Mircea Vulcanescu se apara singur in fata atentatului la statuia sa din Piata Sfantul Stefan din Bucuresti. ULTIMUL CUVANT

Statuia lui MIrcea VulcanescuAm aflat din presa ca un grup de criminali de pace a luat la tinta statuia marelui roman si martir crestin-ortodox Mircea Vulcanescu, realizata de regretata sculptorita Valentina Bostina, si ridicata in 2009, de catre Primaria Sectorului 2, in Piata Sfantul Stefan din Bucuresti, aflata chiar langa casa filosofului, din strada Popa Soare 16 A. Ne-am gandit asadar, urmand sfaturile Doamnei Mariuca Vulcanescu, sa prezentam pentru mintile incetosate ale teroristilor culturali Apararea marelui roman la simulacrul de proces in care a fost judecat si condamnat, practic, la moarte.

Motto: “Orientat ideologiceşte spre dreapta tradiţionalistă, adica legat de izvoarele de gândire ale trecutului, dar cautând să adâncească sensul prefacerilor lumii de astăzi, a fost silit sa ia deseori in publicistică atitudini neconformiste, fapt pentru care a fost socotit când «fascist» de cei de stânga, când «comunist» de cei din dreapta burgheză. In realitate, a cautat sa infăţişeze o orientare spiritualista, realista şi ortodoxă, apropiată de inţelegerea românească şi ţărănească a existenţei, şi o colaborare a tuturor forţelor generaţiei tinere la cladirea unei Românii mari şi putemice.” (Mircea Vulcanescu, Curriculum vitae)

Apararea

Text scris in decembrie 1946 pentru procesul desfasurat in decembrie 1946 – ianuarie 1947 in fata Curtii de Apel Bucuresti, sectia a VIII-a Criminala

Domnule Presedinte si Onorata Curte,

Ascultind rechizitoriul Procurorului General, ca si actul de acuzare, am avut impresia ciudata ca ma aflu in fata unui caz dostoievskian.

Nu, Onorata Curte, in fata acelui judecator de instructie din Crima si pedeapsa, care, prin actiunea lui persuasiva, unita cu mustrarea de cuget care lucreaza dinauntru pe acuzat, ajunge sa-i smulga pina la sfirsit marturisirea crimei savirsite, ci in fata acelui caz straniu din Fratii Karamazov, in care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispasire, pacatele fratelui sau.

Intr-adevar, nu vi se pare straniu, Onorata Curte, ca dintr-un dosar de 200 de file, in care am expus activitatea mea sub trei ministri, vreme de trei ani si jumatate, aratind toate nadejdile, greutatile si rezultatele ei – si d-l procuror spune ca pedeapsa se da pe rezultate – , acuzatia sa nu retina nici un fapt, Curtea sa nu-mi admita probator decit pentru citeva intrebari, cite una de fiecare martor, din optsprezece, care ar fi putut dovedi tot, dar absolut tot ce am spus in memoriul meu -si sa fiu pus sa raspund pentru fapte pe care nu le-am facut eu, prin deductie, pentru o solidaritate a mea cu toate faptele – auziti, Onorata Curte, pentru “toate” faptele trecutei guvernari – printre care se aleg spre incadrare – prin ce neexplicabila indurare – numai doua; dar suficiente acestea sa-mi rapeasca nu numai viata mea, care in cumpana dreptatii pretuieste cel mai putin, dar cinstea unui neam nepatat si viitorul unor firnte care nu au nici o vina.

Ascultind aceasta incriminare, nu mi-am putut stapini un amestec de mindrie si de ciuda, pentru ca, orice s-ar zice, pentru un crestin nu este mai mare cinste care sa i se poata face decit de a fi pus sa plateasca pentru semenul sau; dar si de ciuda, pentru ca acest lucru, infaptuit in zarea launtrica a lumii nevazute, sfarima, in lumea vazuta a lucrurilor de aici, unui din talerele acelei dreptati pe care sintem pusi s-o aparati si fara de care nu e posibila convietuirea paminteasca.

Incercind sa vad daca pot lua asupra mea invinuirea ce mi se pune in sarcina si pe care o prevedeam, din clipa in care, cu inima indoita, impartit intre sentimentui interior al unei tovarasii internationale neplacute si obligatia in care eram pus sa fac fata pentru apararea semenilor mei, pe care n-o solicitasem, am acceptat totusi sa fiu subsecretar de stat intr-unul din cele mai grele ceasuri ale istoriei tarii mele, intr-un moment in care romanii se bateau pe strazi cu romanii, sub ochii strainilor, care nu asteptau altceva decit sa foloseasca pentru ei aceasta sfada – as dori nurnai sa va lamuresc, pe scurt, si nu nurnai Dumneavoastra, care ascultati aci, dar si color care sint afara, departe, risipiti prin gospodariile lor marunte, din oras ori de la tara, ale caror interese am avut greaua si nedorita sarcina sa le apar prin activitatea mea, intr-un ceas greu, si carora nu le-am putut da seama pina acuma – ce-am facut, ce-am vrut sa fac si de ce-am facut ce am facut?

Pus a raspunde, eu, subsecrotar de stat al Ministerului de Finance, de intreaga politica a maresalului Antonescu – neindraznind sa iau asupra mea nici acest exces de cinste si nici aceasta cumplita sarcina -, ma voi margini sa vorbesc despre celo petrecute in sectorul in care am lucrat.

Si daca nu voi putea vorbi de politica generala a guvernului – pe care nu o cunosc -, si din care unele lucruri le-am aflat abia aici, in sedinta, voi vorbi nurnai de acea parte a activitatii mele,m care am colaborat cu guvernul maresalului Antonescu, si anume aceea apoliticii sale economice.

La aceasta politica am lucrat, pe ea am urmarit-o, cu ingrijorare, dar cu continuitate sagace, aproape patru ani, si cu ea inteleg sa ramin solidar, asummdu-mi intreaga raspundere a rezultatelor ei.

lar daca din cele ce voi spune despre ea, Onorata Curte va retine vreo vina, inteleg sa mi-o asum, in sensul in care am spus-o si in memoriul inaintat procurorului care m-a cercetat: “convins ca obligatia de a face fata pentru semeni, care sta la temelia obligatiunii obstesti, este o indatorire a noastra fata de noi insine, prin care ne constituirn oarneni”.

Onorata Curte, ma veti scuza deci cind – raspunzind d-lui procurer general, pe propriul sau teren – voi indrazni sa rostesc o aparare care nu va fi nurnai a mea, ci a intregului sector economic al guvernului, in care nu am fost decit un modest subsecretar de stat.

Dar procurorul general m-a facut solidar cu toate faptele acestui regirn, la care am colaborat, spre a deduce ca eram vinovat si de fapte pe care nu le-am facut – ca am dreptul sa arat, in apararea mea, cel putin pe acelea pe care le-am facut, sau la care am luat parte, personal, alaturi de toti ministrii cu care am lucrat in acea vreme.

Onorata Curte, sint acuzat ca prin colaborarea mea cu maresalul Antonescu m-am facut solidar cu toate actele lui de guvernare si, in consecinta, prin deductie, si cu acelea pedepsite de art. I, alin. a – ca, militind pentru hitlerism si fascism si avind raspunderea politica, am permis intrarea armatelor germane in fara, si de art. 2, alin. a – ca am hotarit declararea razboiului contra U.R.S.S si a Natiunilor Unite.

In ce priveste prima acuzatie (art. I, alin. a): “permiterea intrarii armatelor germane in fara”, pe care sint acuzat a fi hotarit-o eu, legea cere ca elemente ale infractiunii:
1. raspunderea politica efectiva;
2. militarea pentru hitlerism;
3. permiterea efectiva a intrarii armatei germane in tara

1. In ce priveste raspunderea politica efectiva, aparatorii mei au aratat ca ea nu poate sa existe pentru un subsecretar de stat.

2. In ce priveste militarea pentru hitlerism:

a) sint cel dintii, din aceasta fara, care, fara a fi comunist, am expus, la Fundatia “Carol I”, teza leninista, asa cum o infatisa Stalin, si nu ca propagandist comunist, ci ca sociolog obiectiv, dorind si stie ai mei adevarul asupra unor lucruri coplesite – dupa cum spuneam si atunci – de propaganda interesata, de calomnie si prostie;

b) am facut, in 1935, cinci luni cronica politica la ziarul ,,Prezentul”3, condus de raposatui Madgearu – cronica, care, prin obiectivitatea ei, era citata deseori la Radio Moscova si de Agenda TASS, inainte de razboi;

c) in anul 1940, dupa izbucnirea razboiului mondial, am participat la tratarea, la Londra, a unui acord de contrablocada indreptat impotriva Germaniei si am explicat, la Londrat intr-un discurs, ca scopul lui era apararea independentei noastre economice impotriva presiunilor germane. Mai mult, am ajutat, la tratativele duse la Londra in acel timp, pentru evacuarea tezaurului B. N. R., in caz de agresiune hitlerista;

d) acceptind postul de subsecretar de stat la Finance, in imprejurarile aratate, nu am facut decit sa-mi fac datoria de intelectual si de slujbas ai statului, dupa cum aceeasi datorie mi-am facut-o in vara asta, cind – intre doua inchisori – am ajutat ministrului meu, la solicitarea lui, sa redacteze amendamentele romanesti la clauzele economice ale tratatului de pace, care se discuta la Paris si pe care guvernul roman de acum si le-a insusit.

Aceasta este ,,militarea mea”. Pentru tara, totdeauna si oricind, si nurnai pentru ea, spre a se salva, ce se mai putea salva din situatile grele pe care nu eu le-am creat.

Asta despre militare.

3. In ceea ce priveste situafia permiterii de fapt a intrarii armatei germane, rechizitoriul a recunoscut ca armata germana era in lara mai dinainte ca eu sa fiu numit subsecretar de stat.

lar in ce priveste argumentui indirect ce s-ar incerca sa se traga din asa-zisa “finantare a armatei germane”, spre a se gasi in ea un sprijin permiterii acestei intrari, aparatorul meu a demonstrat ca finantarea armatei germane – care nu a fost o finantare adevarata, ci numai o modalitate deghizata a noastra de a prepara o solute care ameninta sa devina catastrofala acestui popor, intr-o modalitate de satisfacere a nevoilor statului roman – germanii acoperind, pina la urma, cu bunuri nemtesti, toata finantarea armatei lor, asa cum se arata pe larg in memoriul meu de la dosar -, nu poate constitui temeinic un cap de invinuire.

Tot aparatorul meu a dovedit ca lipsa acestei asa-zise finantari nu a impiedicat armatele nemtesti sa intre in tara, aceasta armata finantndu-se singura, prinprelevari directe,prin jafuri sau prin alte mijioace incompatibile cu legile tarii, cu suveranitatea ei ori cu siguranta averii cetatenilor ei, ce, ca ministri, eram pusi a apara.

Si a mai dovedit ca aceasta asa-zisa finantare nu s-a facut in interesul german, ci in acela al tarii mele, cu scopul de a o limita si de a face pe nemti sa plateasca singuri contravaloarea bunurilor pe care le-au luat din fara.

S-a mai dovedit, in sfirsit, ca soldul activ al cliringului romanesc – deoarece s-a facut atita caz contra politicii economice a fostului regim -, sold in care s-au acumulat si marcile date de Germania pentru finantarea armatei germane, care, aparent, ar reprezenta un export necompensat din Romania in Germania, este in realitate compensat de un sold egal de bonuri de tezaur romanesti in marci/creanta a Germaniei asupra Romaniei, reprezentind import romanesc neplatit de Germania, a carui valoare nu este trecuta in cliring.

Ca, deci, in fond, privind schimbarile totale, in care se incadreaza aceasta finantare, Romania a luat, din 1941 – in afara de armament -, calculate la preturi antebelice, bunuri de 2,5 miliarde lei 1938 mai mult decit a dat Germaniei; iar daca socotim si armamentul propriu folosit exclusiv pentru nevoile noastte si intors impotriva Germaniei in 1944, acest plus de import reprezinta 15,5 miliarde lei 1938, ceea ce, la cursul $ din 1938, care era de 145 lei, face peste 100 milioane de dolari.

Si, pe deasupra, nemtii ne-au mai ramas si datori in balanta totala a schimburilor in R. M.!
In ceea ce priveste a doua acuzafie, de declaratie si continuare a razboiului, avocatii mei s-au ocupat amanuntit de incadrarea juridica a chestiunii.

Nu insist.

Ceea ce tin sa se mai stie aci este ca: finantarea armatei romane – care a luptat peste granitli, in acest timp – nu s-a facut de Ministerul Finantelor.

Ea s-a facut de germani; iar armamentui ei s-a dat de catre acestia, fara plata – adica s-a pus in sarcina lor, prin conventiil economice.
In schimb, toata activitatea de finantare a Ministerului de Finance a vizat refacerea unei armate pentru nevoi proprii, destinate altui razboi, cu fata catre Vest, pentru dezrobirea Ardealului. (Marturia generalului Borcescu, seful Sectei Marelui Stat Major, care a organizat aceasta armata, a generalului Mardare si a generalului Stanescu, care, politiceste si militariceste a folosit-o!)

La a treia mobilizare, ministrul de Finante Neagu s-a opus la Marele Stat Major – fund eu de fata -, dupa cum ati dovedit cu depozita generalului Mardare, ca aceasta mobilizare sa se faca in alte conditii decit cele care asigurau tarii libertatea de actiune, in cazul iesirii din razboi.

lar la Consiliul de Ministri de la Snagov, din 23 august 1944, nu am fost de fata; dar, din informatiile dobindite de la ministrul meu, in acel consiliu nu s-a decis continuarea razboiului, ci inceperea discutilor pentru incheierea armistiului.

In ceea ce priveste acum rezultatele politicii economice la care am colaborat:

1. Este un neadevar ca teritoriul tarii a fost jefuit, inainte de 23 august 1944, afara de cazuri izolate, si tocmai acolo unde ministerul n-a intervenit la timp cu un sistem de finante.

In cantitati, cele trei produse principale de export: cereale, lemn si petrol, s-au exportat in cantitati mult mai mici ca in vremurile normale.

In schimb, importul bunurilor necesare Romaniei a fost asigurat in cantitati record.

Si rezultatul acestor schimburi a fost nu numai satisfacerea nevoilor tarii, dar si crearea in tara a unei baze de aprovizionare pentru operatiunile aliate de dupa 23 august 1944. Ca exemplu, livrarile de cereale facute aliatilor in noua luni dupa 23 august 1944 au depasit pe cele facute nemtilor in patru ani.

Toate afirmatiile de mai sus sint dovedite prin datele oficiale aflate la dosar, filele 165-190, acte pe care le posed in orioginal, cz semnaturile autoritatilor respective;

2. Romania si-a procurat, cu ajutorul ngstru constant, incepind din 1943, un armament cu care a inzestrat o armata noua, dupa dezastrul de la Don, destinata a face fata la Vest (marturiile Borcescu si Mardare), armata care era destinata sa asigure – si care a asigurat – libertatea de actiune politica a ” si i-a permis sa realizeze actul de la 23 august <1944>, liberind teritonul national de germani si executind clauzele militare ale conventei de armistitiu, contribuind astfel la liberarea Ardealului, alaturi de armatele aliatilor.

lar Ministerul de Finante, pentru aceasta finantare, a zis:”Pentru asta, dam!”;

3. In sfirsit, Romania a obtinut, pe deasupra, si peste opt vagoane cu aur si devize aur de la nemti, ceea ce i-a permis Bancii Nationale sa-si dubleze aproape stocul de aur, fata de situatia din aprilie 1941, sporindu-se (si cu cumparaturile interne) de la 15 la 24 vagoane aurul din stoc.

Aurul, stie oricine, fiind putere de cumparare libera, primita pe orice piata, este semnul insusi al independentei economice.

Si, pentru ca d-l procuror a spus ca ceea ce se platesc sint rezultatele, sa-mi dati voie sa retin aceste trei rezultate, pentru care se cere sa fiu condamnat, fiind dovedit ca, in afara de ele, alte fapte proprii nu sint puse de acuzare in sarcina mea.

