“Cunosc cazul preotului Constantin Voicescu, luminată fie-i memoria, de la Biserica Sapienţei, fostul meu duhovnic din anii ’90, care, în temniţă fiind, un gardian i-a aruncat o bucată de cârpă să spele podelele celulei. Părintele, pe atunci doar fostul student de la geografie, a luat cârpa şi, nu mică i-a fost uimirea când a constatat că acea cârpă era o bucată dintr-un epitrahil. A luat-o, a înlocuit-o, a spălat-o şi mai apoi şi-a cusut-o pe partea interioară a cămăşii purtând-o pe toată durata anilor de temniţă ca pe singura mângâiere sub povara întunericului carceral. Mai apoi, după ce s-a eliberat, a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi s-a preoţit. Aceasta a fost minunea sfântului veşmânt. Aşa a lucrat pentru el taina preoţiei. Aşa a lucrat, mai apoi, în plină revoluţie, taina rugăciunii şi a vocaţiei duhovniceşti prin „întâmplări“ (curioasă etimologia acestui cuvânt, întâmplare: in-templum) ca şi aceea în miezul căreia s-a aflat părintele Galeriu (duhovnicul atâtor rătăciţi întorşi în Biserică), în piaţa revoluţiei, când de la balconul Universităţii a rostit rugăciunea Tatăl nostru şi când, spontan, zecile de mii de tineri au îngenuncheat acolo pe caldarâm.” – Prof. Ilie Bădescu în Ziarul Lumina

Părintele Voicescu: „Dacă ieşeam noi, preoţii, minerii nu mai făceau atâtea atrocităţi“

un material de Elena Tăbuş

Maşinăria ateistă comunistă a reuşit să smulgă credinţa din multe suflete slabe. Au fost însă şi oameni care, în ciuda suferinţelor îndurate, nu şi-au pierdut credinţa, speranţa şi iubirea. Aceştia au descoperit ajutorul lui Dumnezeu în nişte condiţii în care însăşi existenţa lor fizică atârna de un fir de păr, simţind, după zidurile groase ale închisorilor, libertatea pe care o poate oferi iubirea lui Dumnezeu. Unul dintre aceşti viteji mărturisitori ai credinţei a fost şi părintele Constantin Voicescu.

Născut în iulie 1924, în Bucureşti, Constantin Voicescu şi-a petrecut copilăria în orfelinat şi o parte din adolescenţă în închisorile lui Antonescu, pentru activitate în cadrul FDC (Frăţia de Cruce). Greutăţile copilăriei l-au „antrenat“ să suporte cu seninătate mizeriile detenţiei comuniste.

În aşteptarea eliberării unui pat

Pentru părintele Voicescu, cele trei perioade de detenţie de la Piteşti, Jilava şi Târgu Ocna au reprezentat ani de umilinţă, de durere înnăbuşită, trupească, dar mai ales sufletească. Doar în deşertul suferinţei şi al jertfei l-a putut întâlni şi cunoaşte mai bine pe Hristos, în slujba Căruia avea să-şi pună mai apoi tot restul vieţii. Alături de alte valori ale culturii româneşti, precum Petre Ţuţea, Tudor Popescu sau Petre Pandrea, părintele a împărţit caznele şi umilinţele copleşitoare ale închisorii: lipsa de aer şi căldura sufocantă, lipsa totală de igienă, percheziţiile, dezbrăcaţi afară, în ger, lanţurile grele de la picioare şi mâini, foamea. Chiar părintele numeşte aceste chinuri: „Pe mulţi din care veneau la închisoare îi introduceau acolo, la intrare, pe hărdăul ăla cu mizerie. Şi-i ţineau acolo şi când dispărea unul dintre ăştia, atunci de-abia ăla venea să-şi ocupe loc de dormit.“ „Când ne dădea câte o ciorbă şi găseam câte un os, îl sugeam de câteva ori eu, pe urmă îi dădeam şi celui de-alături, cel de-alături îl dădea în continuare“, sau „sfărâmam felia de pâine pe-o cârpă, pe-o batistă, şi adunam fărâmiţele alea şi toţi făceau acelaşi lucru şi-i dădeau celui care era prăpădit“.

„Rezistenţa omului torturat are limite“

Ca mucenic al suferinţei, părintele ne dezvăluie sensul acesteia şi lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră prin ea: „Rămânând la egoism şi neajungând la milă, putem doar să ne văităm sau să ne înrăim în urma celor îndurate. Depinde ce înţelegem din ce trăim. În suferinţă există o cale, uneori un ajutor nepreţuit, un semn divin. Mie, de pildă, bacilul Koch mi-a fost un mare prieten, care m-a şi salvat: ce-aş fi făcut atunci când m-au arestat a doua oară, în 1949… Mi s-a descoperit un TBC osos la genunchi şi am fost trimis la închisoarea-spital de la Târgu Ocna. Când? În 1950, exact când ar fi trebuit să intru în focul „reeducărilor“. Ce-aş fi făcut, cum m-aş fi purtat? Rezistenţa omului torturat are limite, acolo s-a depăşit imaginabilul. Nu ştii de ce mare pacoste te scapă Dumnezeu, care îţi dă o încercare, cum a fost la mine boala… Nu trebuie să cârtim niciodată, că nu ştim dacă nu cumva se poate şi mai rău“.

Anii grei de temniţă nu i-au adus numai durere fizică sau tristeţe morală, ci şi multe bucurii spirituale, trăite alături de minţile luminate cu care împărţea spaţiul închisorii. Rugăciunea, conversaţiile teologice, schimbul de informaţie culturală au reprezentat pentru părintele Voicescu un fel de împărtăşanie atât de necesară supravieţuirii, nu atât fizice, cât mai ales spirituale.

A ieşit din temniţă învingător, îmbogăţit sufleteşte, cu o mai adâncă înţelegere a lucrurilor şi a oamenilor.

Duhovnicul şi prietenul suferinzilor

Principalul mobil de activitate apostolică al părintelui Voicescu a fost să-i facă pe oameni liberi, prin credinţa în Dumnezeu. A susţinut, în decembrie 1989, alături de studenţii adunaţi în Piaţa Universităţii, eliberarea de sub dictatura comunistă. Era susţinătorul continuu al acţiunilor pornite din mediul studenţesc.

După 22 decembrie 1989, a fost unul dintre primii preoţi de spital, prin fondarea aşezământului medical-creştin „Christiana“, în care a slujit atât în capelă, cât şi la căpătâiul bolnavilor. Îndemna enoriaşii să aducă din puţinul lor pentru spital, adunând mulţi tineri în biserică şi în diferitele acţiuni caritabile pe care le întreprindea.

Ţinea mult ca oamenii să se roage, să respecte datinile şi pravilele, să se împărtăşească din tainele iubirii lui Dumnezeu, insistând asupra efectului mântuitor, purificator al Sfintei Liturghii – întăritoare şi păstrătoare a identităţii noastre creştine.

Biserica şi societatea

A ştiut să reaprindă scânteia de lumină ce sălăşluia şi în sufletul cel mai deznădăjduit. Cu blândeţea şi răbdarea ce-l caracterizau, a adus pe mulţi la reîntâlnirea cu Dumnezeu, făcându-i prieteni ai Lui şi oameni de valoare pentru societate.

Propriile sale cuvinte – „Genunchiul la rugăciune şi nădejdea la Dumnezeu!“ – definesc cel mai bine personalitatea sa duhovnicească.

A fost un preot care a înţeles că misiunea sa nu se termină la uşa bisericii, ci trebuie să se extindă asupra întregii societăţi.

Părintele insista adeseori asupra unei legături mai strânse între Biserică şi societate, pentru o mai amplă implicare a clericilor în viaţa celor pe care îi păstoresc, dincolo de uşile lăcaşului sfânt, în evenimentele sociale şi politice, al căror tragism s-a accentuat în timp tocmai datorită acestei absenţe a prezenţei divine în acţiunile omeneşti. Şi pentru această realitate tristă, părintele aduce ca exemplu prima mineriadă de după 1989: „Dacă am fi ieşit noi, preoţii, în faţă, acolo, minerii n-ar fi îndrăznit să facă atâtea atrocităţi“.

Accidentul tragic

Moartea sa tragică, într-un accident de maşină, la 8 septembrie 1997, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste închise şi decedate în lagărul de femei de la Mislea, a fost considerată chiar de către de alţi părinţi duhovnici care i-au fost şi prieteni (Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie) drept moarte mucenicească, o jertfă supremă închinată lui Hristos, Celui Căruia I-a închinat întreaga sa activitate apostolică.

Rezistenţa prin credinţă

Din perspectiva ideologiei comuniste, Biserica era văzută drept una dintre cele mai mari ameninţări la adresa Statului socialist. Securitatea a exercitat permanent presiuni asupra Bisericii, folosind toate mijloacele posibile de opresiune: persecutarea clericilor, cenzurarea tradiţiilor şi încercarea de evacuare a lui Dumnezeu din sufletele şi din casele oamenilor, dărâmarea lăcaşelor de cult etc. Toate instituţiile bisericeşti (Patriarhia, episcopiile, şcolile teologice, mănăstirile, parohiile), au constituit obiective de urmărire ale Securităţii comuniste. Biserica, fiind considerată o instituţie potrivnică statului comunist ateu, trebuia supravegheată permanent. A fost nevoită să accepte înlăturarea cu totul din viaţa publică, activitatea ei limitându-se strict la serviciile religioase din lăcaşurile de cult. Nu şi-a mai putut continua lucrarea ei filantropică şi de asistenţă socială, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen, a fost suprimat învăţământul religios din şcoli, s-a interzis asistenţa socială din spitale, azile de bătrâni, armată, închisori. Au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, cu mici excepţii (de pildă, „Telegraful român“), au fost desfiinţate patru academii teologice şi mai multe seminarii. Familiile preoţilor erau mereu urmărite de Securitate, şantajate şi umilite, pentru ataşamentul lor la valorile credinţei creştine. Cu toate acestea, credinţa a învins, flacăra ei nu s-a stins. Familia părintelui Voicescu a fost un exemplu al rezistenţei prin credinţă. La fel ca şi părintele, în perioada cât s-a aflat în închisoare şi după ce a fost pus în libertate.

Ziarul Lumina (2008)

Un devotat slujitor al lui Dumnezeu

La Catedrala Patriarhala – Pr. Constantin-Voicescu alaturi de IPS Antonie si Parintele Benedict Ghius – 11 februarie 1973

de Raluca Brodner

A fost închis doi ani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi alţi 12 ani în temniţele comuniste, dar a ieşit din carceră învingător, cu o mai adâncă înţelegere a lumii şi a sufletului uman. Preotul Constantin Voicescu spunea că anii de închisoare au reprezentat pentru sine „o înaltă şcoală de spiritualitate ortodoxă“. Având vocaţie de martir, Îi mulţumea lui Dumnezeu că a avut ocazia să se jertfească pentru credinţa şi neamul său.

Troiţa ridicată în memoria părintelui Constantin Voicescu în curtea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ – Sapienţei, din Bucureşti (foto), al cărei paroh a fost din anul 1976 şi până la sfârşitul vieţii, o carte dedicată memoriei acestuia şi câteva întâlniri cu oameni care l-au cunoscut ni l-au readus în atenţie pe cel care a fost unul dintre cei mai mari duhovnici români şi un mărturisitor neînfricat al lui Hristos.

Libertate şi prizonierat

În 28 iulie 1924, la Bucureşti, vede lumina lumii Constantin Voicescu. Împreună cu sora sa, Maria, creşte în orfelinatele din Predeal, Târgovişte, Buzău. Urmează cursurile şcolii normale din Buzău. În 1942, este arestat, condamnat de Curtea Marţială a Corpului 5 Armată Ploieşti la 3 ani de închisoare corecţională pentru apartenenţă la Frăţiile de Cruce şi închis la Piteşti şi Alba Iulia. Absolvă liceul în Bucureşti. Urmează pentru doi ani cursurile Facultăţii de Geografie din Capitală. În 1948, înainte de a fi încarcerat timp de 6 ani la Jilava, Piteşti, Târgu Ocna, este ucenic duhovnicesc al părintelui Toma Chiricuţă de la Biserica Zlătari.

În 1950, la închisoarea din Târgu Ocna, înainte de Paşti, o capelă dintr-o clădire veche a închisorii a fost dezafectată, astfel că s-au trimis deţinuţilor, pe secţii, îmbrăcăminte, veşminte preoţeşti, pentru a le folosi drept cârpe de şters pe jos. Momentul a fost evocat de părintele Voicescu, într-un interviu publicat în suplimentul „Aldine“ al ziarului „România Liberă“, din 26 aprilie 1997: „Doamne, când ne-am dat seama, le-am ascuns pe unde am putut. Prin crăpăturile zidurilor, prin hainele noastre. Eu am pus mâna pe un patrafir şi l-am cusut în căptuşeala paltonului. Peste câţiva ani, am reuşit să-l scot afară. De multe ori mi-am pus întrebarea: o fi vreo legătură între patrafirul acesta şi faptul că am lăsat, peste ani, Geografia şi m-am dus la Teologie?“

În 1954, se căsătoreşte cu Laura Florentina Durac. Urmează timp de doi ani Facultatea de Teologie din Bucureşti, după care este arestat în 1958 şi condamnat la muncă silnică la Jilava şi Aiud.

Părintele nu vorbea des despre anii de detenţie. Câteva amintiri personale despre acele vremuri sunt cuprinse în cartea „Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii“: „La închisoare, având printre noi şi preoţi deţinuţi, am avut posibilitatea să ne spovedim şi să ne împărtăşim. Ca în catacombe, pe ascuns, mergeam într-un colţişor, ne mărturiseam, din mers, de cele mai multe ori, şi prindeam momentul când să primim firimitura de împărtăşanie… Ehei, au murit foarte mulţi acolo… Nu a fost însă unul care să moară fără să fie împărtăşit“.

În 1973, este hirotonit pe seama Bisericii Radu Vodă din Bucureşti. Slujeşte onorific la Biserica Bucur Ciobanul, împreună cu părintele Alexie Bârcă. În 1976, este transferat la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din strada Sapienţei şi se implică în diverse acţiuni civice. Moare la 8 septembrie 1997. Este înmormântat la Cernica, joi 11 septembrie.

„Şi-a păstrat până la moarte candoarea sufletească“

„L-am cunoscut în temniţa de la Aiud, în 1963. Printre deţinuţii din secţia a XII-a TBC se afla şi Voicescu Constantin. (…) Arhimandrit fiind, am slujit cu el de mai multe ori la Biserica Sapienţei, şi atunci am ştiut că părintele Voicescu este preot de vocaţie, că-şi păstorea enoriaşii cu o dăruire rar întâlnită şi că între el şi credincioşi se stabilise o comuniune care avea într-însa ceva din aura primilor creştini. Părintele Voicescu era unul dintre preoţii care, în plină teroare comunistă, se strecura, deghizat, în spitale, la paturile bolnavilor, le citea rugăciuni şi dezlegări, îi spovedea şi împărtăşea, iar celor singuri şi lipsiţi le ducea daruri de sărbători. De-a lungul anilor şi împrejurărilor, părintele Voicescu şi-a păstrat, până la moarte, candoarea sufletească pe care i-o cunoscusem, cândva, la Aiud“, sunt cuvintele rămase peste timp ale vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania.

Enoriaşii care şi-l amintesc îl consideră şi acum un om al dreptăţii, al cinstei, al liniştii şi al ordinii. Era foarte apropiat de tineri. Ajuta pe toţi când aveau nevoie, nu doar sufleteşte, ci şi financiar, când aveau dificultăţi. Mustrarea lui cea mai aspră era vorba bună. Avea o umanitate extraordinară. Tainic, era şi duhovnicul unor mari oameni ai ţării, personalităţi politice şi culturale, iar de părintele Cleopa îl lega o veche şi sinceră prietenie.

„Părintele avea vocaţie de martir: credea cu tărie în idealurile creştine pentru care a luptat toată viaţa, raportându-şi permanent atitudinea la voinţa lui Dumnezeu, şi s-a luptat fără a se lăsa intimidat de nimic din afară: regim politic, evenimente, sau persoane, şi fără frică sau vreo cât de mică ezitare, într-o perfectă linişte şi smerenie“, sunt cuvintele vrednicului de amintire preot Constantin Mihoc.

„Ura este o boală, cel care urăşte este bolnav, deci nu poţi să urăşti un om bolnav.“

Câteva dintre vorbele părintelui Voicescu nu au fost date uitării de mulţi dintre cei care l-au cunoscut, iar altele merită să fie readuse în conştiinţa publică:

„Genunchiul la rugăciune şi nădejdea la Dumnezeu!“

„Antihrist nu vrea să fie doar împotriva lui Hristos, ci în locul lui Hristos.“

„Dacă ţii strâns ce ai în mână, cu atâta rămâi. Aşa se întâmplă şi cu viaţa spirituală!“

„În viaţa duhovnicească nu există staţionare: ori urci, ori cazi!“

„În ostenelile noastre, când Iisus este cu noi şi-L ascultăm, izbutim. Numai atunci!“

„Ura este o boală, cel care urăşte este bolnav, deci nu poţi să urăşti un om bolnav.“

„Moartea eroică a creştinilor e singura putere care nu poate fi înfrântă şi nimicită.“

„A păzi poruncile înseamnă a fi păzit de porunci.“

„Adevăratele dureri nu sunt cele fizice, ci cele sufleteşti. Viaţa duhului e mai reală decât viaţa trupului.“

„Rămân oamenii în memoria noastră… dar rămân mai ales cei care au fost buni.“

„Postul sufletesc poate să-l ţină oricine, indiferent de starea de sănătate: post de vorbe, de priviri, de porniri, de pofte, şi mai ales, pentru fiii mei duhovniceşti, post de televizor… şi în fiecare zi să citim toţi, pentru că începe o perioadă de muncă şi e nevoie de oameni cu putere duhovnicească, «Plânsurile Sfântului Efrem Sirul».“

„Iubiţilor, nu lăsaţi să fie tulburi lucrurile între voi, duceţi-vă şi vorbiţi cu ceilalţi, lămuriţi-vă.“

Evocare din Ziarul Lumina (2015)

Sursa: MĂRTURISITORII