1

9 August 2015

Măriuca Vulcănescu: “Să ne rugăm la Dumnezeu și pentru dușmanii noștri” – Învăţătura lui Mircea Vulcănescu

Mircea si Mariuca Vulcanescu - Marturisitorii Ro

La 82 de ani, împliniţi pe 1 iulie 2015, Doamna Mariuca Vulcănescu păstrează încă un suflet tânăr, o vioiciune a duhului care vine, desigur, dintr-o viaţă de mărturisire a unei alte lumi, a vremurilor în care libertatea însemna să lupţi pentru adevăr, pentru dreptate şi mai ales pentru Hristos. O lume în care mărturisirea era un fapt subînţeles, un lucru firesc, constitutiv firii celor cu adevărat aristocraţi. În Doamna Mariuca este prezent şi tatăl ei, mărturisitorul Mircea Vulcănescu, care, poate tocmai pentru că a plecat când ea era mică, pentru a-şi mărturisi Crezul, L-a lăsat pe Bunul Dumnezeu să aibă grijă de fetele lui. Şi nu s-a înşelat. De fapt, cea mai mare luptă a omului acestuia a fost ca în întreaga sa viaţă să nu înşele niciodată pe nimeni, să-i primească pe toţi ca pe Hristos – şi mai ales să nu se înşele pe sine însuşi, iubind lumea aceasta, familia şi propria viaţă mai mult decât pe Dumnezeu. De aceea şi Domnul l-a luat înainte de a-şi definitiva opera lumească, pentru a-şi continua acolo sus rugăciunile pentru neamul dreptslăvitor în care s-a născut. 

– Doamnă Mariuca, vă propun să ne întoarcem în timp: cum se vede tatăl dumneavoastră, Mircea Vulcănescu, prin ochii copilului de atunci?

Am deja 81 de ani, dar copilăria este atât de ancorată în mine… Îmi amintesc cu bucurie de familia mea, trăiam într-o armonie extraordinară! Era așa, o căldură, cu toate că tata avea foarte mult de lucru, dar își dădea seama că pentru noi, copiii, trebuie să fie foarte cu luare-aminte și să ne îndrume în joacă; și Duminica ne-o consacra, învățându-ne să ne jucăm frumos, să facem sport… și tot ce știa el, să știm și noi.

– Era importantă această apropiere în familie dintre tată și copii?

– Foarte importantă! Și, mai ales, tata nu era aspru cu noi. Țin minte că eu plângeam noaptea – pentru că tata primea foarte mulți musafiri, care erau zgomotoși, și doar o ușă cu geam ne despărțea de ei – iar eu mă trezeam și începeam să plâng, fiind și foarte mică. Și tata venea, punea mâna pe mine, și se bătea pe mână. Eu, când auzeam plici!, plici!, amuțeam și nu mai plângeam, știam că a venit tata să mă liniștească. Dar nu ne bătea, se bătea pe el.

Educația ne-o dădea în primul rând prin exemplul lui, pentru că era un exemplu de corectitudine și cinste. Avea și foarte mult umor – când făceam pozne nu ne certa, ci râdea puțin de noi, ceea ce ne rușina grozav! Și nu numai cu noi era atât de bun, țin minte că-și dăduse și hainele unui sărac care trecea pe stradă, i-a dat paltonul lui. Lumea îl iubea foarte mult, pentru că era generos și cald, și-i înțelegea pe toți, indiferent de condiția lor socială. Și subalternii lui îl iubeau. Era cât se poate de înțelegător, avea multă căldură… Chiar și atunci când mă certa, era totuși mângâietor, ca să pot înțelege și să regret.

Un tată îți dă ideea despre cum este Dumnezeu – așa, în mic, este o miniatură a Creatorului. Și, cum tata era destul de mare, vă închipuiți cu cât mai mare era Creatorul pentru noi! Pentru noi, tata era reprezentantul lui Dumnezeu – cum e firmamentul, cum e cerul, ceva care ți-a dat viață și te hrănește spiritual…

Mircea Vulcanescu impreuna cu fiica sa Mariuca - 1939 - Marturisitorii Ro

Momentul arestării

A fost arestat în 1946, când aveam 13 ani. Lucrurile erau deja mai dureroase atunci – începuse războiul, și tata încerca tot timpul să ne susțină moralul. Foarte mult se dăruia pe sine; de pildă, la începerea războiului, s-a lăsat dus pe front, în nordul Transilvaniei. După aceea a fost rechemat și făcut secretar de stat, fiind foarte apreciat ca om de o cinste deosebită și recunoscut ca o valoare.

– Cum a fost momentul arestării?

