1944-1945. Mișcarea Națională de Rezistență

În toamna anului 1944, organele informative românești au constat/informat că „în fiecare județ din regiunea muntoasă, de la Muscel până către Turda, s-au observat grupuri numeroase de militari și civili, bine înarmați, și aprovizionate din belșug cu munițiuni și alimente, care s-au îndreptat către regiunile muntoase, prin satele depărtate de artera de circulație, foarte greu accesibile pentru jandarmi și personalul autorităților de resort”. 
Inițial, acestui aspect nu I s-a dat atenția necesară, considerându-se că era vorba de „simpli dezertori” sau de grupuri de militari rătăciți de unitățile lor. 

Problema a fost luată în serios după arestarea (la sfârșitul lunii octombrie 1944) și cercetarea a doi parașutiști (Vasile Olteanu și Gheorghe Ilie) din grupul „spărgătorilor de fronturi” instruiți de legionari în străinătate și lansați în țară pentru a lua legătura cu membrii „Mișcării de Rezistență”, care în acel moment nu acționa „după un plan director, având un obiectiv”, așa cum consemnau sintezele informative. 

La început „Mișcarea de Rezistență” s-a manifestat doar în zona muntoasă și deluroasă a Transilvaniei. Treptat, ea s-a extins și în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și nordul Bucovinei, membrii ei beneficiind de „concursul, complicitatea tacită a populației, în special a celei rurale, care i-a adăpostit sau le-a înlesnit ascunderea și alimentarea și le-a găsit gazde noi etc”. 

Pornită, inițial, ca „o acțiune îndreptată contra trupelor sovietice”, așa cum apreciau organele informative române, Mișcarea Națională de Rezistență și-a îndreptat rapid activitatea „contra partidului și regimului comunist”. 

Chiar dacă, inițial, ,,elementele militare” încadrate în aceste formațiuni paramilitare nu au fost de acord cu ,,contopirea mișcării de rezistență cu cea a legionarilor”, în final aveau să colaboreze, activitatea lor căpătând (mai ales din toamna anului 1944) un evident caracter antiguvernamental, anticomunist și antisovietic (în speranța declanșării războiului între Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii).

Între organizațiile paramilitare care au luat ființă la sfârșitul anului 1944, cea mai reprezentativă a fost „Haiducii lui Avram Iancu”, constituită la 1 decembrie 1944 de către Gavrilă Olteanu, Nicolae Paliacu și Dumitru Șteanță, urmăriți deja de către autorități pentru activitatea desfășurată în cadrul Batalionului de voluntari „Iuliu Maniu”.
Conform documentului de constituire – Procesul verbal nr. 1 – organizația s-a dorit a fi „de rezistență națională”, cu sediul „în codrii României”.

La 1 iunie 1945, în cadrul organizației a fost înființață „Divizia Sumanelor Negre”, ca „unitate de apărare națională”, având ca scop „intrarea la momentul oportun în acțiune pentru salvarea țării de la prăbușire și comunizare, pusă la cale de guvernanții F.N.D.-ului de astăzi, sub masca falsei democrații”, după cum preciza la 15 noiembrie 1945 Gavrilă Olteanu.

Considerată element de luptă al organizației „Haiducii lui Avram Iancu” în eventualitatea unui conflict între foștii aliați din cel de-al doilea război mondial, „Divizia Sumanelor Negre” și-a concentrat activitatea în zonele Cârlibaba, Iacobeni, Dorna, Năsăud, Rodna, Ilva Mare și în masivul muntos Căliman, la Est de Colibița.

Deși i s-a promis sprijin material din partea multor nemulțumiți din România acelor vremi, inclusiv din partea partidelor istorice, Gavrilă Olteanu menționa astfel (5 iunie 1946) dificultățile cu care se confrunta organizația sa:

„Tot ce am făcut până acum este realizat cu propriul nostru ban, al câtorva, cu concursul colaboratorilor săraci materialicește, dar bogați în suflet și sentimente naționale. Bogații și cei care aveau averi din politică nu ne ajută. Ei admiră munca noastră, consolându-se cu gândul unei veniri de salvare à la Maglavit, ca lor să le rămână averile câștigate, trăind în speranța că va sosi sezonul rentabil pentru ei de a ocupa din nou înalte fotolii ministeriale fără riscul vieții lor, fără a jertfi un bun. Nu-și dau seama că prin prăbușirea țării în ghearele comunismului pierd nu numai banul și averea, dar cu siguranță și viața”.

În vederea sporirii numărului de aderenți și pentru obținerea de sprijin material și financiar, Gavrilă Olteanu a adresat scrisori și mesaje lui Iuliu Maniu (de la care nu a primit nici un răspuns), generalului Aurel Aldea, care a oferit bani și a înlesnit legăturile cu alți aderenți, precum și organizațiilor legionare, ofițerilor epurați și diferitelor categorii sociale și politice nemulțumite de evoluția evenimentelor din țară.

Tot la la sfârșitul anului 1944, căpitanul (r.) Dumitru Popa, a înființat „Grupul Înarmat Sinaia”. Acesta a fost acuzat, în cadrul procesului din 1946, că a acționat pentru „a recruta aderenți, a se retrage în munți și a efectua rezistență în armată în situațiunea unui eventual conflict internațional”, de a susține „lupta antidemocratică, rasistă și șovină și răsturnarea ordinii publice existente în țară”. Organizația grupa ofițeri și subofițeri activi și de rezervă (locotenent-colonelul Alexandru Evolceanu, locotenentul Mircea Holban, maiorul Gheorghe Ghertner, căpitanul preot Victor Toma, căpitanul Criveanu, maiorul Vasile Brezeanu, Ștefan Stroescu, Ion Pascu, Alexandru Bertume, Eduard Pototski etc.), care „au reușit să sustragă de la unitățile lor diverse cantități de armament, munițiuni și explozivi, spre a servi organizației la momentul oportun”.

Concomitent, Ion Vulcănescu, împreună cu locotenent-colonelul Victor Constantinescu, locotenentul Virgil Coifan și cu alți ofițeri activi și de rezervă, au constituit organizația „Graiul Sângelui”, receptată de autorități ca având un „caracter antiguvernamental și antisovietic”, vizând „realizarea unui stat național pe baze corporatiste, cu modificări în structura politică, economică și socială actuală”, bazat pe „principiul selecțiunii biologice a rasei”. În organizația „Graiul Sângelui” au mai activat generalii Ioan Mihăescu, Nicolae Ciupercă, Doroftei Ghermănescu, colonelul Ion Gradin, maiorul Constantin Lățea ș.a.

(Va urma)

Alesandru Duţu

Preluare: MĂRTURISITORII