Print Friendly, PDF & Email" /> INEDIT. Emil Cioran îi recunoaşte genialitatea lui Petre Ţuţea într-o serie de scrisori către acesta descoperite în Arhiva CNSAS - MĂRTURISITORII

INEDIT. Emil Cioran îi recunoaşte genialitatea lui Petre Ţuţea într-o serie de scrisori către acesta descoperite în Arhiva CNSAS

În mai multe scrisori trimise de Emil Cioran lui Petre Ţuţea, confiscate şi păstrate de Securitate în dosarul filosofului creştin-ortodox răsplătit cu 13 ani de detenţie, “scepticul de serviciu al unei lumi în declin” îi recunoaşte, încă de la finele anilor ’30, genialitatea marelui său prieten. Materialele au fost obţinute din dosarele CNSAS de către cercetătorul Eleodorus Enăchescu, prieten al Mănăstirii Petru Vodă, pe site-ul căreia acesta a publicat deja o parte din documentele istorice de mai jos, oferite cu generozitate şi portalului MĂRTURISTORII, împreună cu alte două scrisori, cu totul inedite.

Dragă Petre Ţuţea,

Tu şi încă doi-trei oameni faceţi parte din categoria acelora la cari mă gîndesc – cu voia şi fără voia mea – în fiecare zi. Mircea Zapraţan ţi-ar putea vorbi de frequenta ta prezenţă în îndoelile noastre de veghe sau de beţie. Prietenia mă leagă de lume, mai mult decât instinctele laolaltă. Ea singură salvează un principiu spiritual în ordinea vizibilă.

Am fost foarte flatat de rândurile ce mi le-ai trimis referitor la acele fragmente de tinereţe. Tu ştii că eu nu sunt scriitor român şi că nu-mi prea place să scriu cărţi. Mai bucuros stau de vorbă, ca să conserv, încă o dată, nimicnicia adevărurilor. Din tot ce am făcut până acum, iubesc numai ceia ce a dispărut fără urmă, vreau să spun câteva tristeţi în nopţi, câteva grandomanii şi gelozii pe fiinţe invizibile. Numai în dispreţul faţă de D-zeu m’am simţit bine şi la mine acasă. Aş vrea să fiu om politic numai ca să-mi pot verifica zilnic şi efectiv scârba de oameni. Aşa cum concepi tu politica, defineşti parecă visul meu secret. Un amestec de Platon, de Hegel şi de nihilişti ruşi, iată ce e viziunea ta, care-mi dă fioruri unice. Nu te gândeşti că ai împotriva ta pe toţi proştii acestui pământ, adevărate capete încoronate?

Compară lumea modernă cu o piaţă din Atena sau Roma antică, pentru a-ţi da seama de mediocritatea noastră. Astăzi scrisul fiind unicul mijloc de lansare, orice om muncitor urît şi netalentat se poate ridica în bună voe. Regret timpurile în cari adevărurile ultime se spuneau pe la răspântii şi în cari tu ai fost un pontifex maximum al gândirii.

Te îmbrăţişează E. Cioran
PS: Îţi scriu dintr-un sat din judeţul Arad (Ineu). 25 Iulie 1936

Emil.Cioran.catre.Petre.Tutea.1936.07.25.4.2-3

*

Dragă Petre Ţuţea,

Emil.Cioran+Petre.TuteaFotografia aceia în care cineva ne-ar putea crede nişte petiţionari dezamăgiţi sau nişte profeţi demenţi, rătăciţi în zoologia rumânească mi-a făcut sensibilă alăturarea noastră în blestemul aceleiaşi soarte. Suntem meniţi amândoi să protestăm în această înfundătură a lumii şi să menţinem, prin suferinţă, insomnia spiritului. Nu că în alt colţ al spaţiului am putea fi fericiţi – căci n-am descoperi pe D-zeu nicăeri, dar am şti peste tot ce e moartea -, ci faptul că aici îmi pare gloria inutilă şi imposibilă mă umple de o amărăciune inexistentă şi ininteligibilă aiurea. Suntem atât de singuri, încât nu mai putem colabora decât cu D-zeu. Este unicul meu gând şi unica mea scăpare. Tu cred c’ai observat demult: nu există nimeni. Asta mă consolează şi de lipsa de glorie şi-mi arată că la urma urmei este indiferent ce eşti, din moment ce te afli subt soare.

Eu sunt un Diogene care şi-a stâns lămpaşul, întâlnindu-te pe tine. În fine, un om. Şi părăsesc şi butoiul, ca să te îmbrăţişez.

Emil Cioran

Sibiu, 29 Iulie 1937

Emil.Cioran.catre.Petre.Tutea.1937.07.28.4.17

*

Paris, 25 Nov. 1937

Dragă Petrică,

Cred că puţini oameni au avut şansa să li se mediteze destinul în adierile crepusculare ale Veneţiei. Nu mă îndoesc însă că m’am ridicat prin înţelegere la pateticul existenţii tale, în acel oraş de fericiri melancolice. Era o după-amiază de Noembrie, aerială şi profundă, când am avut revelaţia rosturilor tale în lume, a apariţiei unice – şi de ce n’aş spune-o? – a imensei tale singurătăţi. Ştiu prea bine că nu-ţi este plăcut să-ţi fac cel mai mare compliment care se poate aduce unui om: singurătatea lui absolută, dar, dragă Petrică, dacă te-ar înţelege oamenii ar mai avea vreun rost prietenia noastră?

Sunt poate singurul care a priceput dimensiunea shakespeare-ană a fiinţii tale, precum îmi place să cred că eşti singurul care ai pătruns incurabilul trecerii mele printre dobitoace. Îţi scriu din oraşul în care toate îndoelile sunt permise, şi care adaugă umbrelor mele un parfum de cangrenă. Sunt fericit că pot să stau aici singur, neînchipuit de singur, şi că sunt departe de Balcanii în care numai tu justifici apariţia soarelui.

Cu vechea dragoste, a lui E. Cioran

13, rue du Sommerard, Hôtel Marignan, Paris Ve

Emil.Cioran.catre.Petre.Tutea.1937.11.25.3.143

*

Dragă Petrică,

Ţi-aş fi scris mai de mult, dar fusesem informat că eşti plecat în propagandă pentru o cauză „pierdută”, deşi nu prea văd care ar fi cea câştigată. Părerea mea este că indiferenţa constitue singura soluţie pentru un spirit infinit superior frământării inutile de acolo şi am condamnat totdeauna generozitatea ta, insuficienţa de narcisism la un om pe care introspecţia îl poate dispensa oricând de lume. De ce-ţi sleieşti talentele pe un teatru de periferie şi-ţi risipeşti avânturile geniale subt un cer fără infinit? Cumpără-ţi un om – sau dacă vrei – mai mulţi, cari să-ţi asculte chinurile spiritului; căci altfel, oamenii nu-ţi vor ierta niciodată de a le fi spus gratuit totul. Universul este un sabbat de burghezi, înnebuniţi de propria lor mediocritate, iar legile lui le-a fixat D-zeu într’un consiliu de băcani.

De câte ori citesc câte un lucru inteligent mă gândesc la tine, iar claritatea ta vizionară, accentul patetic al înţelegerii tale, îmi trezesc imaginea unui secol al XVIII-lea meditând Apocalipsul. De când sunt în Franţa am început să iubesc acest secol, pe care nu-l putem dispreţui fără să evacuăm inteligenţa din istorie. Mi-am adus aminte cu plăcere de vremea când la Berlin, tu împreună cu Sorin [Pavel] făceaţi elogiul magnific al iluminismului şi eu privindu-l ca pe-o aberaţie. Nu ştiu de ce, dar parecă de atunci am îmbătrânit toţi şi ne-am compromis; avem prea multe „atitudini” în urma noastră şi fiecare an, apropiindu-ne de moarte, adaugă un plus de singurătate raporturilor noastre.

România este tot atât de insignifiantă la Paris, ca şi la Berlin, cu diferenţa că acolo eram “dort unten” şi aici “la-bas”.

Cu toată dragostea,

E. Cioran

Paris, 19 Ian. 1938

13, rue du Sommerard, Hôtel Marignan, Paris Ve

Emil.Cioran.catre.Petre.Tutea.1938.01.19.4.97

*

20 Febr. 1938

Dragă Ţuţea,

Pentru un om care a fost cât de puţin infectat de romantism german, de muzică şi de metafizică, Franţa apare ca un farmec superficial de anecdotă. O ţară care trăeşte prin formule vide, dar care punând graţie în tot, nu te exasperează niciodată. Am o senzaţie de libertate infinită de câte ori mă gândesc că n’am ce învăţa de la francezi. „Spiritul” începe unde sfârşeşte neliniştea lor. Cine admiră Franţa fără o nuanţă de dipreţ este un naiv ridicul. Nu este mai puţin adevărat că de câte ori mă leg de ea sau îmi primplu un surâs ironic, inteligenţa protestează în mine însumi şi o apără cu încăpăţânare. Căci Franţa este pseudonimul inteligenţii. Când tu spuneai că înţelegi prin inteligenţă ceia ce înţeleg francezii, ai anticipat o experienţă pe care o fac zilnic. Aici prostia cade subt penalitate şi nu mă îndoesc că reclamând un prost îl expui unei percheziţii imediate. Imbecili câţi vrei, chiar prea mulţi, dar nici un prost. O servitoare îl are pe La Rochefoucauld în sânge şi un băcan dacă-ţi descopere vreo iluzie, te dispreţuieşte. Spengler a scris cartea lui pentru Franţa şi te rog să-ţi închipui cu ce voluptate savurez amurgul unei mari culturi, degradarea vitalităţii unui popor, panica lucidă a unei societăţi. O ţară fără tineri, fără ambiţii şi fără prejudecăţi. De n’ar exista primejdia din afară, orice cetăţean francez ar declara public că Franţa nu mai are nimic de făcut. E drept că a făcut tot şi că plămânii ei mai respiră doar prin orgoliu, dar aceasta nu îndulceşte o soartă ireparabilă. O Românie legionară în câţiva ani de zile ar putea vorbi cu Franţa fără nici un ton diplomatic, căci nimic nu provoacă aici complexe de inferioritate mai mari ca fenomenele de afirmare instinctivă. Franţa n’are ce să opună forţei în afară de paradox. La acesta apelează ea în toate eşecurile de politică externă şi internă. Întrebarea ta stranie, dacă tot francezii sunt la putere, poate mai curând decât credem se va degrada într’o evidenţă. Franţa este un tot ce tinde să devină nimic, România un nimic ce tinde… Dar, vai! am uitat că Pitpalac [Carol al II-lea] îi dă un curs funebru şi ridicul.

Te îmbrăţişează E. Cioran. 13, rue du Sommerard, H[otel] Marignan, Paris Ve

Emil.Cioran.catre.Petre.Tutea.1938.02.20.3.142

*

Menton, 6 Ianuarie 1939

Dragă Petrică,

Nu ştiu dacă te-ai îmbolnăvit vreodată de primăvară de mare, de întinderi. Este cazul meu. Dar pe când eu a trebuit să vin să le văd, tu le descoperi probabil în vocile lăuntrice. Şi astfel între noi se interpune infinitul, care îţi îngăduie independenţa de natură. Tu eşti un Socrate oceanic. Al tău E.C.

Emil.Cioran.catre.Petre.Tutea.1939.01.06.3.128

*

Menton, Vinerea Patimilor, 1939

Dragă Petrică,

Am scoborât din nou pe Coasta de Azur, printre aceşti englezi, obosiţi de bogăţie şi dezabuzaţi de imperiu, pentru a-mi consola vidul în preajma lor şi a-mi acorda plictiselile unor străluciri ce le admir din vanitate. Condiţia mea de valah decadent nu mai e suportabilă decât în falsa somptuozitate a milionarilor, şi a mării. A purta o conştiinţă de apus de imperiu într’un popor înăbuşit de gestaţie!

Tu eşti un băiat de popă care batjocoreşte pe Hegel şi eu un altul care-i iritat de trivialitatea înălţătoare a lui Beethoven.

Neamul „acela” îşi salvează apocaliptica lui absenţă prin oboselile noastre şi ale prietenilor noştri, pe care-i putem număra pe nişte degete ciuntite.

Îmi pare rău că nu sufăr de halucinaţii ca să înjgheb o conversaţie cu vocile mării, spre a uita pe oameni şi femeile lor. Destinul meu de ex-amorezat într’o lume de păşiri zadarnice şi repetate mă apropie mai mult ca niciodată de prostia elementelor, de clarele non-răspunsuri ale naturii.

Tu-mi scriai din Budapestea de plăceri de „ţăran înstărit”. Eu nu cunosc decât desgusturile neînstăririi în lume.

Cu vechea şi cu marea dragoste a lui E.C.

Emil.Cioran.catre.Petre.Tutea.1939.04.07.3.187-8

*

Vichy – Poste Restante, 24 Martie 1941
Dragă Petrică,

Aş fi vrut să-ţi scriu în ruseşte, dar nu ştiu nici măcar calificativele: divin şi geniu, prin cari obişnuesc eu să-mi încep răvaşele către tine. Te-am invidiat şi te-am înjurat că ţi-ai prelungit peste bunul simţ concubinajul cu Stalin şi m’ai lăsat singur în spaţiul valah. Tu eşti cel mai norocos dintre noi: îţi refaci geografic etapele spirituale. Pe vremea când te-am cunoscut Moscova era o sursă lirică a temperamentului tău. Doar Napoleon şi Rilke o mai iubiseră atât!

Absenţa ta a ratat trecerea mea prin România. Au fost acolo lucruri pe cari numai noi le-am fi putut comenta, în contradicţii absurde şi superbe, în avânturi şi în amărăciuni, ca esteţi ai neşanselor autohtone şi paraziţi shakespeareni ai rosturilor neîmplinite. Încă o dată m’am convins că pe acolo numai viaţa privată are un sens, că în afară de şpiţ şi de muere totul eşuiază, chiar şi … idealul. Nouă nu ne-a rămas decât să ne punem simţurile la bătaie, să ne încurajăm glandele ca nişte farsori pătimaşi şi apoi să ne înecăm într’o vastă ciorbă de burtă ca protest împotriva “lumii valorilor”.

Eu sunt pe aici, pe unde totul a fost. Asta mă consolează. Căci nepetrecându-se nimic, îmi văd de treabă. Ţi-aduci aminte de acea întrebare pe care mi-o puneai prin 1938 la sfârşitul unei scrisori: “Pe acolo tot francezii sunt la putere?” Lebensdrang-ul [instinctul vital] e totuşi realitatea fundamentală. Pe chestia asta cred că nu mai eşti raţionalist.

Am avut plăcerea să cunosc o admiratoare de-a ta: pe zdravăna şi subtila Marinchen. Ea este o excepţie la teribila ta definiţie a românilor. Inutil să-ţi spun că n-am discutat decât despre tine, despre faptul că suntem contemporani… La Berlin l-am văzut pe Sorin [Pavel]. A ajuns la limita lucidităţii. Nu cred să existe un om care să se înşele mai puţin ca el. E un neant căruia vitalitatea îi refuză absolutul sau sinuciderea. A mers mult prea departe pentru a fi un ratat. Singurul dintre noi care trăeşte în “Grenzsituation” [situaţie limită, de graniţă]. Pe latura aceasta noi suntem nişte balici [boboci].

Te îmbrăţişează E.C.

Spune-i te rog salutări Marietei şi informează-mă despre soarta lui Haig [Acterian]. Multă afecţiune lui Georgel [Demetrescu, fost director în Ministerul Economiei Naţionale] şi prietenilor noştri.

Emil.Cioran.catre.Petre.Tutea.1941.03.24.4.22

*

DECLARAŢIE A LUI PETRE ŢUŢEA ÎN LEGĂTURĂ CU EMIL CIORAN:

Această declaraţie a lui Petre Ţuţea a fost publicată În “Lumea Creştină” din numărul 141 al “României libere” care a apărut Duminică, 10 iunie 1990.

În privinţa mea şi-a lui Emil Cioran, nu poate fi vorba de interviu, fiindcă în interviu nu se poate medita. De aceea, fac următoarea declaraţie:

În vederea întâlnirii cu dumneavoastră, am fost neliniştit metafizic, în următoarele forme:

1. M-am gândit la cei trei termeni metodologici ai cercetătorului modem: observaţia, experimentul şi raţionamentul. Neliniştea gnoseologică, produsă de aceşti termeni, a fost determinată de lipsa experimentului – pentru că n-am lucrat niciodată într-un laborator – eu folosind, ca şi cei vechi, doar observaţia şi raţionamentul. La care mai pot adăuga, în cazul meu, informaţia livrescă. Dar, absenta inspiraţiei, în ceea ce mă priveşte, precum şi căutarea zeului, pentru a înţelege înţelepciunea, la Socrate, ne situează – pe mine, ca şi pe el – în poziţia de căutători, care caută neaflând şi ştiu neştiind adevărul. Aceasta este calea omului, opusă căii Domnului (Bossuet), calea omului trebuind să se retragă înaintea căii Domnului, care îmbracă două forme: inspiraţia – favoare divină – şi revelaţia – acţiune directă a Divinităţii (cf. T. Crişan, şeful secţiunii de beatificare de la Vatican, care invocă un teolog ortodox, al cărui nume îmi scapă. Din punctul de vedere al acestui teolog, acceptat şi de T. Crişan, Biblia este în întregime inspiraţie e la Facerea lui Moise până la Apocalips, dar nu este toată canonică, adică revelată, Biserica Ortodoxa fiind cea care decide canoanele obligatorii pentru credincioşi).

Mi-aduc aminte de afirmaţia lui Newton care, întrebat cum a descoperit legea gravitaţiei universale, a răspuns: am fost inspirat! Deci inspiraţia, nu căderea mărului, l-a dus la această lege. De altfel, omul singur se mişcă în mijlocul fenomenelor lumii exterioare şi interioare, care tac legic. Aşadar, citirea fenomenelor de omul presupus autonom, este iluzorie. Tot Newton, când se întreabă ce este gravitaţia, răspunde: Dumnezeu. Afirmaţia este consemnată, cred, în lucrarea lui, Principia mathematica naturalis philosophiae.

2. O altă formă a neliniştii mele metafizice este legată de legenda mea, căreia nu am reuşit să-i dau conţinut adecvat.

3. De asemenea, o formă de nelinişte o datorez supradimen­sionării mele, făcută amical de Emil Cioran. Mă folosesc aici de o afirmaţie a lui, în portretul pe care i-l face lui Joseph de Maistre, care l-a lăudat atât de exagerat pe papă, încât Sanctitatea Sa s-a cutremurat. Fiindcă există, după Cioran, şi asasinat din entuziasm.

Eu mă mişc dogmaţic creştin, în “orizontul misterului”, cum a spus Blaga despre om. În alt context, am afirmat că dogma este un mister revelat (Lalande). Misterul reprezintă singura formă eliberatoare din neliniştile mărginirii personale, înlănţuirii cosmice şi comunitare şi perspectivei infinitului şi a morţii. Libertatea trebuie gândită dogmatic, conform învăţăturii creştine, care este religia libertăţii. Nu fac un paradox, cită vreme libertatea este trăită aici, ritualic, în Biserică, iar dincolo, pentru cei fericiţi-mântuiţi, este eternă, fiindcă, şi în biserică şi în lumea de dincolo, domneşte dogma: “Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber!” (Imitatio Christi).

În ceea ce îl priveşte pe Cioran, îmi permit să-l înfăţişez în aceşti termeni: el se consideră “sceptic de serviciu al unei lumi în declin” şi trăieşte în conflict cu Sfântul Pavel şi cu Absolutul divin. În reeditarea lucrării lui Pe culmile disperării la editura “Humanitas” se reproduce următorul text: “Oricât m-ş fi zbătut eu în această lume şi oricât m-aş fi separat de ea, distanta dintre mine şi ea n-a făcut decât să mi-o facă mai accesibilă. Deşi nu pot găsi un sens în lume, un sens obiectiv şi o finalitate transcendentă, care să arate înspre ce evoluează lumea şi la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme ale existentei a fost totuşi în mine un prilej de veşnice încântări şi tristeţi”. Acest text mă duce gândul spre cele două lumi: lumea vizibilă, trecătoare, şi cea invizibilă, eternă, ale sfântului Pavel, criticat de Cioran. Invocată în această luare de poziţie, transcendenţa defineşte sensul existentei lui Cioran în Univers. Cu sau fără voia lui. Textul citat mă îndreptăţeşte să-l văd pe Emil Cioran în amurgul existenţei lui, împăcat cu sine, jocul celor două lumi paulinice ducându-l la mântuire, sensul existenţei lui fiind determinat de absolutul divin, odată cu desprinderea de pesimismul şi de neliniştile lumii de aici. Eu cred că marele meu prieten, Emil Cioran, va înlătura, mântuitor, şi poziţia faţă de Sfântul Apostol Pavel şi neterminata ceartă cu Divinitatea, subordonându-se absolutului divin.

Mai am de adăugat ceva, în legătură cu Cioran:

Nu există intelectual, care merită acest calificativ, fără să trăiască neliniştile metafizice ale lui Cioran, numai că nu orice intelectual adevărat poate practica sinceritatea lui totală. De altfel, toată existenţa omului este un joc dialectic nesfârşit. (Folosesc aici termenul, tocit de prea multă utilizare, al dialecticii.) Am o rugăminte faţă de Cioran: să nu mă mai supradimensioneze, pentru că această exagerare, venind de la o personalitate ca a lui, îmi sădeşte în suflet, sau intensifică în mine sentimentul dureros al neîmplinirii. Acest sentiment este fructul dintre eul concret şi ideal.

Această “declaraţie” a fost comunicată lui Gabriel Liiceanu o dată cu dorinţa expresă a lui Petre Ţuţea ca ea să-i fie transmisă lui Emil Cioran. Ea a fost consemnată de  Alexandru Popescu (“astăzi, 4 iunie 1990, orele 17,00” – aşa după cum se specifică) şi publicată în revista 22, numărul 22 din 15 iunie 1990, cu titlul “Sentimentul dureros al neîmplinirii”.

NOTĂ: În volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, numele lui Alexandru Popescu este confundat în mod prezumţios cu Andrei Pleşu, deoarece Popescu semnase în Revista 22 cu iniţialele A.P.

*

ŞI O SCRISOARE A LUI PETRE ŢUŢEA CĂTRE EMIL CIORAN:

Dragă Emil,

Mă gândesc cu plăcere la clipa când ne-am cunoscut. Ţin să subliniez că apari, pregnant, în conştiinţa mea în mod pur, detaşat de timp şi spaţiu. Încerc să gândesc jocul pe care-l port între prietenie şi admiraţie. Am certitudinea că te-ai împlinit, eu însă nu. Mă consolez nu cu această iluzorie formă a nemuririi – gloria -, ci cu nemurirea religioasă, care punctează cimitirele cu cruci.

Crucea simbolizează anularea distincţiei între glorioşi şi învinşi. Fără religia creştină omul ar trăi neliniştea produsă de limitele vieţii şi de moartea absolută. Ce glorios este creştinismul ce populează templele şi cimitirele cu nemuritori! Religia creştină asigură fraternitatea între glorioşi şi anonimi şi învinşi. Fără creştinism, umanitatea ar fi alcătuită din bipezi anonimi şi glorioşi. Ce glorioasă e viziunea creştină asupra omului în care nebunii, neîmpliniţii şi geniile se întâlnesc, fratern, aici şi dincolo!

Religia creştină ne permite să vorbim despre oameni fără deosebire. Este şi firesc, pentru că, deşi fizic se aseamănă, metafizic se deosebesc prin destin. De altfel, metafizica, această disciplină filosofică fundamentală, nu a putut şi nu poate înlocui religia. Religia creştină, prin puterea ei nivelatoare, înlătură oamenii de prisos; ea înlătură dezgustul existenţei şi spaima morţii absolute.

Dragă Emil, sunt bătrân, bolnav şi trist. Sunt neliniştit de perspectiva morţii. Ce pustie ar fi viaţa fără temple, sacerdoţi şi credincioşi! Îmi pare bine că şcoala, cu toate disciplinele ei, nu poate înlocui Biserica.

P.S. Dragă Emile, cred că-ţi aduci aminte de scrisoarea, trimisă acum câţiva ani, prin care te rugam să-ţi las camera de lângă Cişmigiu. Acum, când perspectiva morţii mă preocupă mai mult ca altădată, revin cu aceeaşi rugăminte, pentru a avea şi tu, când te vei fi întorcând la Bucureşti, un acoperiş.

3 martie 1991
Bucureşti, Petre Ţuţea – via Fabian Anton

Sursa: MĂRTURISITORII

Scrisoare Petre Tutea - Emil Cioran

Print Friendly, PDF & Email
3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

FOLLOW US ON