– Noi eram plecați din București, dar am aflat că au venit noaptea… Tata își pregătise valiza de mult; se aștepta să fie luat. Un moment-cheie a fost atunci când au coborât la mașină, pentru că tata uitase ceva în casă și s-a întors o clipă. Mama i-a zis apoi: „Dar nu puteai să ieși prin dos?!”. Dar nu: tata s-a scuzat, s-a dus, și-a luat lucrul înapoi – securiștii probabil că o sfecliseră în momentul ăla! – și totuși s-a întors la ei.

Eu eram atunci cu sora lui, la Câmpulung, și când ne-a spus mama că tata nu mai era acasă, m-am întors degrabă. Era prima dată când călătoream singură cu trenul… După aceea l-am văzut la arsenal, unde era arestat preventiv împreună cu toți cei din fostul guvern. Acolo aveam voie să-l vedem în fiecare zi, mergeam cu de-ale gurii și ne povestea lucruri foarte interesante din istoria țării, ne ținea la curent cu toate, dându-și seama că trebuie să fim pregătiți și cultural, și sufletește. Încerca să ne întărească în viitorul care ne aștepta, și pe care probabil că îl prevedea.

Apoi a început procesul la care am asistat și noi. În timpul procesului erau pauze, și ne-a arătat cât a slăbit – pentru că la arsenal, totuși, afară de ce-i duceam noi, nu se putea atinge de mâncarea de acolo. Erau unii care erau foarte flămânzi și le dădea mâncarea lui, iar el slăbise foarte tare. După aceea a fost trimis la Văcărești și, în cele din urmă, la Aiud.

Eu nu l-am mai văzut de atunci. Doar sora mea l-a mai văzut la Aiud, pentru că s-a dus să-i ceară consimțământul să se mărite. În orice caz, el nu voia să vină mama – spunea că acolo e iadul, și nu voia ca ea să vină acolo. Eu n-am fost decât după ce murise și i-am căutat mormântul. M-am dus cu o valiză să-i iau rămășițele pământești… S-a dezvelit un mormânt, și eu cred că era tata, dar nu l-am luat atunci, am zis să nu-l deranjăm. Mai târziu dealul acela a fost tăiat, și tot pământul, cu tot ce era înăuntru, a fost trecut dincolo de linia ferată.

M-am dus după aceea la Aiud așa, ca în pelerinaj. M-am dus și de curând, când oficialitățile ne-au primit cu cinste. Ni s-a vorbit foarte frumos de tata.

Mircea Vulcanescu in temnita desenat de fiica sa Mariuca Vulcanescu - Marturisitorii Ro

„Am încercat să văd partea luminoasă a lucrurilor”

– Erați în închisoare când ați aflat că a murit tatăl dumneavoastră?

– Da, dar nu cred că am aflat atunci, eu fiind în lagăr – însă l-am visat că-mi făcea semn cu degetul, așa, cum faci unui copil ca să fie cuminte. Ca și cum mi-ar fi zis: „Să ai grijă!”. Aveam 18 ani pe atunci.

– Unde ați fost închisă?

– În lagărul de la Ghencea, și de acolo am fost trimisă la lucru, la Popești-Leordeni. Aici am lucrat alături de foarte multă lume, și foarte diversă – erau, de pildă, „dizlocatele”, niște țărănci care fuseseră luate de la casele lor și trimise în alt loc, din care însă plecaseră, și atunci au fost arestate că nu stătuseră acolo unde le fusese poruncită destinația. Ele m-au învățat să lucrez, să sap și, într-adevăr, femeile acelea m-au ajutat foarte mult să mă simt ca ele, să mă simt țărancă, și să învăț să fac treabă bună cu pământul. La fel și Theresa von Stubenberg, care era dintr-o familie nobilă a Banatului, mi-a spus: „Uite, trebuie să-ți alunece mâna pe coada sapei, că altfel faci bătături!” – și într-adevăr, se făcuseră bătături, și zice: „Așa cum ții gâtul unei viori, tot așa să ții mâna pe coada de sapă”. M-a învățat asta, și deja a fost foarte mult! Și ajunsesem să-mi pară bine că sunt într-un astfel de loc, cu oameni care te învață ce știu ei și deprinzi niște lucruri foarte frumoase.

După aceea, în urma unui protest din străinătate, pe baza faptului că nu ar fi trebuit să fim puse la muncă, din moment ce nu eram nici măcar condamnate (pentru că nu fuseserăm judecate), ne-au dus la Dumbrăveni, care era o închisoare vestită – eram rude de foști demnitari, persoane periculoase! Am fost adunate multe într-o odaie și ne petreceam vremea povestind, sau făcând poezii, dar mai cu seamă ne rugam. Erau și niște măicuțe cu noi care organizaseră ore de rugăciune, în care toată lumea se cumințea și se concentra și ne rugam împreună.

Întotdeauna, în orice situație am fost, am încercat să văd partea luminoasă a lucrurilor, pentru că, dacă Dumnezeu îți dă ceva, nu începi să spui „De ce?” – ci „Să vedem cum facem să fie cât mai bine!”.

– Ce vă dădea putere să rezistați?

– Faptul că tata era închis, și nu se putea ca el să reziste iar noi să nu rezistăm! Adică trebuia să ne întărim sufletește în ideea că ne vom aduna din nou, că vom scăpa și vom fi din nou împreună – cu o experiență în plus.

Pentru mine, temnița a fost un fel de cinste. Știam că în felul acesta poate o să mă apropii mai mult de tata, și când va ieși și el, și eu, poate o să-l înțeleg mai bine – pentru că eu, fiind cea mai mică în familie, eram mai răsfățată, mai neserioasă, și detenția mi-a dat o oarecare „coacere” a sufletului și a minții. Dar a trebuit să rămân cu gândul, pentru că nu l-am mai găsit în viață…

– Ați rămas doar cu imaginea tatălui.

– Da – cu mai mult chiar: cu o prezență sufletească.

Mariuca Vulcanescu la Statuia lui Mircea Vulcanescu - Piata Sf. Stefan Bucuresti

„Să nu ne răzbunați!”

– Tatăl dumneavoastră a lăsat ca un fel de testament cuvintele: „Să nu ne răzbunați!”. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cei care i-au făcut rău?

– Nu. Ne era foarte milă de ei. Ne-a transmis sentimentul acesta, pe care probabil îl simțea și el. O milă pentru faptul că erau răi, că erau siliți să facă lucrurile pe care le făceau. Pot să spun că am găsit chiar și în acei paznici, care erau puși să se poarte urât cu noi, o vibrație de omenie.

– Ați căutat să vedeți partea luminoasă.

– Da. Ăsta e un dar pe care probabil l-am moștenit de la tata. Pentru că sunt oameni care au sentimentul urii fără să vrea, dar îl cultivă ca o apărare – or noi nu aveam așa ceva, aveam milă față de oamenii care erau puși să facă lucruri rele și nu-și dădeau seama. De aceea, am găsit cuvintele lui tata foarte adevărate. Răzbunarea este o prostie mare de tot. Nu te poți răzbuna, pentru că faci mai rău decât au făcut ei. După părerea mea, nu așa rezolvi lucrurile. Dacă poți, să-i îndrepți pe cei care te-au pedepsit, să-i lămurești, și în felul ăsta să-i câștigi.

– Cum ați privit gestul tatălui dumneavoastră de a salva viața acelui tânăr cu prețul vieții sale?

– Semăna cu felul lui de-a fi. Era firesc în felul lui de-a fi, pentru că și până atunci își dădea mâncarea colegilor lui de detenție. De aceea a și slăbit foarte tare în închisoare.

– Cum îi vedeți pe tinerii din ziua de azi?

– Mi-e puțin milă de ei. Faptul că nu salută, că sunt complet indiferenți, poate mult mai impersonali – adică locuind într-un bloc, când dai de cineva și nu-i spui „bună ziua”, parcă n-am mai fi oameni! E ca o înstrăinare. Sunt lucruri elementare care lipsesc în ziua de azi, probabil și din lipsa de educație, dar mai ales din lipsa de modele.

– Erau altfel relațiile dintre oameni pe atunci?

– Știu eu?… Acum nu mai vezi zâmbetele acelea – bine, oamenii au și trecut prin greutăți și s-au amărât, dar cred că este și ceva care apasă. Atunci noi trăisem deja o perioadă de pace, de armonie, de când Țara Românească devenise regat. Pe urmă a izbucnit războiul – asta a fost cumplit, dar aveam deja un bagaj de fericire de câțiva ani, încât am putut să păstrăm o lumină, și să o mai și împrăștiem.

– Cu ce învățătură ați rămas de la tatăl dumneavoastră?

– Cred că așa cum sunt eu acum este totuși în urma învățăturii lui – felul în care mă port, felul în care nu fac excese, felul în care încerc să înțeleg și să ajut cât pot… Și ultimul cuvânt, într-adevăr, este să ne rugăm la Dumnezeu și pentru dușmanii noștri.

 

Material realizat de

Raluca Tănăseanu pentru Revista Familia Ortodoxă

Sursa: MĂRTURISITORII


Interviu cu Mariuca Vulcanescu (I) despre viata lui MIrcea Vulcanescu pana la arestare

Interviu cu Mariuca Vulcanescu (II). Arestarea. Procesul. Inchisoarea.

Vă mulţumim dacă daţi mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someonePrint this page

One thought on “Măriuca Vulcănescu: “Să ne rugăm la Dumnezeu și pentru dușmanii noștri” – Învăţătura lui Mircea Vulcănescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *