Lupta şi viaţa eroinei Măriuca Vulcănescu, fiica filosofului-martir Mircea Vulcănescu. Arhitecţi români în temniţele comuniste – Documente, fotografii, mărturii


Vlad Mitric - Arhitecti Romani in Temnitele ComunistePrin amabilitatea autorului publicăm în premieră online textul dedicat de tânărul arhitect-cercetător Vlad Mitric-Ciupe doamnei Măriuca Vulcănescu, fiica filosofului-martir Mircea Vulcănescu, în cartea sa, “Arhitectii români şi detenţia politică 1944-1964: între destin concentraţionar şi vocaţie profesională”. Apărută la INSTITUTUL NATIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI – Academia Română (2013), lucrarea este disponibilă spre comandă online la Librărie.net sau spre achiziţionare directă la Librăria Mihai Eminescu sau sediul INST. Fotografiile de arhivă şi documentele în facsimil sunt preluate de la autor, căruia îi mulţumim şi pe această cale. Însoţim materialul cu o emisiune-video realizată de Radu Moraru cu fiica mărturisitorului, prigonit şi azi, la 63 de ani de la moartea sa martirică, în ciuda mesajului său profund creştin din infirmeria de la Aiud în care şi-a dat duhul: “Să nu ne răzbunaţi!”.

Maria Ioana Vulcănescu – Măriuca

Mircea Vulcanescu impreuna cu fiica sa Mariuca - 1939 - Marturisitorii RoLa 1 iulie 1933 s-a născut la București Ioana Maria Vulcănescu, fiica lui Mircea și a Margaretei. Bunicii din partea tatălui – Mihail și Maria (născută Tonescu), originari din Oltenia − au cumpărat la un moment dat un teren în București și au construit succesiv două case pentru copii. Maria Vulcănescu era casnică, dar făcea parte din Comitetul Femeilor Ortodoxe Române, aflat sub conducerea Alexandrei (Didina) Cantacuzino, instituție care avea ca scop ajutorarea tinerelor care se aflau în situații mai grele, orfane sau foarte sărace. Bunicul era contabil la minele din Petroșani, „foarte apreciat pentru corectitudinea sa“ 1. Margareta-Ioana Vulcănescu era strănepoata Mariei Kretzulescu și a lui Alexandru Niculescu, denumit Maître de Grace de către Napoleon al III-lea.

Curier pentru front, la 12 ani

Mircea Vulcănescu s-a născut în 1904 și a urmat clasele primare în București până la intrarea României în război, în 1916, când capitala a fost ocupată de trupele germane, iar întreaga familie s-a refugiat la Iași. A participat la diverse activități de ajutorare a frontului, fiind curier, la vârsta de 12 ani. Familia s-a întors în București la încheierea păcii, iar Mircea Vulcănescu și-a continuat studiile la liceele „Mihai Viteazul“, iar mai apoi „Gheorghe Lazăr“. După absolvire, tatăl său l-a îndrumat tot spre economie − propria lui specialitate −, în timp ce înclinația tânărului Mircea „era în mare măsură spre literatură, filosofie și multiplele laturi ale culturii“ 2.

Economia însă a constituit domeniul prin care a contribuit din răsputeri la susținerea României în perioada grea a celui de-al Doilea Război Mondial, fapt care i-a și prilejuit arestarea și condamnarea la 8 ani temniță grea, cu confiscarea întregii averi, ca membru al guvernului mareșalului Ion Antonescu.

13 vagoane de aur pentru România

Concret, a fost subsecretar de stat în ministerul Finanțelor Publice și a obținut de la germani − aliații de atunci − 13 vagoane de aur contra hranei armatei germane pe teritoriul României 3. Soarta ulterioară a acestui aur este cunoscută – a luat drumul Uniunii Sovietice.

În timpul detenției aspre de la Aiud, s-a aflat pentru o scurtă perioadă de timp alături de arhitectul G. M. Cantacuzino. Se cunoșteau încă din libertate, de pe vremea când petreceau lunile de vară la Eforie, unde arhitectul își pusese amprenta talentului și gustului său. La sugestia prințului Cantacuzino, Mircea Vulcănescu i-a trimis fiicei o carte poștală, sfătuind-o să se pregătească și să dea admitere la Facultatea de Arhitectură.

Mircea Vulcanescu in temnita desenat de fiica sa Mariuca Vulcanescu - Marturisitorii Ro
Mircea Vulcanescu in temnita desenat de fiica sa Mariuca Vulcanescu – Marturisitorii Ro

Fiind o desenatoare împătimită, chiar în perioada procesului părintelui său, Maria Vulcănescu a fost primită în atelierul său de sculptorul Ion Jalea 4. „Este sigur că în acele cumplite momente în care se pregătea condamnarea elitei țării, ceasurile petrecute în atelierul sculptorului mi-au fost un sprijin de neprețuit“ 5. După condamnarea lui Mircea Vulcănescu, soția și cele două fiice au fost obligate să părăsească locuința, fără dreptul de a lua mai mult de câteva mărunțișuri. Au fost primite atunci în apartamentul doctorului Sandu Sturdza, din bulevardul Ardealului, care le-a cedat încăperea cea mai spațioasă, cu orientare spre sud și cu logie, fosta sufragerie a familiei 6. Margareta Vulcănescu a mai profesat un timp la o școală elementară, iar după pensionare a predat lecții parculare, colindând orașul de la un elev la altul.

În ceea ce-l privește pe soțul acesteia, după condamnarea celor 18 acuzați în procesul membrilor guvernului Antonescu, fiica lui nu l-a mai văzut niciodată, doar soția a ajuns până la Aiud, pe vremea când încă se mai primeau pachete și mai exista vorbitorul lunar.
Ideea admiterii la arhitectură a prins contur și, în timpul unei vacanțe petrecută la familia profesorului Mihail Rarinescu − împreună cu fiica acestuia, Dina, colegă de clasă − Maria Vulcănescu a realizat macheta unei case la scara 1:50 − era anul 1948 și avea 15 ani.

Prigonită de la 18 ani

Mariuca Vulcanescu si mama sa, inainte de arestare
Mariuca Vulcanescu si mama sa, inainte de arestare

După terminarea liceului, în vara anului 1951, s-a înscris la cursul de pregătire de la Arhitectură. După câteva luni a sosit și momentul examenului, înainte de care fusese chemată la rectorat și chesonată despre situația părintelui.

„Am întrebat atunci și eu dacă în situația dată aveam dreptul să candidez la admitere. Mi s-a răspuns că da. A doua zi, urcând scările spre sala unde se ținea examen scris, am fost întâmpinată de colega mea de liceu care, din capul scării, m-a anunțat că eram ștearsă de pe listă. La această lovitură de trăznet m-am refugiat la Biserica “Dintr-o Zi” aflată lângă facultate și acolo am reușit să-mi revin din șoc“ 7.

Au urmat încercări de angajare ca desenator la diferite instituții, printre care și I.P.C., în atelierul arhitectului Octav Doicescu, cel care tocmai proiecta clădirea Operei. A petrecut cele 15 zile de probă într-un mediu foarte plăcut, alături de tineri ahitecți precum Valentin Iorga și alții. După o perioadă, a fost chemată la serviciul de cadre de către o persoană „care curând după aceea a plecat în Israel“ 8, punându-i-se în vedere că „nu este omul potrivit la locul potrivit“ și că trebuie să-și găsească un rost în altă parte. Beneficiind de intervenția unui prieten de familie, a fost primită la Institutul de Proiectări Miniere, cu sediul în pasajul care leagă Calea Victoriei de strada Academiei, unde a început un nou stagiu de probă, cu perspecva de a fi angajată datorită recomandării.

„Cele 15 zile au fost de această dată cumplite: clădirea avea încăperi sumbre, neluminate și se fuma îngrozitor de mult. Veneam pe drum spre casă rugându-mă la Dumnezeu să mă scape de acolo, după câteva zile urma să aflu dacă voi fi angajată sau nu“ 9.

Arestată pentru “activitate potrivnică actualului regim”

Nota de depunere arest Mariuca Vulcanescu - Marturisitorii ro

Chiar în noaptea următoare 10, doi securiști s-au prezentat la domiciliul familiei, începând o percheziție amănunțită. Temându-se că cei doi vor găsi o armă nedeclarată, Margareta Vulcănescu a scos din dulap pumnalul de paradă al soțului, „cu lama lucioasă dar boantă și cu cap de vulture semeț“, și l-a predat, rugându-i să precizeze că l-a dat de bunăvoie. Când se crăpa deja de ziuă, tânăra Vulcănescu a fost amabil invitată de la sediu, „pentru o simplă declarație“.

A ajuns, în schimb, la colonia Ghencea, un fost lagăr de tranzit pentru prizonierii germani de după 23 august 1944, devenit colonie pentru indezirabilii autohtoni.

Fisa Dosarul Penal Mariuca Vulcanescu - Marturisitorii Ro

În lagăr cu fiica lui Caragiale, soţia compozitorului Mihail Jora şi mătuşa sa

„Rânduri-rânduri de barăci despărțite între ele de garduri de sârmă ghimpată. În baraca în care am intrat era semiîntuneric, m-am trezit la o coadă cu mai multe doamne mai în vârstă decât mine, de exemplu chiar în fața mea era doamna Jora, soția compozitorului Mihail Jora, iar mai încolo mătușa mea, Michaela Vulcănescu, sora tatii. Pe o estradă, la un birou, trona o siluetă negricioasă și voluminoasă care înregistra numele persoanelor ce i se înfățișau pe rând, ca mărgelele unui șirag nesfârșit. Astfel ne-am trezit vreo 25 de persoane feminine îndrumate într-una din barăcile de acolo. În încăperea centrală ne așteptau paturile de fier negru cu saltele de cânepă aspră, umplute cu paie. Dincolo de sârmă ghimpată, într-o baracă similară, se strânseseră 75 de bărbați cărora li se hărăzise aceeași soartă. Eram cu totul aproximav 100.

Mai târziu am constatat că nu conta cine eram ci câți eram, numărul conta!

De cum s-a făcut ziuă, în încăperea de la intrare s-au instalat niște militari și au început să ne completeze niște dosare, pe rând eram chemate pentru completarea acestora. Am fost date pe mâna a două milițience puse să ne repartizeze câte un pat fiecăreia. Era nevoie și de o șefă dintre noi, fiind aleasă Fifi Petrescu, nevasta ministrului I. C. Petrescu, o gospodină remarcabilă, ordonată și harnică, cea care urma să dea raportul dimineața și seara. De a doua zi a început completarea dosarelor fiecăruia, eram chemate pe rând în fața gradaților ca să ne spunem numele, datele de naștere, iar ei adăugau din burtă și câte o vină. A venit și rândul unei frumoase doamne, cu o ținută dreaptă, impecabilă, pe care am aflat că o chema Logadi și care era de fapt Ecaterina Caragiale, fata marelui nostru dramaturg. Ea nu a vrut să răspundă la niciuna din întrebările ce i se puneau, spunând doar atât: «Sunt fata lui I.L. Caragiale care este sărbătorit în momentul de față, al cărui portret este afișat în tot orașul. Dumneavoastră faceți o mare greșeală să mă arestați pe mine, fata lui! Nu vă dau nici o altă declarație în afară de aceasta!». Curiozitatea feminină aflase ce se întâmplase în încăperea de alături, despărțită de sala cu paturi printr-un simplu perete de scânduri. Când doamna Logadi s-a întors printre noi era tot atât de dreaptă și de calmă ca mai înainte. Dar în toiul nopții ușa s-a deschis zgomotos și s-a auzit tonul poruncitor: «Logadi, strânge-ți lucrurile!». Ne-am speriat cu toate gândindu-ne ce urmări cumplite putea avea atudinea ei dârză și recalcitrantă… poate că urma să o trimită în Siberia!!! Prietenele au îmbrățișat-o cu lacrimi în ochi, văzând că e luată de lângă noi. Doamna Logadi lucra la Institutul de Microbiologie «Ion Cantacuzino» unde s-a prezentat în dimineața următoare. Era colegă chiar cu gazda noastră, doamna Nina Sturdza căreia i-a spus pe dată cu cine fusese reținută.

Astfel a aflat și mama mea, foarte curând, unde mă aflam.

A doua zi era duminică și după «număr» se deschide din nou ușa și apare în prag o doamnă nu prea înaltă, blondă, blândă și mirată, ținând în mână pălăria din care ieșeau un tub de pastă de dinți și un săpun. Doamnele din generația ei, care o cunoșteau foarte bine, i-au sărit în  întâmpinare cu strigăte de uimire. Era Ecaterina Macovei, nevasta ministrului de pe vremea lui Carol al II-lea. Ea suferise un accident cumplit la una din sărbătorile de 10 mai, când întreaga estradă de lemn plină de spectatori s-a prăbușit peste ea, frângându-i oasele. Într-adevăr, se vedeau și după atâta vreme picioarele complet contorsionate. Coborâse de dimineață să-și cumpere un săpun de la drogheria de la parterul blocului său și nu apucase să reintre în casă că și fusese luată pe sus și adusă printre noi. Trebuia completat numărul de 25 de femei rămas descompletat prin plecarea doamnei Ecaterina Logadi. La un moment dat, am fost despărțită de mătușa mea, atunci când ea a fost luată și dusă la o confruntare cu fiul ei arestat sub alt nume și idenficat într-un final“ 11.

„Menținerea sa în stare de libertate ar aduce prejudicii intereselor Statului“

Mariuca Vulcanescu arestataAncheta relativ scurtă s-a concentrat pe relații referitoare la rudele din străinătate, funcțiile politice îndeplinite de Mircea Vulcănescu înainte de 23 august 1944 și manifestările personale față de regim. Maria a recunoscut că: „în urma confiscării averii părinților mei și fiind evacuați fără mobilă într-o locuință neîncăpătoare, în anumite ocaziuni, în cadrul familiei, mi-am manifestat nemulțumirea față de aceste măsuri“ 12. În mai același an, locotenentul de Securitate Iordan Nicolae a întocmit un referat referitor la situația arestatei. Reținând manifestările ostile regimului de după arestarea părintelui și confiscarea averii, precum și relațiile cu rudele din străinătate, considera că „menținerea sa în stare de libertate ar aduce prejudicii intereselor Statului“ 13, propunând internarea administrativă în U.M. pentru 24 de luni, măsură oficializată o lună mai târziu 14.

În coloniile de muncă forţată

La jumătatea lunii august, Măriuca Vulcănescu a fost inclusă într-un detașament de 40 de persoane și transferată pentru muncă la câmp, în colonia Popești-Leordeni. Grupul era format din „moldovence dislocate, rude de foști polițiști precum Aura Precul, Felicia Cârciu și Olimpia Achiriloaiei, rude ale legionarilor arestați sau bănățence dislocate în domiciliu obligatoriu și prinse în tren în momentul când se întorceau acasă să vadă ce se mai întâmplă cu gospodăria lor. Îmi amintesc numele a două bănățence care m-au învățat să mânuiesc sapa fără să mă rănesc sau să fac bătături: mătușa Anderca și mătușa Baderca. Tot din Banat mai era printre noi și Thereza von Stubenberg, pe cât de «prințesă» pe atât de pricepută la munca câmpului. De la ea am învățat multe în ale agriculturii“ 15.

Odată cu venirea iernii, femeile au fost transferate înapoi la colonia Ghencea, iar Măriuca Vulcănescu a fost mutată în primăvara anului următor la colonia Pipera. „Aici m-am întâlnit cu Gabriela Moța și cu Marion Cantacuzino, prima întoarsă de la muncă de la Canal iar cealaltă în așteptarea împlinirii vârstei de 18 ani – renumitul majorat – când urma să execute la Mislea pedeapsa la care era condamnată. Și la colonia de muncă Pipera, ca și la Popeș-Leordeni, am avut dreptul la vizita lunară a celor de acasă. Toate acestea până în toamnă când un comunicat a făcut cunoscut că, la insistențele străinătății, nu era legal să fie folosită munca unor persoane necondamnate juridic, așa cum eram noi. Atunci am fost luate pe sus și duse în Transilvania la vestita închisoare de la Dumbrăveni, ridicată de nu mai puțin vestita Maria Thereza. Acolo am găsit alte cunoștințe dintre care pe Michaela Catargi, bună prietenă a Alexandrei Fălcoianu – bunica mea – și din nou pe doamna Lili Jora care nu putuse să ne însoțească la munca câmpului și între timp fusese adusă acolo. Mai era și lotul feminin din procesul Pătrășcanu din care cunoscusem prea bine pe Lena Constante, încă din copilărie, când ne pusese pensula de acuarele în mână, fiind prietena părinților mei de pe vremea campaniilor demografice gusene. Michaela Catargi ne făcea poezii și regret din suflet că pe a mea am uitat-o. În schimb, am învățat de la Olga Czaba o mulțime de poezii englezești și spaniolești pe care încă le țin minte“.

Dumbrăveniul a reprezentat un șoc pentru tânăra Vulcănescu. Condițiile dure de penitenciar, suprimarea dreptului la vorbitorul lunar, iarna cumplită din acel an, cu toate lăsându-și puternic amprenta asupra moralului deținutelor venite din coloniile de muncă.

Morminte fără cruci, Cruci fără morminte

Familia Mircea Vulcanescu - Foto Victor Roncea
Familia Mircea Vulcanescu

Suplimentar, venise pe căi suble și zvonul decesului lui Mircea Vulcănescu în temnița Aiudului 16. Șansa Măriucăi a fost reprezentată de expirarea celor 24 de luni, eliberându-se din penitenciarul Dumbrăveni la 19 aprilie 1954 17. Vestea pierderii părintelui a fost greu de receptat, atât pentru cele două fiice, cât mai ales pentru soție. Deși o înșințare oficială a sosit într-un final – culmea, tocmai pe adresa locuinței confiscate –, familia avea anumite îndoieli pe care a hotărât să le risipească angajându-se la o deplasare la Aiud, în toamna anului 1954. S-a confirmat decesul, dar a fost imposibil să se identifice locul unde fusese înmormântat cu doi ani mai devreme. Cu ajutorul unui prieten de familie, Ștefan de Fay, au ridicat totuși o cruce simplă de fier, undeva pe Dealul Robilor 18.

„Mulți ani de-a rândul am continuat să mă duc la Aiud pe la începutul lui mare când era ziua tatei sau în noiembrie când el a părăsit această lume. Acolo mă reculegeam în liniștea mormintelor nenumăraților marri necunoscuți. Dar asta doar până când locul a devenit mult prea răscolit de inițiavele mănăsrii și a monumentului care a fost ridicat acolo de arhitectul Anghel Marcu. Monument cu care nu am fost de acord – mare parte din Dealul Robilor căzând pradă lipsei de respect pentru locurile sfințite de osemintele atâtor martiri.

Au fost ridicate blocuri pe morminte, a fost tăiat dealul plin de oseminte pentru amplasarea unui rezervor de combusbil destinat fabricii de dincolo de calea ferată și altele asemenea. Poporul nostru știe să admire și să imite ce fac alții dar nu știe să prețuiască ce au făcut propriii săi strămoși!“ 19.

Contribuind la Atlasul Etnografic al României

Dna Mariuca Vulcanescu - Foto Victor Roncea
Dna Mariuca Vulcanescu azi

După eliberare, a încercat să se angajeze și grație unor prieteni care au „pus o vorbă bună, susținând o fostă deținută“, a fost numită preparatoare la o catedră a Institutului de Mine, nu după mult timp fiind mutată la catedra de Mecanică și Rezistență, condusă de Gabriela Țițeica. Cu sprijinul acesteia, Măriuca Vulcănescu a reușit să se înscrie la Școala Tehnică de Arhitectură, atunci când accesul la Facultatea „Ion Mincu“ i-a fost refuzat 20. „Și astfel, am reușit să împlinesc gândul tatii, fiind angajată ca proiectant, mai întâi în București, cerând mai apoi chiar eu însămi să merg pe șantier, urmărind la fața locului realizarea proiectelor de la Barajul de pe Argeș spre exemplu. Întoarsă în București, am fost ani de zile angajată la IPJU, pentru ca mai apoi să las proiectarea industrială pentru cultură, devenind desenatoare în cadrul Instutului de Etnografie și Folclor unde am putut face și cercetare pe teren, contribuind și eu consistent la Atlasul Etnografic al României“ 21.

Atunci când instituțiile culturale au trecut printr-o nouă etapă de eliminare a indezirabililor, Maria Vulcănescu s-a trezit din nou pe drumuri din cauza faptului că sora mai mare era plecată din țară de 16 ani. Tot prin intermediul unei prietene – de data aceasta, fosta colegă de liceu, Mioara Radovan – a fost angajată la I.P.I.U., în cadrul atelierului de machete condus de arhitectul Dan Bota, de unde s-a pensionat în 1990.

„De-a lungul căutărilor mele pentru a-mi găsi o cale și un rost într-o meserie atât de frumoasă ca arhitectura (devenită realizare și pentru femei) am întâlnit nume răsunătoare dar și furnici mărunte dar a căror hărnicie contribuia la răsunetul faimei celor consacrați. Și totuși nu acesta era visul meu. Faptul că azi se înalță clădiri care vor să se asemuiască cu zgârie norii de aici și de pe alte continente, clădiri goale și fără rost, constuie dezamăgirea mea pentru viitorul nu doar al țării, ci al omenirii în general. Înțelepciunea nu aleargă după ceea ce îți ia ochii ci mai degrabă se naște din acumularea unor bogății interioare“ 22.

Arh. Vlad Mitric Ciupe

1 Interviu cu Maria Ioana Vulcănescu, realizat de autor la București, 24.07.2012.
2 Ibidem.
3 Ibidem.
4 Născut la Casimcea, județul Tulcea, în 1887, își pierde mâna stângă pe front în timpul Primului Război Mondial, sculptând apoi toată viața numai cu mâna dreaptă. Multiplu laureat intern și internațional, Președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România după 1956, membru al Academiei Române. S-a stins din viață la 7 noiembrie 1983.
5 Interviu cu Maria Ioana Vulcănescu, realizat de autor la București, 24.07.2012.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 A.C.N.S.A.S., Fond Penal, Dosar nr. 17158, f. 26. Notă de depunere în arest din 15 aprilie 1952.
11 Interviu cu Maria Ioana Vulcănescu, realizat de autor la București, 24.07.2012.
12 A.C.N.S.A.S., Fond Penal, Dosar nr. 17158, ff. 5–6. Declarație din 25 aprilie 1952.
13 Ibidem, ff. 3–4. Referat din 20 mai 1952.
14 Ibidem, f. 9. Referat de aprobare a propunerii de internare din 2 iulie 1952.
15 Interviu cu Maria Ioana Vulcănescu, realizat de autor la București, 24.07.2012.
16 Mircea Vulcănescu a trecut la cele veșnice la 28 octombrie 1952.
17 A.C.N.S.A.S., Fond Penal, Dosar nr. 17158, f. 13.
18 Interviu cu Maria Ioana Vulcănescu, realizat de autor la București, 24.07.2012.
19 Ibidem.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
22 Ibidem.

Sursa: MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
6 Comments
  1. Pentru crimele facute de aceasta ciuma rosie care a distrus societatea romaneasca, istoria are obligatia sa prezinte realitatea iar societatea trebuie sa scoata in afara legii comunismul.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON