei continuate în această zonă a sud-estului Transilvaniei, marcată de sentimentul nesiguranţei, de spaimă, de intimidare, şi, în plus de un nou sistem – comunismul – tot atât de ostil ca şi cel al Dictatului – manifestării sentimentului de credinţă ortodoxă. Toate eforturile noilor autorităţi comuniste, în fapt – majoritatea acestora fiind etnici maghiari convertiţi peste noapte la noua ideologie – s-au îndreptat în direcţia împiedicării şi reluării unei vieţi româneşti fireşti, şi în fapt a celei legate de Biserica Ortodoxă. Un fapt în plus, ce trebuie subliniat, fiind acela reprezentat de statutul de minoritate numerică al populaţiei româneşti din această parte de ţară.

O evoluţie firească a lucrurilor ar fi făcut ca părintele Dionisie să se reîntoarcă în anul 1944 la mânăstirea Făgeţel, dar, ca mulţi alţi preoţi ce au părăsit altarele în 1940, părintele a fost nevoit să rămână departe de ctitoria sa. De altfel, de abia începând cu anul 1945, şi apoi 1946, s-a remarcat o anumită acalmie, de scurtă durată însă, deoarece a fost timpul când s-a prefigurat înfiinţarea Regiunii Mureş Autonome Maghiare (1952 –1968).

În aceste condiţii, de abia în anul 1946 părintele Dionisie Şova se reîntoarce la mânăstire, întoarcere integrată poate şi în cererile repetate ale I.P.S. Nicolae Bălan, care adresa slujitorilor acestei zone, să revina la altarele lăsate în 1940, chiar cu riscul înfruntării multor pericole.⁶ A fost un fapt de curaj, să lase viaţa liniştită de la mânăstirea Bogdana şi să se reîntoarcă singur să reia viaţa la mânăstirea Făgeţel.

Perioada 1944 – 1946 caracterizată printr-un elan al bucurie şi speranţei la vechea reorganizare de dinainte de 1940, a fost nu doar extrem de scurtă pentru o reluare a vieţii bisericeşti, a reconstituirii comunităţilor ortodoxe, cât mai ales, plină de primejdii cauzate de ostilitatea noii administraţii faţă de români şi biserica lor ortodoxă.

Până la moartea sa tragică, părintele Dionisie, repune mânăstirea în cursul ei firesc, redând-o slujbelor şi vieţii monahale, aceasta în ciuda climatului de intoleranţă întreţinut de unii localnici de etnie maghiară. Moartea ieromonahului Dionisie Şova trebuie integrată în contextul evenimentelor produse după eliberarea Ardealului, şi prezenţa elitei maghiare locale în sistemul comunist. Aşa-zisul „sistem democratic” a însemnat instaurarea unei prigoane exercitate împotriva românilor, mai ales a preoţilor şi călugărilor, etichetaţi pentru orice manifestare, fie ea şi liturgică, ca „fascistă”, „hitleristă”, „antidemocrat㔺.a.⁷

Întoarcerea şi prezenţa părintelui Dionisie Şova, la mânăstirea Făgeţel nu putea fi decât un ghimpe în ochii noilor autorităţi comuniste, fiind supus unei complexe monitorizări, care au culminat cu înscenarea morţii sale. În condiţii încă neelucidate, în ziua de 5 august 1951, părintele Dionisie Şova a fost găsit spânzurat de un brad în faţa mânăstirii, în urma lui, găsindu-se un testament la unul din localnici. Ulterior s-a descoperit că testamentul era fals. Iată, acest aşa-zis testament întocmit de pr. Dionisie Şova,

„Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,
Subsemnatul, ieromonahul Dionisie Şova de la sf. Schit Făgeţel nu mai puteam duce teroarea adusă. (…) pr.(eoţii) rom(ano).cat (olici). au iscodit de tot felul de cuvinte de ură mincinoasă la acest sfânt schit şi îmi pierd viaţa …rog un călugăr serios pentru a conduce acest lăcaş în bună stare biserica şi casele. Aici rămâne răspunzător Bucur T. Simion şi Bucur Ilie până la sosirea unui alt părinte de a lua pe umeri acest schit. Rog bunătatea Înalt Prea Sfinţiei Voastre de a nu uita de acest suflet pierdut rog a binevoi şi-mi faceţi dezlegare
Al Inalt Preasfinţiei Vostre supus serv Dionisi, Sărut mâinile şi mă iertaţi”.⁸

Prezentul testament, nu este întocmit într-o limba română cursivă, dovedind carenţe gramaticale şi în plus, un stil care nu reprezintă o manieră ortodoxă de adresare faţă de ierarhul său, ex: „supus serv”. Conform tradiţiei creştine, orice curmare a vieţii, reprezintă un păcat capital pentru care nu există iertare sau „dezlegare” cum se exprimă în acest testament. În plus, un gest săvârşit de un om ce şi-a dedicat viaţa lui Hristos, pare imposibil de înţeles. Certificatul medico-legal întocmit la câteva zile după moartea părintelui, prezintă drept cauză „psihoza maniaco-depresivă” prin care trecea părintele Dionsie. Evident, lucru cu greu înţeles, deoarece părintele Dionisie se dovedise nu numai un bun gospodar, administrator al schitului cât şi un duhovnic, şi un iubitor al slujbelor bisericeşti, iar o asemnea boală l-ar fi împiedicat chiar în a primi darul călugăriei. Mai mult, în acelaşi testament, desemnează un preot care să-i facă slujba înmormântării, pr. Viorel Ghibuţiu, slujitor greco-catolic în comuna Frumoasa, de care aparţinea mânăstirea. De altfel, lipsa preoţilor ortodocşi în zonă era poate, un motiv de a apela un preot greco-catolic. Poate, chiar „evidenţa” acestui fapt tragic, testamentul lăsat chiar pe masa din chilie, sinuciderea în fața mânăstirii.

În urma dezgropării săvârşite după 1990, sicriul a fost găsit intact, în el aflându-se osemintele şi reverenda părintelui. După rânduiala înmormântării călugărilor, trupul părintelui Şova a fost ţinut în biserică şi apoi aşezat într-un mormânt nou.⁹

Ţinând seama de împrejurările vremii, de contextul politic prefigurat, părintele Dionisie poate fi considerat o victimă şi un martir.

Ioan Lăcătușu -semnalat de FericitiCeiPrigoniti

Extras din Dăinure românească în Covasna și Harghita, Editura România pur și simplu, București, 2007, pp. 257-262 – CARTEA AICI

1. Arhiva mânăstirii Făgeţel

2. Ordinul Episcopal, nr. 7315, Episcopia Romanului, 1931

3. Andrei Moldovan, Din istoria mânăstirii Făgeţel

4. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel „Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Cultură. Şcoala, Editura Grai Românesc. Miercurea Ciuc, 2003

5. Violeta Pătrunjel, Biserica şi viaţa românescă în judeţul Covasna (1944-1945), teză de licenţă, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Sibiu, 1999

6. Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, 1945

7. Violeta Pătrunjel, idem

8. Arhiva mânăstirii Făgeţel

9. Andrei Moldovan, idem

Lista martirilor români din judeţele Covasna şi Harghita, căzuţi pradă intoleranţei, în perioada 1848 – 1989

Cu ocazia documentării pentru redactarea lucrării “Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură.” au fost identificaţi peste 100 de martiri români căzuţi pradă intoleranţei în momente de puternice tensiuni interetnice, altele decât războaie, evenimente care au avut loc în ultimul secol şi jumătate (1848 – 1989), în localităţi din judeţele Covasna şi Harghita.

Principala cauză a morţii acestor martiri a fost activitatea lor în calitate de lideri ai populaţiei româneşti, sau pur si simplu “vina” de a fi români. O bună parte din ei au murit în condiţii deosebit de tragice fără a fi înmormântaţi după datina creştină. Doar la câţiva dintre ei familiile au reuşit să le ridice o sfântă cruce în cimitirele parohiale.

Anexăm alăturat lista provizorie a martirilor români din localităţile judeţelor Covasna şi Harghita, identificaţi până în prezent.

Anul 1848

–         Ioan Popovici, învăţător din Sfântu Gheorghe, în octombrie 1848 a murit, în condiţii neelucidate. Cei care cunosteau împrejurările morţii sale “înfricoşati, terorizaţi, răspundeau: n-am vazut, n-am auzit”.

–          Ioan Ciucăşel, ofiţer român din Araci, împuşcat în bătalia de la Cornăţel din vara anului 1848, la vârsta de 46 de ani, “fiind primul martir cunoscut pe care l-a dat comuna Araci pentru idea de libertate”.

–          Ţăran Gavril Ioan, a murit în timpul retragerii trupelor pe muntele Harghita, după lupta de la Albeşti, Sighişoara.

–          Nicolae Muscă, căpitan din Subcetate, pe a cărei piatră funerară este menţionat că a fost “participant la rezbelul pentru libertate din 1848”,

–          Iacob Gafton, din Subcetate, rănit în luptele din zona Chichişului, mort în 1848 în spitalul din Braşov; 21 bărbaţi români, ucişi în munţii Ciucului; 6 bărbaţi români din Vidacut, jud. Harghita; 5 bărbaţi români în Tăureni, jud. Harghita; 3 bărbaţi români în Chichiş, jud. Covasna; 2 bărbaţi români din Zagon, jud. Covasna; 2 preoţi români din Giurgeu-Bicazul Ardelean, fostul jud. Giurgeu, azi jud. Neamţ; 1 bărbat român din Întorsura Buzăului, jud. Covasna, ucis de “revoluţionarii” unguri în mod “tirăneşte”; 1 bărbat român din Ozun, jud. Covasna “ucis de insurgenţi în mod barbar”.

Anul 1849

–          pr.l Iacob Popovici din Poian, jud. Covasna, “omorât de oameni necunoscuţi”

Anul 1867

–          pr. Petru Pop, protopop din Breţcu, liderul românilor din Treiscaune în timpul Revoluţiei din 1848/1849 – decedat în 1867-“lovitu de cătăni”.

Anul 1918

–          pr. Ioan Coman din Sita Buzăului – condamnat la moarte prin spânzurătoare, pentru trădădare de “patrie”, după trei ani de temniţă în Ungaria, este eliberat sub forţa evenimentelor, dar mizeriile şi tratamentul la care a fost supus în timpul detenţiei a condus la moarte sa la 6 noiembrie 1918, la vârsta de doar 47 de ani.

Anul 1921

–          plutonier de jandarmi Ioan Tatu din Aita Mare, sergent jandarm Ioan Grindeanu din Aita Mare, “căzuţi la datorie pe altarul patrie”, în confrutări armate   cu localnicii.

Anul 1940

–          Dumitru Rusan din Zăbala, omorât cu violenţă de concetăţenii maghiari

–          Nicolae Braşoveanu din Zăbala ,                   -“-

–          Ioan Braşoveanu din Zăbala,                         -“-

–          Ioan Sandu din Zăbala,                                   -“-

–          David Păcurar din Belin,                               -“-

–          Gheorghe Roman din Zagon,                         -“-

–          Simion Gavrilă din Zagon,                             -“-

–          Gheorghe Anton din Zagon,                           -“-

–          Alexandru Bobina din Covasna,                    -“-

–          Bogdan Stefan din Aita Seacă,                         -“-

–          Avram Baicu din Păpăuţi,                                 -“-

–          Nicolae Boldea, epitropul bisericii din Breţcu, Ioan Boldea şi Nicolae Boldea jr. fii lui Nicolae Boldea – după ce bătrânul Boldea şi fii săi au fost bătuţi, schingiuiţi şi torturaţi îngrozitor, în ziua de 16 septembrie 1940, o grupă de soldaţi maghiari, cu concursul unor localnici de etnie maghiară, i-au condus în vârful muntelui Măghieruş unde i-au legat de câte un brad şi i-au împuşcat.

–          Ioan Popescu, consilier bisericesc din Mărtănuş – în zilele de 15-20 septembrie 1940, a fost bătut şi schingiuit şi apoi omorât cu topoarele şi aruncat pe o grămadă de gunoi, de unde după mai multe zile a fost luat şi înmormăntat.

–          Ilie Ţepeş, român din Tulgheş (Hagota). Pe data de 1 octombrie 1940, în Ditrău s-a petrecut una din crimele cele mai abominabile din cei 4 ani de dominatie maghiară. Pădurarul român, în trecere prin Ditrău, a fost maltratat de un grup de 22 persoane, civili şi militari maghiari,care l-au tăiat şi apoi l-au aruncat de la etaj pe pavajul pieţii.

Anul 1944

–          Ioan Pop din Corbu, mort înainte de 20 aprilie 1944, într-un lagăr de muncă fortată din Ungaria, unde au mai fost deportaţi 80 de români din Corbu începând cu anul 1940.

–          Gheorghe Stoica din Corbu, mort înainte de 20 aprilie 1944, într-un lagăr de muncă fortată din Ungaria, unde au mai fost deportaţi 80 de români din Corbu începând cu anul 1940.

–          Ioan Ciomaciu, oierdin Covasna

–          Dumitru Gavrilă, oierdin Covasna, (tinerii ciobani români au fost linşaţi în mod sălbatic de mai mulţi locuitori din Pachia în frunte cu primarul localitaţii la data de 28 august 1944)

–          13 ostaşi români ucişi în ziua de 13 septembrie 1944, de către localnici de etnie maghiară din Aita Seacă şi aruncaţi într-o groapă comună în vechiul cimitir al satului.

–          Ioan Ardelean, notar, în toamna anului 1944 a fost împuşcat în apropierea satului Imper. Soţia sa, însărcinată în luna a 7-a, a fost siluită şi apoi îngropată sub o stivă de lemne.

–          Dinu Dumitru, militar grănicer în Filiaş, judeţul Odorhei, l-au împuşcat pe la spate şi apoi i-au scos dinţii.

–          2 grăniceri români din Comandău, ucişi de localnici.

Anul 1947

–          pr. Alexandru Coşocariu din Corbu; la 21 aprilie 1941 a fost crunt bătut şi lasat în agonie, fiind condamnat la 8 ani de închisoare pentru o pretinsa conspiraţie împotriva siguranţei statului; ca urmare a suferinţelor din detenţie, moare în anul 1947

Anul 1948

–          pr. Ioan Rafiroiu, protopop din Târgu Secuiesc, după martirajul suferit în detenţia din închisoarea de la Sfantu Gheorghe unde a fost intemniţat în perioada ianuarie – martie 1945, loc în care s-a “bucurat” de un regim special…. “ca şi cel mai mare criminal”, s-a îmbolnăvit grav psihic suferind cumplit până la obştescul sfârşit al vieţii, în vara anului 1948.

Anul 1951

–          ieromonahul Dionisie Şova de la mănăstirea Făgeţel, la 3/5 august 1951 a fost gasit spânzurat în uşa mănăstirii, în urma lui gasindu-se un testament la unul din localnici. Ulterior s-a descoperit ca testamentul era fals.

Anul 1952

–          Pr. Nicanor Filip din Barcani, mort în închisorile comuniste.

–          Pr. Aurel Negoiescu din Întorsura Buzăului ( a construit biserica din Gheorgheni ), mort la canalul Dunăre – Marea Neagră.

Anul 1989

–          Aurel Agaghe, maior de miliţie din Târgu Secuiesc. Pe data de 22 decembrie 1989, în centru oraşului, s-a produs una din cele mai oribile crime. Trupul profanat al maiorului Aurel Agaghe a rămas pe caldarâmul străzii 3 zile;

–          Col. Dumitru Coman, şeful securităţii din Odorheiul Secuiesc, a fost maltratat apoi spânzurat în centrul oraşului după care a fost călcat în picioare şi bombardat cu pietre;

–          Gabi Dănilă, subofiţer de miliţie din Zetea, în 22 decembri 1989 a fost maltratat şi ucis;

–          Liviu Cheuchişan, şeful postului de miliţie din comuna Dealu, în 22 decembrie 1989 a fost ucis prin linşaş de localnici maghiari în condiţii de nedescris (i s-a tăiat capul iar trupului i s-a dat foc). În aceleaşi împrejurări, pe lîngă cei 4 ofiţeri şi subofişeri romîni, au fost omorâţi şi 3 poliţişti maghiari.

În Revoluţia din Decembrie 1989, din judeţele Covasna şi Harghita şi-au dat jertfa supremă pentru libertate eroii:

–          Constantin Brânză, erou martir, militar în termen din Vâlcele.

–          Gheorghe Şuiu, erou martir din Sf. Gheorghe;

–          Marinel Constantin Cotfas, erou martir din judeţul Harghita;

–          Sorin Stan, erou martir din judeţul Harghita;

–          Ion Simion, erou martir din judeţul Harghita;

–          Eugen Antal, erou martir din judeţul Harghita;

–          Vasile Nedelcu, erou martir din judeţul Harghita;

Extras din IOAN LĂCĂTUŞU – Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc: Covasna – Harghita, Editura România pur şi simplu Bucureşti 2004, CARTEA AICI

Sursa: MARTURISITORII

Cititi si: Martiraj şi sfinţenie românească. Secolul XX – Sfinţi români recent canonizaţi şi martiri români ucişi bestial de unguri