Toate aceste rezultate, neasemanate cu cele realizate nici de statele mari (Anglia a cedat aur Statelor Unite ca sa importe armament), s-au realizat de mica Romanie, care nu avea nici monopolul exportului de cereale si nici pe acela al exportului de petrol – care se satisfaceau, in proportie de peste 3/4 de Germania din alte parti – , fata de o Germanie, aflata nu numai in culmea gloriei militare, dar care avea si monopolul intregului tranzit european -, afara de statele vecine.

Lucrurile acestea nu le spun eu, le-au recunoscut, cum ati vazut:

1. Adversarii nostri de la Institutul de Conjunctura, condus de un comitet din care fac parte ministrul actual de Justitie, doi fosti subsecretari de stat de dupa 23 august <1944> (Manuila si Jordan), un fost ministru de Comert (Christu), doi consilieri economici trimisi azi la Conferinta Pacii (Zilber si Christu), doi secretari generali in functie (E. Demetrescu si E. Ballan), din care unul (Ballan) este membru al Consiliului Superior Economic, si altui, conducatorul Institutului Statistic (Manuila) si cei mai distinsi economisti ai partidului comunist (Zilber si Patrascanu), doi subsefi de Stat Major din acel timp (Mardare si Borcescu), insusi seful guvernului de la 23 august <1944> si seful de Stat Major al operatiunilor tarii impotriva Germaniei (generalul Sanatescu, in procesul generalului Stoenescu de la Sectiunea a Vlll-a);

2. Lucrurile acestea le-au recunoscut neutrii, intr-un raport, a carui existenta nu ni s-a permis s-o dovedim, din cauza ca ni s-a redus numarul de martori si n-a fost permis a pune fiecaruia decit cite o singura intrebare.

In acest raport catre guvernul sau, aceasta Legatie neutra afirma, asupra rezultatelor politicii economice a Romaniei fata de Germania, urmatoarele: “Ceea ce Romania a putut obtine de la Germania, in acesti ani, tine de domeniul miracolului”;

3. Lucrul acesta l-a recunoscut (si vedeti ca consemnul e unanim: fosti aliati, adversari, neutri) insusi conducatorul poporului german, cind a spus conducatorului statului roman, in ultima lor intrevedere, in timp ce acesta ii cerea aur pentru plata subzistenlelor armatei germane care lupta pe pamintul romanesc: “Nu pot pricepe cum Romania, care a fost asa generoasa cu singele fiilor sai, a fost meschina cind a fost vorba de livrarea de bunuri economice”.

Doua politici, deci, clar deosebite:
a) una generala, de care s-a aratat ca nu sintem raspunzatori;
b) una economica, la care am lucrat si care a fost o politica de rezistenta, si ale carei rezultate contrasteaza straniu cu dezastrul insemnat al celei dintii.

Nu stiu de ce, ascultind restabilirea, printr-un martor, a marturiei conducatorului german asupra contributei economice negative a Romaniei la razboiul german, spre deosebire de contributia ei politica, mi-a venit in minte o poveste spusa de maresalul tuturor rusilor, Stalin, in legatura
cu felul in care farann pretuiesc apararea saraciei lor, uneori mai presus chiar decit viata oamenilor.

Povestea odata, deci, maresalul Stalin – voind sa arate sentimentul pretuirii vietii omenesti – cum, in vremea in care era inchis in Siberia, in Niatka, apele fluviului din partea locului venind prea mari, au inconjurat o iapa intr-o lunca.

0m dupa om, s-au trimis din sat trei feciori sa o aduca, si s-au inecat, pina ce ultirnul a venit cu iapa. Mirat ca se sacrificasera trei oameni pentru un cal, maresalul s-a apropiat de un om din partea locului si l-a intrebat: “Cum se poate, mosule, una ca asta? Sa jertfiti trei feciori pentru o iapa?” si mosul, stapinit de un sentiment care nu era numai al lui, dar pe care l-am regasit peste tot unde sint tarani in lume, i-a raspuns: “Feciori facem fiecare iar, citi vrei, dar o iapa? Pas de fa o iapa!”

