In halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii: “Viata” si – Stelele’n cer”, care se incheie astfel: “Pana ce mor, /Pleaca-te ingere/ La trista-mi plangere /Plina de-amor.//Nu e pacat /Ca sa se lepede / Clipa cea repede /Ce ni s-a dat?”
In “Cartea trecerii: Moartea si boala lui Eminescu”, profesorul Nae Georgescu reda o marturie-cheie a uciderii ganditorului national, aproape necunoscuta publicului larg. Este vorba de marturia celui in bratele caruia a murit Eminescu: frizerul sau, fost coafor al Casei Regale, care se afla in acea zi la el. Textul a aparut prima oara in ziarul Universul, la 28 iunie 1926. Data respectiva semnaleaza momentul mortii civile a ziaristului si poetului national, cand, la 33 de ani, incomodul Eminescu, membru al Societatii Carpatii care avea drept obiectiv refacerea Daciei Mari, a fost arestat si internat, pentru prima oara, la nebuni. Republicat in cateva ziare ale epocii, articolul este de-abia acum evidentiat de cercetatori.
“Mana imi era plina de sange”
“Soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele…” relateaza Universul din 1926 spusele frizerului Dumitru Cosmanescu, care continua: “Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: ‘Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane!’ Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. Si a inceput sa cante Desteapta-te, Romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata, pe la spate, un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: ‘Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc… Asta m-a omorat!’ L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic… Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise!”
In halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii: “Viata” si – Stelele’n cer”, care se incheie astfel:
“Pana ce mor, /Pleaca-te ingere/ La trista-mi plangere /Plina de-amor.//Nu e pacat /Ca sa se lepede / Clipa cea repede /Ce ni s-a dat?”.
Sursa: Ziarul ZIUA
Preluare: MARTURISITORII
Comments 2
Haideti sa fim seriosi! Chiar credeti ca Eminescu era considerat o amenintare demna de luat in serios de monarhia austro-ungara!? Era sub supravegherea unor agenti ai Vienei si atat, nimic mai mult! Prea multe scenarii neverosimile s-au nascut pe marginea subiectului, prea multe conspiratii si dezinformari! Cititi cartea luiLucian Boia despre Eminescu si veti afla cum stateau lucrurile de fapt!
Il port in suflet ptr.ce afost ptr.noi romanii:-MARELE POET,roman poate cel mai iubit