Pe 28 octombrie/10 noiembrie 1918, regele Ferdinand a decretat remobilizarea generală (cu o zi înaintea Armistiţiului general din 11 noiembrie). În Basarabia, Divizia 2 Vânători, comandată de generalul Gh. Dabija (moldovean, 57 de ani în 1919), includea şi Regimentul 9 Vânători, condus de colonelul Gh. Rasoviceanu (oltean, 43 de ani), în care preotul căpitan Gh. Cotenescu (muşcelean din Stoeneşti, 33 de ani) era confesor militar.
Episod basarabean cu preotul Gh. Cotenescu
Pe 2 august 1918, „Neamul Românesc” îşi informa cititorii despre parastasul, organizat în biserica din Purcari, judeţul Tighina, în amintirea eroilor din Regimentul 9 Vânători căzuţi în luptele de la Mărăşeşti din vara anului 1917. Serviciul divin a fost oficiat de preotul căpitan Gh. Cotenescu, împreună cu patru preoţi basarabeni şi corul din Olăneşti, judeţul Tighina.
În discursul său, colonelul Rasoviceanu amintea că, prin voinţa bunului Dumnezeu şi a jertfei celor ce şi-au sacrificat viaţa, se aflau acum cu toţii acolo, de pază la Nistru, blocând incursiunile bolşevice. Emoţionantul parastas a fost urmat de o modestă serbare câmpenească.
Un scurt fragment din memoriul de activitate al preotului-căpitan Gh. Cotenescu este sugestiv: „… nedespărţit de această unitate (Regimentul 9 Vânători) şi în Basarabia, unde, pe malurile Nistrului, în 1918, am desfăşurat o activitate culturală care-mi formează un capitol de satisfacţie sufletească al vieţii mele, între satele judeţelor Tighina şi Cetatea Albă. Acolo, prin servicii divine, prin predici populare, prin propaganda şezători [lor] săteşti, intrasem în sufletul sătenilor care pentru prima dată dăduseră cu ochii de preot românesc, în locul celor localnici pe care interesul stăpânirii ruseşti îi transformase în agenţi ai desnaţionalizării, ţinând poporul ca şi lipsit de binefacerile harnice pe care trebuiau să le primească de la păstori [de] suflete dezinteresaţi…”.
Regimentul de fier, la datorie
9 Vânători, „regimentul de fier”, faimos pentru dârzenia cu care luptase în peste 50 de bătălii, a jucat de multe ori rolul forţei de sacrificiu, cu grele pierderi, în ariergardă şi avangardă. În întreaga campanie (1916-1919), trenul său regimentar transporta cruci de lemn pentru îngroparea rapidă, din mers, a celor căzuţi, iar Ordinul militar „Mihai Viteazul” a fost acordat steagului Regimentului şi unui mare număr de ofiţeri.
În decembrie 1918, în timp ce Regimentul 10 Vânători preia controlul Văii Jiului (Petroşani), unde muncitorii unguri bolşevizaţi declanşau greve în lanţ, Regimentul 9 Vânători pătrunde întâi în satele din jurul Devei şi, ulterior, în zona Brad-Baia de Criş, ţinutul moţilor lui Horia şi Avram Iancu. Pe 23 februarie/5 martie 1919, revine la Brad din permisie şi preotul Gh. Cotenescu, aducând scrisori inclusiv rudelor profesorului Nicolae Iorga, prieteni de familie (ofiţerii Dumitru Chirescu şi Petru Iorga).
Recrutarea moţilor
La începutul lunii martie, colonelul Rasoviceanu organizează la Ţebea depunerea jurământului de către Corpul Voluntarilor „Horia” format din 4.000 de oameni. Serviciul divin a fost oficiat de 12 preoţi la steagul zdrenţuit în lupte al regimentului său. Urcat pe o masă, colonelul Rasoviceanu îi anunţă pe moţi în urale că ies de sub jurisdicţia Consiliului Dirigent din Sibiu şi se subordonează Diviziei 2 Vânători ca avangardă în viitoare lupte.
Ofensivă generală
După proclamarea Republicii Sfaturilor, condusă de Kun Bela şi Garbai Sandor, provocările şi crimele se înteţesc pe întregul front ardelean. Comitetele de soldaţi (soviete), coordonate de comisari politici bolşevici, printre care şi viitorul filosof american Lukacs Gyorgy, înlătură corpul ofiţeresc timorat şi îşi aleg proprii conducători ai unei armate formate în principal din mercenari, egală numeric şi superioară în mitraliere, artilerie grea, trenuri blindate şi aviaţie.
La 16 aprilie 1919, Armata română declanşează preventiv ofensiva generală. În Biharia, Divizia 2 Vânători atacă prin defileurile Crişului Alb şi Crişului Negru. În numai două zile, inamicul este rostogolit din munţi şi se retrage în dezordine spre Tisa. Printre localităţile eliberate prin luptă de regimentele 9 Vânători şi „Horia” (grupate în Detaşamentul Rasoviceanu) se numără Vaşcăul, Beiuşul, Tinca şi Salonta.
Prima Înviere în libertate
La intrarea armatei eliberatoare în Beiuş, entuziasmul populaţiei a fost uriaş. I-a ieşit în cale delegaţia formată din Traian-Amos Pinteru, secretarul Consiliului Naţional local, şi profesorul Vasile Ştefănică, directorul Liceului „Samuil Vulcan”. Regimente înfrăţite, vânătorii şi moţii au celebrat Sfintele Paşti la Beiuş, unde protopopul Petru E. Papp a oficiat prima slujbă în libertate a Învierii Domnului.
Atmosfera evenimentului este descrisă emoţionant de protopopul Petru E. Papp: „…Ziua Paştilor avu o îndoită însemnătate. Înviase Fiul lui Dumnezeu şi adusese Învierea de mult aşteptată şi neamului românesc. Părintele Cotunescu [corect Cotenescu – n.a.] din 9 Vânători, împreună cu părintele Moise Popoviciu [corect Popovici, vezi Mircea Păcurariu, Dictionarul Teologilor Români, n.a.] şi cu mine, săvârşirăm Sfânta slujbă a Învierii în Beiuş. Biserica împrejmuită de soldaţi cu luminiţe aprinse în mâini, cari, ca la mormântul Domnului, vestesc Învierea. Au fost cele mai înălţătoare şi mai frumoase Paşti din câte am avut vreodată […]”.
După eliberarea Beiuşului (19 aprilie), regimentul voluntarilor moţi preia numele localităţii. La 22 aprilie, sunt eliberate în totalitate fostele comitate Bihor şi Arad, intrându-se pe teritoriul Ungariei.
Cu Budapesta la picioare
Ieşirea din defileuri impunea întărirea avangărzilor. Se constituie Grupul de Sud (generalul Dabija) pentru fixarea forţelor inamice superioare din zona Bekescsaba (30.000 oameni, faţă de cca. 12.000). Efortul principal al campaniei revine acum Grupului de Sud, întărit cu Divizia 18 ardeleană, iar comanda o preia generalul Holban. La 28 aprilie, Divizia 2 Vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma. Manevrele Grupului de Sud taie liniile de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobind rezistenţa la Mezötur, iar până la 1 mai 1919, trupele române controlează malul stâng al Tisei, aruncând resturile armatei roşii maghiare dincolo de fluviu.
Ulterior, Divizia 2 Vânători trece la Grupul de Nord (gen. Mihăescu) şi ajută la restabilirea legăturii cu cehoslovacii, împiedicând joncţiunea armatei roşii ungare cu armata roşie sovietică prin Galiţia, spre furia lui Rakovski şi Lenin. Duce lupte grele în sectorul Rakamaz cu divizia roşie internaţională, participă la contraofensiva din iulie 1919 şi trece prima Tisa, pe pod de pontoane, cu Regimentul 9 Vânători în frunte, în prezenţa familiei regale. Armata roşie maghiară este învinsă peste tot, teroarea roşie a guvernului Kun Bela încetează, iar trupele române ocupă timp de trei luni o mare parte a Ungariei, fiind singura armată aliată care cucereşte o capitală inamică şi defilează pe bulevardele ei.
Ofiţerii Gh. Dabija, Gh. Rasoviceanu şi Gh. Cotenescu, alături de militarii din toate provinciile despărţite vremelnic, şi-au trecut numele pe răbojul istoriei, al făuririi şi apărării României întregite.
PREOTUL PROFESOR GHEORGHE I. COTENESCU, PARTICIPANT LA CONGRESUL PREOȚESC DIN SIBIU (1919)
Fotografie ulteriora, de la arestare, din anul 1950 – Arhiva CNSAS
După înfăptuirea idealului naţional al Marii Uniri la 1 decembrie 1918, speranţele de libertate a ardelenilor renăşteau odată cu revenirea în Transilvania a primelor unităţi ale armatei române. De această dată, definitiv. La sfârşitul lunii ianuarie 1919, Regimentul „de fier” 9 Vânători (colonel Gheorghe Rasoviceanu) ajunge mai întâi în satele din jurul Devei, iar ulterior în zona Brad-Baia de Criş, ţinutul moţilor lui Horia şi Avram Iancu. Entuziasmul ardelenilor este greu de descris acum prin cuvinte. La Sibiu, Consiliul Dirigent şi Comandamentul Trupelor din Transilvania analizau şi luau împreună decizii capitale, iar intelectualii români îşi organizau în libertate primele lor congrese. Pe rând, avocaţii, învăţătorii, funcţionarii de bancă, dar şi vânătorii, îşi constituie organizaţii profesionale.
Spre meritul lor, preoţii ortodocşi ardeleni înţeleg printre primii importanţa unificării bisericeşti a provinciilor surori din România reîntregită şi a organizării unitare a Bisericii sub conducerea unui Sfânt Sinod.
În prima parte a lunii ianuarie 1919, teologul sibian Aurel Crăciunescu lansa primul apel la organizarea unui Congres al preoţilor din Transilvania, urmat imediat de preotul Gheorghe Maior. La 19 ianuarie/1 februarie, biroul comisiei pregătitoare, condus de Nicolae Bălan, un alt teolog sibian, anunţa convocarea în Congres a preoţilor din Ardeal, Banat şi Bihor şi tematica provizorie a lucrărilor. La acest eveniment urmau să ia parte şi reprezentanţi ai clerului din vechiul Regat, Bucovina şi Basarabia.
Convocarea, datată 14/27 ianuarie 1919, era semnată de 22 de teologi, preoţi şi protopopi, respectiv (alfabetic): Dr. Nicolae Bălan, Sinesiu Bistrean, Romul Bucşa. Emilian Cioran [tatăl viitorului filosof Emil Cioran – n.a.], Dr. Gheorghe Comşa, Ioan Druhora, Augustin Ghilezan, Procopiu Givulescu, Dr. Lazăr Iacob, Dr. Moise Ienciu, Dr. Avram Imbroane, Dr. Ioan Lupaş, Constantin Moldovan, Pompei Moruşca, Traian Oprea, Vicenţiu Pantoş, Isaia Popa, Ştefan Popa, Dr. Vasile Saftu, Trandafir Scorobeţ, Dr. Sebastian Stanca şi Iancu Ştefănuţ.[1]
Aproape un sfert dintre aceştia sunt preoţi bănăţeni (Sinesiu Bistrean, Augustin Ghilezan, Moise Ienciu, Avram Imbroane, Traian Oprea), iar o parte chiar votaseră la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, unirea Banatului cu România. Soseau şi acum, ca şi atunci, cu mare greutate, dintr-un teritoriu deja ocupat în întregime încă din 20 noiembrie de trupele sârbeşti. Imediat după semnarea armistiţiului de la Belgrad (13 noiembrie), ocupanţii vremelnici dezarmaseră cu brutalitate Gărzile naţionale ale românilor şi terorizau populaţia, sperând să obţină întregul Banat printr-o decizie favorabilă a Conferinţei de Pace de la Paris. Doar partajul impus în iulie 1919 i-a determinat să se retragă, în fine, în acea treime din Banat care le-a fost acordată, cu tot protestul energic al primului ministru român, Ionel Brătianu, care invoca la masa tratativelor, cu justeţe, prevederile clare ale acordurilor diplomatice şi militare semnate cu membrii Antantei în august 1916.
Pregătindu-se cu febrilitate de organizarea în condiţii optime a Congresului, comisia pregătitoare l-a chemat din timp la Sibiu pe experimentatul preot Constantin Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei „Ajutorul” a clerului din Bucureşti şi director al ziarului ,,Gazeta Preoţilor”, definitivând împreună, după lungi şi dificile discuţii, ordinea de zi a lucrărilor şi raportorii tematici, urmând ca eventualele propuneri venite din partea participanţilor să fie dezbătute la finalul lucrărilor, după aprobarea în plen a rapoartelor.
În perioada 6/19-8/21 martie 1919, Palatul Judeţean din Sibiu găzduia primul Congres preoţesc din Transilvania organizat în libertate. Martor activ, preotul-căpitan Gheorghe I. Cotenescu, remarca „ocuparea” oraşului de două armate în “uniformă”: preoţii congresişti (câte trei delegaţi din fiecare tract protopopesc) şi ostaşii români eliberatori.
Din partea Consiliului Dirigent au ţinut discursuri Iuliu Maniu (preşedinte), Vasile Goldiş (şeful resortului cultelor), Aurel Lazăr (şeful resortului justiţiei) şi Ioan Lupaş (secretarul general al resortului cultelor), iar din partea armatei române a vorbit generalul Traian Moşoiu, comandantul Trupelor din Transilvania.
Episcopii dr. Miron Elie Cristea al Caransebeşului şi Ioan Ignatie Papp al Aradului[2] au fost aleşi în unanimitate copreşedinţi de onoare, în timp ce preşedinte activ al Congresului a fost ales protopopul braşovean Vasile Saftu, cel deportat la Sopron de autorităţile maghiare în august 1916, imediat după trecerea Carpaţilor de către trupele române.
Episcopul Miron Cristea a ţinut un discurs vibrant, ce evidenţia „duhul nou ce străbătea bătrânele plaiuri strămoşeşti, duhul desrobirii şi al libertăţii, duhul învierii noastre naţionale şi bisericeşti”.
Din partea bisericii greco-catolice a vorbit cu înţelepciune Elie Dăianu, protopopul Clujului.
În telegrama trimisă lui Nicolae Iorga, episcopul Miron Cristea nu pregeta să reamintească rolul decisiv al acestuia.
“Întrunită în Congres la Sibiu, preoţimea ortodoxă din cuprinsul Mitropoliei Românilor ardeleni, în clipa aceasta de înălţătoare sărbătoare a sufletului, cu emoţie adâncă şi vie recunoştinţă îşi aduce aminte de neobositul luptător şi făuritor cu condeiul al aspiraţiilor noastre naţionale, care a dat glas pe pagini măiestre de istorie zbuciumărilor şi durerilor atâtor generaţii de slujitori ai altarului românesc.
Prezident de onoare, Episcop Dr. Miron Cristea
Prezident, Dr. Vasile Saftu
Secretar, I. Duma”
Mulţumindu-i, Nicolae Iorga punea accentul pe simbioza dintre cultură şi morala creştină, temelie solidă a României noi mult visate.
“Prea Sfinţiei Sale Părintelui Episcop Miron Cristea, Sibiu
În munca pe care o viaţă întreagă am depus-o pentru ca să-mi aduc partea la fapta îndeplinită azi, am văzut necontenit temeliile pe care Biserica le-a dat Neamului şi, sigur şi azi că ele nu trebuie părăsite, adaug la mulţumirea pentru bunele cuvinte frăţeşti speranţa că din conlucrarea culturii cu morala creştină se va naşte pentru întreaga noastră naţie sufletul de care mai mult decât orice are nevoie şi salut pe aceia care dau astăzi semnalul.
Nicolae Iorga”[3]
Printre altele, Congresul preoţesc a dezbătut şi problema aplicării Statului Organic şagunian în întreaga ţară. Ample discuţii s-au purtat pe seama referatului elaborat de raportorul Gheorghe Ciuhandu, protopopul Aradului, intitulat “Împreunarea Bisericilor Ortodoxe de pe teritoriul României Mari într-o singură Biserică Ortodoxă Română şi raportul acestei Biserici faţă de Stat”, care sublinia necesitatea înfiinţării Patriarhiei Române. În final, acest referat a avut câştig de cauză în defavoarea referatului preotului şi istoricului Ştefan Meteş, care recomanda renunţarea la Statutul Organic.
Din vechiul Regat a luat parte o delegaţie bucureşteană formată din diaconul Nicolae M. Popescu, preotul Constantin Dumitrescu, preotul Dumitru Georgescu şi preotul Ioan D. Petrescu, cărora li s-a alăturat preotul militar Gheorghe I. Cotenescu din Regimentul 9 Vânători (încadrat în Divizia 2 Vânători, comandată de generalul Gheorghe Dabija). Preoţii bucureşteni oficiau la bisericile Cotroceni, Icoanei, Sf. Nicolae-Buzeşti şi Sf. Visarion, în timp ce singurul preot de ţară, Gheorghe I. Cotenescu, îşi avea parohia în comuna Stoeneşti din judeţul Muscel.[4]
Într-un editorial succint, Nicolae Iorga îşi exprima făţiş preferinţa sa pentru modelul şagunian de organizare a Bisericii Ortodoxe.
[…] Dar astăzi, când Ardealul vine cu forme care din punct de vedere naţional nu se mai pot retrage şi nu trebuie să se retragă, nu ni rămâne altceva decât să facem şi noi, cu episcopii în frunte, un pas către modernism.
Am ţinut-o s-o spun limpede, fiindcă şi este timpul […].[5]
Marele cărturar accentua şi ospitalitatea ardelenilor, arătând că ” […] învăţatul diacon N. Popescu de la Cotroceni, preoţii Georgescu şi Cotenescu s-au simţit ca la ei acasă […]”.
Preotul muscelean Gheorghe I. Cotenescu a luat cuvântul în ambele zile ale Congresului, arătând necesitatea “organizării uniforme a Bisericii naţionale” şi „susţinerea spiritului tradiţional al Bisericii”. De asemenea, propunea Congresului publicarea acestor dezbateri istorice într-o broşură utilă viitorilor specialişti. În entuziasmul general, propunerea sa a fost votată în unanimitate, concretizându-se în scurt timp.[6]
Preot cult[7], bun cunoscător al istoriei Bisericii şi al doctrinelor filosofice, în mesajul său premonitoriu atenţiona Congresul asupra necesităţii menţinerii independenţei şi autorităţii morale a Bisericii, dar şi asupra pericolului doctrinelor sociale la modă, aluzie directă la materialismul dialectic de tip marxist şi la experimentul bolşevic aplicat pe scară largă de Lenin şi tovarăşii săi, angajaţi în plin război civil împotriva propriului popor. Prezentăm în continuare textul mesajului său, preluat din ziarul “Patria” [director Ion Agârbiceanu, preot greco-catolic şi scriitor – n.a.].
„[…] Preotul Gh. I. Cotenescu, rezumând cele spuse cu privire la viitoarea organizare uniformă a Bisericii ortodoxe şi poziţia ei faţă de Statul României Mari, înche[i]e astfel:
Pentru a apropia cât mai curând formele în care se va închega temelia viitoarei Biserici ortodoxe a întregului Neam Românesc ar fi necesar să se ţină seamă de:
Autonomia morală a Bisericii, care, aparţinând Statului, nu trebuie înţeleasă ca formulă a unui „stat în stat”. Bisericei singure, prin organele ei, îi revine dreptul de a statua şi a se pronunţa în chestiile capitale de conducere, conform aşezămintelor ei sfinte şi originei sale divine. Statul poate a se pronunţa numai în chestiile secundare şi de gospodărie social-bisericească.
Suntem datori a ţine s[e]amă şi de tradiţia Bisericei naţionale în a cărei organizaţie vo[i]evozii de bună credinţă n-au impietat cu nimic politiceşte când a fost vorba de această independenţă a Bisericei.
Că organizaţia Bisericii noastre în trecut a fost rezultatul respectului pentru tradiţia canoanelor şi activitatea ei putem vedea aceasta din faptul că Patriarhiile Orientului niciodată nu a[u] criticat, ci din contră, a[u] dat ca exemplu această organizaţie independentă şi plină de autoritate morală. Noi, prin prestanţa acestor fapte, am furnizat tuturor, şi spre pildă Rusiei, elementele şi de disciplină bisericească şi din punct de vedere sigură a punctelor de credinţă – Mitropolitul Movilă [Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolit al Kievului în perioada 1633-1646 – n.a.].
Să nu turnăm în apa curată a acestei tradiţii surogatele teoriilor moderne şi toată vasta exegeză a ultimelor doctrine sociale. Căci “o concepţie materialistă”, fie ea reprezentată prin tot ceea ce a[u] afirmat „individualităţile omenirei”, pusă în practică mai mult a dărâmat decât a construit.
Nu prin laicizare, ori evoluţie, ori prin inovaţii care ţin de azi pe mâine putem asigura viitorul Bisericei noastre ca instituţie socială, ci prin reînnoirea tradiţiei şi ţinerea în s[e]amă a bazelor legale a[le] Sinoadelor ecumenice.
Numai aşa tră[i]eşte [Biserica – n.a.] , altfel ne expunem a altera scopul ei de a fi una sobornicească şi apostolicească […]”.[8]
Printre altele, Congresul a hotărât şi înfiinţarea Asociaţiei Clerului Ortodox „Andrei Şaguna” din Transilvania, care va funcţiona în paralel cu viitoarea Asociaţie Generală a Clerului Ortodox Român.
La 4 februarie 1925, propunerea Congresului preoţesc de la Sibiu, urma să devină o realitate. Cu acel prilej, Sfântul Sinod hotăra înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române, iar la 1 noiembrie 1925 avea loc învestirea şi înscăunarea primului Patriarh, dr. Miron Cristea.
Radu Petrescu – Muscel,
nepotul preotului-profesor Gh. Cotenescu
Jurnal de Chişinău şi Altarul Banatului
[1] Românul, Arad, Congresul preoţilor, anul VIII, nr. 15, 19 ianuarie (1 februarie) 1919, p. 5.
[2] Împiedicat să participe datorită opreliştilor impuse de administraţia ungară, prezentă în continuare în comitatul Arad, a transmis congresiştilor o telegramă de felicitare şi îmbărbătare. Liniile de comunicaţie afectate de operaţiunile militare n-au putut fi reparate, neputând sosi nici delegaţiile frăţeşti din Basarabia şi Bucovina, care au transmis telegrame de salut, citite înaintea începerii dezbaterilor propriu-zise [n.a.].
[3] Neamul Românesc, anul XIV, nr. 58, 12 martie 1919, p. 1.
[4] În toamna anului 1916, în perimetrul culoarului Rucăr-Bran s-au purtat lupte grele între armata română şi armata germană, care încerca, inclusiv prin învăluire cu ajutorul unui spion care petrecuse mult timp la Rucăr legendat ca vânător, să-şi croiască drum spre Bucureşti, fie prin Câmpulung-Muscel-Piteşti, fie pe valea Dâmboviţei, prin Târgovişte. În aceste condiţii, comuna Stoeneşti a fost bombardată şi devastată cu sălbăticie, biserica parohială fiind jefuită şi transformată în grajd. Fiind la curent cu aceste realizări demne de cultura „superioară” germană, preotul militar Gheorghe I. Cotenescu mulţumea tuturor celor care i-au sărit în ajutor, cunoscuţi şi necunoscuţi, în încercarea sa disperată de a reface, cât de cât, o modestă biserică desacralizată (Neamul Românesc, Informaţiuni, nr. 61, 15 martie 1919, p. 2).
[5] Idem, Sfătuire frăţească p. 1.
[6] *** Actele primului congres al preoţimei din Mitropolia românilor ortodocşi din Ardeal, Bănat, Crişana şi Maramurăş ţinut la Sibiu în zilele de 6/19-8/21 martie 1919. Analele Asociaţiei „Andrei Şaguna” a clerului Mitropoliei ortodoxe române din Ardeal, Bănat, Crişana şi Maramurăş., Tiparul Tipografiei “Carpaţii”, Sibiu, 1919. [preotul Gheorghe I. Cotenescu este citat cu trei intervenţii, de două ori eronat: Costinescu, şi o dată, surpinzător, cu cel corect, ca şi cum ar fi vorba de două persoane diferite – n.a.].
[7] Radu Petrescu, Comemorarea unei figuri bisericeşti. Preot Prof. Gheorghe Cotenescu, în “Biserica Ortodoxă Română” anul CXXIII, nr. 7-12, iulie-decembrie 2005, pp. 493-496.
[8] Patria, Sibiu, Congresul preoţesc, anul I, nr. 31, 22 martie 1919, supliment la nr. 31 [cuprinde dezbaterile congresului, cu eliminarea erorilor din numărul anterior, redate în ordine cronologică, pe zile – n.a.].
Sursa: MĂRTURISTORII
1 Comment