Asa judeca tot omul acestui pamint si asa judeca, peste tot, neamurile de tarani, care, dupa vorba unui scriitor francez din vremea lui Napoleon, dadeau imparatului lor “volontiers leurs fils, rarement leur cheval, mais jamais leur ecu”*

Sentimentul acesta ca pentru o tara saraca fiecare bun nu este o marfa, ci un rod al acestei lumi, care se infrateste cu personalitatea lui, e un sentiment adinc.

Sentimentul acesta l-a avut bunica mea, Rada, cind, acum 92 de ani, zi de zi, a murit nascind pe tatal meu, pentru ca trecuse cu el in pintece, inot, Oltul revarsat, ducind in circa vitelul pe care-l apucase in zavoi puhoiul apelor.

Sentimentul asta l-a avut si tatal meu cind a robit o viata de om nepatat, sa apere, timp de 41 de ani, fara nici o veleitate, avutul statului roman, in slujba aceluiasi minister.

Si, acelasi sentiment I-am avut eu, cind, pus – fara s-o doresc – sa apar interesele economice si financiare ale poporului romanesc, mi-am incordat toate puterile ca sa fac fata si sa scap tot ce se putea scapa din starea lui de puhoaiele revarsate asupra sa.

Mi s-a lamurit atunci, mie insumi, temeiul pentru care atit eu, cit si acesti oarneni alaturi de care am stat si cu care m-am inteles, fara sa ne fi vorbit dinainte, si care ne-am coordonat actiunile, fara sa ne consultam, pentru ca saracia acestui neam sa fie aparata, oricare ar fi fost rezultatele unei aventuri din care nu putea rezulta – cum spunea d-l procuror -, pentru neam, si multa slava, dar si multa jale, si pe care nu noi o facusem.

Desigur, conducatorul unui popor intemeiat pe etica singelui poate intelege greu etica aceasta a unor oarneni pe care raposatui Nicolae lorga i-a botezat atit de sugestiv: “oamenii pamintului”, a caror zestre nu se vinde si care-si trag numele “de la mosie, de la riuri si de la plaiuri”, si care
– dupa vorba lui Mihai Eminescu – si-au aparat totdeauna mai intii “saracia” si “nevoile” si “neamul”…

Dar aceasta este etica neamului meu si lui, si numai lui, am a-i da seama de gestiunea trecatoare si nedorita a trebilor lui, care mi-a fost data in seama, in aceste vremuri grele.

De aceea, tu, baciule Vasile, din Birsana Maramuresului, pe care te-am parasit intr-o noapte din 1939, cind unitatea in care eram mobilizat se disloca spre miazanoapte, spre a face fata mobilizarii romanesti insprijinul Cehoslovaciei amenintate; tu, baciule Vasile, care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o sa ie uit si care mi-au fost intotdeauna indreptar, cind am avut in mina grijile bunului public; tu, baciule, al carui chip mi-a stat in fata, pe masa mea de lucru, cit am fost subsecretar de stat, si pe care te-am cercetat in gind, intotdeauna – cind am avut de rezolvat probleme grele, de resortui meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finantare, de inzestrare – cu intrebarea: “Ce ti-e tie, baciule, de toate astea?!”; tu, baciule, sint sigur ca ai sa intelegi ceea ce conducatorul acelui neam de care, din timpurile preistorice, dacii, erau “despartiti -vorba istoricului grec – de munti si de frica reciproca”, nu a putut sa inteleaga…

Si, de aceea, tie, baciule, iti dau astazi, aici, mai presus chiar si de aceasta Curte, socoteala.
Am zis!

Mircea Vulcanescu, “Ultimul Cuvînt” publicat prima data de Virgil Ierunca in “Ethos”, caietul IV, Paris, 1983)

Casa Regala via MARTURISITORII.RO

Foto: Statuia lui Mircea Vulcanescu de Valentina Bostina din Piata Sfantul Stefan, aflata langa filosofului, din strada Popa Soare, la dezvelirea sa, in 31 octombrie 2009, de catre Mariuca Vulcanescu (in imagine) impreuna cu edilul Primariei Sectorului 2 Bucuresti

Print Friendly
6 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON