Acasă la Tezaurul Uman Nicolae Purcarea: “Am transformat închisoarea în mânăstire” – INTERVIU

In Memoriam Nicolae Purcărea (13 Decembrie 1923 – 25 Septembrie 2015)

“Norocul meu a fost că am avut un tovarăş de viaţă: sculptura. Prin sculptură mi-am găsit libertatea”, spunea cel ce a plecat dintre noi vineri, 25 septembrie 2015, la vârsta de 91 de ani, Nicolae Purcărea (n. 13 decembrie 1923, Şcheii Braşovului), unul dintre „Tezaurele Umane Vii” ale Braşovului, un cunoscut creator popular, sculptor tradiţional în lemn, fost deţinut politic atât în perioada comunistă, cât şi în cea a mareşalului Ion Antonescu.

Om de o deosebită delicateţe sufletească, Nicolae Purcărea a avut tăria să depăşească îngrozitoarele torturi fizice, psihice şi spirituale pe care le-a îndurat în închisorile de la Braşov, Piteşti, Poarta Albă, Valea Neagră, Craiova, Gherla, Codlea, Culmea, Periprava, Galaţi, Jilava,  încheindu-şi perioada de detenţie la Aiud. 20 de ani a fost închis pentru „activitate legionară şi terorism” şi ca „prim duşman al poporului” şi a îndurat torturi greu de imaginat. După ce a fost eliberat s-a refugiat în sculptură. Pasiunea pentru artă a dobândit-o în temniţa de la Alba Iulia, de la nişte  elevi de-ai părintelui Anghel (Arsenie) Papacioc, cei care  i-au pus dalta în mână, cu timpul devenind unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi sculptori din România. El a reuşit să lase moştenire nu numai o frumoasă şi bogată lucrare de sculptură populară românească – „Ţara mea de basm. Rostuirea artei populare”, dar şi un volum impresionant de memorii -„Urlă haita … Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud”, o mărturie vie a trăirilor şi a crezului unei întregi generaţii de tineri.

Ca meşter popular, a reuşit  să se facă cunoscut prin intermediul Muzeului Satului din Bucureşti, care l-a delegat în 1996, în SUA, la un congres al cioplitorilor în lemn. Au urmat apoi colaborări cu muzeele din Sibiu,  Oradea,  Târgu Neamţ, Suceava, Iaşi. La „Minisatul Sfântul Andrei” – Centru de creaţie şi spiritualitate românească pentru elevii Colegiului Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov unde fiinţa  şi o secţie de cioplit în lemn, Nicolae Purcărea a transmis celor mici din arta sculpturii.

La 90 de ani, meşterul Purcărea, care se pricepea ca nimeni altul la crestături şi sculpturi în lemn, a fost distins cu titlul „Tezaur Uman viu“, titlu conferit de Ministerul Culturii, la propunerea Serviciului de Cultură din Consiliul Judeţean Braşov.

Despre arta populară pe care o cultiva, Nicolae Purcărea, cel care a adunat mare parte din creaţiile sale în locuinţa sa de pe strada Pe Tocile nr. 15, spunea: „Cuvintele mele au mai puţină valoare decât creaţiile mele. Arta populară este o artă a identităţii poporului român. Este cea care de-a lungul vremii nu a făcut altceva decât să adune în jur toate tradiţiile”.

Colectivul MUZEULUI NAŢIONAL AL SATULUI „DIMITRIE GUSTI”  îşi exprimă profundul regret pentru dispariţia meşterului Nicoae Purcărea şi adresează Sincere Condoleanţe familiei.

Numele său va rămâne înscris atât în galeria celor mai talentaţi creatori de artă populară românească cât şi în inimile celor care au avut prilejul să îl cunoască.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Foto Revista Satul : Nicolae Purcarea si nepoata sa Zina Manesa-Burloiu
Foto Revista Satul : Nicolae Purcarea şi nepoata sa Zina Manesa-Burloiu

INTERVIU Revista Satul: Am transformat închisoarea în mânăstire şi mânăstirea în focar de cultură

Nu e nevoie decât să-i deschizi poarta sculptată pe care se regăsesc motive ornamentale străvechi, precum rozeta, colţul de lup, zig-zagul, vârtejul sau “soarele de dimineaţă”, frânghia sau simbolul şarpelui, pentru a face trecerea într-o lume a tradiţiilor străvechi plină de însemnătate, pe care d-nul Neculae Purcărea a vrut s-o cresteze pe fiecare piesă de mobilier sau obiect decorativ din casa în care trăieşte.

E ca şi când întri brusc în alt univers, încât te simţi privilegiat să fii acolo, ştiind că fiecare obiect din casă are povestea lui. Întocmai ca d-nul Purcărea, care, la cei 88 de ani ai săi, a trecut prin multe evenimente şi a cunoscut oameni care i-au schimbat viaţa.
Până şi modul în care a învăţat să sculpteze, este cu totul neobişnuit pentru noi, asta pentru că a trebuit să suporte 20 de ani de închisoare în temniţele comuniste, după ce el şi alţi cca 5000 de studenţi au fost prigoniţi de regimul Antonescu şi trimişi la “reeducare” în închisori.

Dar, iată că vă dezvăluim aici povestea de viaţă a acestui mare sculptor, considerând-o binevenită şi pentru înţelegerea unor realităţi istorice.

cuvant cheie ptr SEO
-Domnule Neculae Purcărea, v-aţi născut în anul 1923, aici în Braşov. Cum au fost anii copilăriei dvs în Braşovul de acum 70 – 80 de ani? Ce vă amintiţi cu plăcere de atunci?
Copilăria pe vremea aceea era simplă, dar plină de bucurii. Copil fiind, n-aveam griji, n-aveam necazuri, decât aşa, pe ici, pe colo, efemere. În rest, vacanţele le petreceam prin grădini, prin pădurile de-aproape; mergeam prin toate poienile care erau încărcate cu fructe şi ne umpleam sânul cu mere, pere, cireşe, cu ce fructe găseam. Mai veneam acasă la prânz, dar sporadic, atâta cât să mai luăm de la mama câte-o bucată de pâine cu ceva. Atunci totul era simplu; nu era nici moda, nici măcar tentaţia de a fi mai altfel decât ceilalţi copii.
Nu era nici radio. După aceea, la Liceul Şaguna, unde am făcut cursul inferior, era obligatorie uniforma, cu număr, cu capelă, cu tot.
Toţi eram la fel.

-Ce-i însufleţea pe copii şi pe tineri în acea perioadă? Cum aţi ajuns să vă alăturaţi grupării legionare?
Când eram eu copil, era exact perioada când mişcarea legionară era în ascensiune. Şi noi, copii fiind, ne luam după grupul cu fanfara militară şi după cântece. Şi aşa am prins şi noi, încetul cu încetul, dragostea de mişcarea legionară. Aşa ne-am inspirat. În plus, în perioada aceea, la mine locuia profesorul Ion Faur din Râşnov (că de-acolo era mama). El era doctor în teologie, un om deosebit, care aduna în jurul lui toţi profesorii de la Şaguna.
În 1936, apăruse la Şaguna o pleiadă de tineri profesori – majoritatea legionari, care toţi veneau aici şi discutau. Noi, copiii, trăgeam cu urechea şi ne plăcea ce auzeam: se vorbea despre biserică, despre neam, despre necesităţile neamului.

-Ce însemna pentru dvs un legionar pe vremea aceea? Cum înţelegeaţi dvs această grupare?
Cinstit să-ţi spun, n-am înţeles la vârsta aceea, dar vorba lui Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989), care a fost întrebat: Cine te-a făcut ortodox? , la care el a răspuns: Clopotele; că el, copil fiind, se ducea şi la sinagogă, şi la biserică. Pentru el, era totuna, tot slujbă era. Şi-n felul acesta zic şi eu: Cine te-a făcut legionar? Cântecul. Nouă ne plăceau cântecele. Şi melodiile, şi versurile. Aşa, încetul cu încetul, am dăruit joaca acestui crez. Fără să ne dăm seama. Am fost şi puţin dirijaţi, bineînţeles. Ne înâlneam în şedinţe comune cu cei din Făgăraş, cu cei de aici din Braşov, din Ploieşti. Atunci l-am cunoscut şi pe Ion Gavrilă Ogoranu (1 ianuarie 1923 – d. 1 mai 2006), dar şi pe alţii.
Apoi, am avut nişte instructori excepţionali. Vedeţi, ca să te ataşezi de cineva, trebuie să-ţi fie un exemplu. Ori noi, asta am avut. Nişte oameni extraordinari! Cine ne-a educat pe noi, şi pe mine, şi pe Ion Gavrilă, a fost Gicu Apostolescu, în care vedeam într-adevăr un om pe care puteam să-l urmez, care ne inspira, care ne dădea curaj, care, în fond, ne creştea. În felul acesta, după anul 1940, am continuat să ţinem şedinţe, însă acestea erau pur şi simplu educative. N-aveau nimic politic în ele. Nu purtam arme şi nici n-a fost vreodată vorba de aşa ceva. Însă era bucuria de a ne întâlni cu toţii şi de a creşte împreună. Asta a fost mişcarea legionară. A crescut, a zidit. Lupta antisemită nici nu exista şi nici nu ştiam noi de aşa ceva atunci.

Ei, în 1942, am intrat la închisoare. Şi acolo am început şi noi să înţelegem cam ce-i mişcarea legionară şi de ce se temeau ei de noi. Pentru că la închisoare n-am avut voie să avem cărţi legionare, dar în schimb, aveam cartea lui Antonescu, Pe marginea prăpastiei, în care, Antonescu pentru a combate mişcarea, dădea fel de fel de citate din principiile mişcării (legate de muncă, de conduită etc), ori noi pe acestea le învăţam şi ni le însuşeam aşa din mers, pentru că eram doar nişte copii. Din cârpe, ne făcuserăm o minge şi ne jucam cu ea în închisoare. Ba cu mingea, ba cu ţurca.
Şi apoi, bineînţeles, eram grozavi! Ne războiam cu administraţia, ne războiam cu primul gardian, pentru te-miri-ce. Şi nu ne dădeam seama că poate fi şi mai rău. Toţi tânjeam după libertate. La ora aceea, aveam puţin peste 18 ani.

cuvant cheie ptr SEO
-Cum privea tânărul Nicolae Purcarea anii pe care urma să-i petreacă în închisoare? Vă făcuserăţi un plan prin care să puteţi depăşi orice chin?
Aveam program. Şi învăţam, şi ne jucam, şi învăţam, şi ne jucam, iar duminica venea un preot – părintele Popescu, din Piteşi, care ne ţinea o slujbă. Un fel de catehizare, că noi toţi aveam Noul Testament la noi şi citeam în toată ziua câte un fragment.

-În această perioadă, părinţii dvs cum au reuşit să vă susţină moral? Aveau voie să vă viziteze, să vă aducă ceva de citit?
Primeam pachete şi cele necesare de îmbrăcat. Ei, cu vorbitorul era mai greu, pentru că era distanţă şi nu se puteau deplasa. Dar cine avea posibilitatea, era vizitat.

-Povestiţi-mi despre perioada acelor ani grei. Unde aţi fost prima dată închis?
Prima dată am fost închis aici la Braşov, după aceea ne-au mutat la Piteşti, prin via Văcăreşti. Acolo am cunoscut mizeria umană, pentru că era tot felul de lume, toţi aşa-zişii legionari. Dar, pe parcurs, s-a dovedit că nu toţi au fost legionari. Pentru că, a fi legionar înseamnă – acum vă spun asta după maturizare – a avea anumite trăiri. A fi bun creştin, în primul rând. Pentru că mişcarea legionară n-a făcut altceva decât să deschidă porţi: spre sfinţenie, spre eroism, spre cinste. Asta a vrut să facă. Oriunde-ai fi, să fii cinstit: cu banii tăi, cu banii publici, să nu te joci. Acesta e marele şi simplul adevăr pe care mişcarea legionară vroia să-l creeze. S-au făcut şi greşeli, nimic de zis. Dar, nu uita: când izvorul porneşte din pădure şi trece peste stânci, durează până intră în făgaşul lui vijelios. Aşa a fost şi cu mişcarea legionară, până şi-a găsit albia, că dup-aceea a intrat în făgaşul ei. Când căpitanul Corneliu Codreanu a lansat doctrina şi toate principiile, atunci s-a ajuns la o maturizare. De exemplu, spunea:
Vrei să-ţi cumperi duşmanul? Uite ce să faci: Fă o tabără şi cheamă din partea duşmanului zece copii. Să vină să lucreze şi să stea cu tine. Şi când se duce acasă, copilul povesteşte ce bine au fost trataţi, ce bine a fost acolo şi în felul ăsta, îi câştigi.
Ce altă metodă educativă mai bună decât asta? Sau la Carmen Silva, la Eforie, unde tot anul era câte o tabără de muncă şi se făcea câte ceva, un băiat s-a legat o dată de o fată şi căpitanul i-a spus: Sau te căsătoreşti cu ea sau porneşti pe jos de aici până la Cluj şi nu mănânci decât pâine şi apă.

Educaţia noastră a fost una dură. Dar ne-am străduit să respectăm regulile. De aceea, căpitanul a zis: Vine cine vrea, rămâne cel ce poate şi cel ce crede nelimitat. Dacă tu crezi că eu fac bine ce fac, rămâi, dacă nu, nu.
A fost o perioadă dură. Ne spunea, de exemplu, ca parte din educaţia noastră: Ne întâlnim la 1 noaptea, în vârful Tâmpei. Ei, la ora respectivă trebuia să fim acolo. Pentru noi, asta era prima încercare: punctualitatea. În felul ăsta, te respecţi tu pe tine, dar şi colegii, prietenii. În plus, ţi-ai dat un cuvânt, ţi-l respecţi. Erau încercări din acestea minore, dar care au darul de a zidi personalitatea omului.

Vedeţi, norocul nostru care a fost? Că am rezistat 20 de ani în închisoare. Cum am făcut asta? Am transformat închisoarea în mânăstire şi mânăstirea în focar de cultură. Că toţi aveam acolo, tot felul de profesori. Care mai de care mai ştiutor.

-Care au fost “colegii” dvs de chin? Şi ce aţi învăţat de la fiecare?
La Aiud, am stat şi cu nea’ Petrică Ţuţea. Domnule, la el ştiinţa era un fel de joacă. Pentru că era de-ajuns să-l zgândări puţin într-o problemă şi el se declanşa. Pentru că mama mi-a spus, că “Dacă la 30 de ani nu am capu’ cât o baniţă, nu însemn nimic” şi “dacă la 40 de ani nu eşti deja înstărit, avut şi la casa ta, nu eşti om”(Petre Ţuţea). Ori el, săracul, n-a avut parte. Pentru că, tocmai în perioada aceea în care putea să dea mai mult, a fost începutul detenţiei lui. El nu se vroia conducător, dar se vroia legislator. El să emane legi, el să emane reguli şi conduite de viaţă. A fost pentru noi un mare exemplu. Şi ne plăcea.
Norocul era că mai mergeam la muncă şi el stătea şi vorbea toată ziua. Aveam o curticică pentru muncile interioare la Aiud şi el stătea pe un scaun şi povestea toată ziua, până venea gardianul şi-l scutura: Bă Ţuţeo, tu n-auzi că trebuie să taci odată?
Tot el ne povestea: Mă obligau să scriu împotriva lui Maniu, ori eu, cum să scriu împotriva lui Maniu? Sau a unui confrate. Cum să scriu împotriva unui confrate?
Avea o cinste înnăscută.
L-am mai întâlnit apoi în Bucureşti, după 1964.
Până la moarte a fost neschimbat. N-avea noţiunea valorilor materiale, n-avea noţiunea banului, dar a trăit aşa. Norocul a fost că cei care îl cunoşteau, îl preţuiau. A fost un om deosebit. Păcat că s-a dus tocmai când ţara are mai mare nevoie de un astfel de om şi de alţii ca el: Cioran, Noica şi alţii.

Tot la Aiud l-am cunoscut şi pe Părintele Stăniloae. Dar izolarea era aşa de mare, încât tot ce vorbeam, comunicam prin codul Morse şi aşa ştiam cine e alături, cine a venit, cine pleacă. Sau, dimineaţa când ne trezeam, ascultam ultima poezie a lui Radu Gyr, tot prin Morse. Învăţasem alfabetul Morse, aşa, pe parcurs. Şi aveam noi sistemul nostru, prin care nu trebuia să spună tot cuvântul şi aveam semnele noastre prin care răspundeam dacă am înţeles, ca să poată trece mai departe.

Din cauza izolării, lucrul cel mai grav în închisoare era amorţirea minţii. Boala cea mai grea în închisoare, nu era alta, decât deznădejdea. Pierzându-şi credinţa, omul intra în deznădejde şi atunci era pe jumătate mort. Nu mai mânca, se slăbea şi se ducea.

A venit în celulă un cetăţean, s-a aşezat pe colţul patului şi stătea. Şi când l-am văzut aşa, am început să-i pun întrebări, ca să-l fac să vorbească. Era pictor.
– Cum, sunteţi pictor şi dvs tăceţi? Nu vreţi să ne povestiţi de-ale picturii?
Aşa l-am scos din amorţire. Că dup-aceea, spunea la toţi: Nae Purcărea m-a readus la viaţă!

Din cauza condiţiilor de acolo, trebuia să ne punem mintea la contribuţie, să învăţăm tot timpul. Rugăciuni, psalmi, poezii, orice! În felul acesta, te situai pe poziţia omului care făcea ceva. În ziua de azi, de ce se năruiesc pensionarii iute? Pentru că nu mai au un ţel în viaţă. Cei care au ceva de făcut în mod continuu, îşi păstrează încă prospeţimea, şi fizică, şi psihică. În închisoare, dacă prindeam un profesor de logică, învăţam logică; cu unul de germană, învăţam germană. Numai rusă n-am învăţat, deşi am avut acolo un profesor universitar de teologie deosebit – Ioan Georgescu (16 martie 1889 – d. 4 martie 1968). O somitate în materie şi cu o memorie formidabilă! A stat 10 ani în Siberia! El a fost numai în lagăre speciale, unde erau foşti ambasadori, foşti miniştri care cădeau în dizgraţie şi erau trimişi în Siberia. El vorbea o rusă aşa de frumoasă! şi noi am zis “hai să învăţăm rusă de la el”. Dar n-am mai avut timp, pentru că ne-au despărţit.

Am mai stat şi cu Puiu (Ovidiu) Cotruş (24 februarie 1926 – 12 septembrie 1977), nepotul poetului Aron Cotruş. Puiu Cotruş era studentul lui Blaga, făcuse şi filosofia, şi teologia, era critic literar, estetician, eseist. Pasiunea lui era dramaturgia lui Dostoievski. Ne-a vorbit luni întregi despre Demonii lui Dostoievski. A disecat fiecare personaj din scrierile acestuia. Tot la Aiud, am stat cu un profesor arheolog, care atâtea mi-a vorbit, încât îndrăgisem arheologia. M-a purtat prin toate erele!

– Cum erau condiţiile de detenţie?
E foarte ciudat. Pentru că dacă lui Stalin i-a fost frică de ceva, a fost mişcarea legionară şi puterea ei de renaştere. În 1945, când s-a pus problema Ce facem cu minoritatea legionară?, s-a propus să fim împrăştiaţi prin Siberia. Însă, apoi s-a decis ca legionarii să fie educaţi şi folosiţi în folosul lor. Aşa s-a născut Piteştiul, unde se făcea o reeducare prin bătaie.
Am avut ghinionul să trec prin toate.

– Poate că rugăciunea era şi mai importantă când se apropiau sărbătorile mari, iar dvs eraţi închis. Vă lăsau să simţiţi sărbătorile în vreun fel?
Nici vorbă! În Vinerea Mare, ne dădeau să mâncăm carne! Că ştiau că nu mâncăm. Şi dup-aia ne dădeau o zeamă chioară. Dar nu ne interesa, pentru că erau şi oameni care ţineau post negru toată săptămâna. Şi rugăciune. Cei care aveau norocul să aibă în celulă şi un preot, erau binecuvântaţi. Că asta n-au reuşit ei: să ne desprindă sufletele de Dumnezeu. Tot timpul zicea Ţurcanu: Cu tine mai am de lucru! Deoarece credinţa vă ţine legaţi de mişcarea legionară!

-Cine era Ţurcanu?
Ţurcanu era diavolul în persoană. Numai când îl vedeai, te îngrozeai; că ştiai ce urmează. Mie nu mi-a tras decât o palmă şi mi-a spart timpanul. A doua oară mi-a dat un pumn şi mi-a rupt trei coaste. Aşa era de puternic! Şi privirea lui te îngheţa. Dacă ai vedea pe diavolul în persoană, atunci sigur că ţi-ai face semnul crucii şi poate ar dispărea, dar el nu dispărea, era cu noi. Tot timpul.
Şi asta era îngrozitor. Durerea se transmitea. La anchetă, la securitate, te bătea, te târa şi te arunca în celulă. Cei din jur săreau şi te oblojeau cu o cârpă udă, cu ceva. Însă aici, nu aveai nici posibilitatea asta. În plus, te cutremura că trebuia să asişti la bătaia altuia, pentru că eram 30 – 40 într-o cameră şi acolo se petreceau şi bătăile. Şi ştiai că urmezi şi tu. După aceea, era bătaia generală care se producea. Şi apoi, te punea în poziţie. Adică stăteai pe scaun cu capul în jos, ca să gândeşti; şi aveai planton lângă tine, astfel că n-aveai voie nici să întorci capul sau să te mişti în vreun fel. Şi-ţi poţi închipui, după o bătaie la fese, la glezne şi pe tot corpul, înţepeneai. Sângele se închega pe tine. Erai bucuros să te cheme din nou la raport, ca tu să te mai poţi mişca. Fiecare anchetă din aceasta era făcută de şeful comitetului (pentru fiecare cameră, era câte un şef) şi el decidea soarta ta. El avea dreptul de viaţă asupra ta; de moarte, nu. Te bătea până mai răsuflai şi atunci te lăsa. Dacă leşinai, arunca apă pe tine, te trezea şi te lua din nou la bătaie. După ce te bătea, te întindea pe pat şi te bătea la tălpi. Era îngrozitor!

-Şi cum aţi rezistat, totuşi? Au existat şi momente “bune” sau “salvatoare” cât aţi fost închis?
În toiul bătăilor de la Piteşti, într-o noapte, am visat-o pe Maica Domnului. Şi sigur că m-a întărit. Spre norocul meu, mâna lui Dumnezeu am simţit-o, pentru că prima fază de reeducare era când tu trebuia să spui tot ce ştii.
Ultima fază a fost:
– Mai crezi în Dumnezeu? La care, am ridicat vreo câţiva mâna.
– Domnule, mai cred.
– A, păi cu tine mai am de lucru.
Singura noastră legătură cu divinitatea era rugăciunea. Fără această rugăciune, n-am fi făcut nimic.

-Închis fiind, cum aţi ajuns să practicaţi sculptura? De la cine aţi învăţat?
În 1943 – 1944, eram la închisoarea din Alba Iulia. Ne duseseră din 1942 la Piteşti şi de acolo, ne-a transferat la Alba Iulia. Eram o puzderie de copii; vreo 5000; toţi din frăţiile de cruci. Şi, acolo aveam un mic atelier. Nişte elevi de-ai părintelui Anghel (Arsenie) Papacioc (15 august 1914 – 19 iulie 2011, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol) au venit într-o zi la mine şi m-au chemat să mă înveţe ceva. Şi aşa, mi-au pus dalta în mână. Aia muncă! De acolo, am păstrat o tavă deosebită pentru mine, nu neapărat pentru valoarea ei estetică, ci pentru cea afectivă şi pentru că a marcat începutul meu în sculptură.

-La Alba Iulia cât aţi stat?
La Alba Iulia n-am stat mult. Pentru că a venit într-o zi ministrul de interne Vasiliu şi când a vâzut atâţia copii, a întrebat ce-i cu noi acolo. Văzuse şi multe mere pe jos, de care noi primisem ordin să nu ne atingem şi ne uitam aşa la ele… Şi l-a întrebat pe director, un oarecare colonel Muscă, ce avea favoriţii şi adversarii lui:
-Ce-i cu merele ăstea pe jos? Dă-le copiilor să le mănânce!
După ce au venit comuniştii, am putut să ne dăm seama, că totuşi, colonelul a fost om bun. La Piteşti, era maiorul Virgil, un om deosebit şi acela!

-Cand v-aţi eliberat prima dată din închisoare şi ce-a urmat?
În 1956, am fost repartizat cu domiciliul forţat în Bărăgan, în satul Lăteşti. Acolo m-am căsătorit în 1957. Soţia era studentă la Iaşi şi fusese şi ea închisă 8 ani. (Dupa Bărăgan, a mai fost închisă încă 6 ani, eliberându-se doar cu câteva luni înaintea mea).
În Bărăgan am stat 2 ani şi jumătate, timp în care am făcut gospodărie, am pus flori în jurul casei, am pus zarzavaturi, am avut capră, găini, porc. Frumoasă gospodărie! Apoi am lucrat. La început ca muncitori necalificaţi, pe câmp. Strângeam baloţii cu paie rămaşi de la secerat. Apoi, am lucrat şi la contabilitate, iar în ultimul timp, făcusem o echipă de zidari. Vreo 20. Aveam un inginer constructor, un meşter zidar şi în rest, aveam preot, avocat, studenţi – toţi care ieşiseră din închisoare. Dar, lucram, şi ce făceam, făceam bine. Învăţam unii de la alţii şi bine-a fost, pentru că ne-a folosit după aceea.
De exemplu, la Aiud, mă luase plutonierul politic la ochi. Şi când venea şi întreba, care eşti meşter nu-ştiu-de-care?, eu mereu ridicam mâna şi spuneam că eu sunt. Eram de toate.
După aceea, tot la Aiud, am dat de un braşovean care făcea sobe de teracotă. El m-a învăţat şi pe mine să fac.

În 1958, ne-a arestat din nou şi ne-a dus în lagărul din Noua Culme. Acolo, ne trezea dimineaţa şi ne duceau la munci. Era de Sfântul Ilie, ţin minte şi-acum. Şi era un kilometru în faţă, ca să sapi la porumb.
Şi dacă rămânea ceva în urma ta, bâta era pe tine!
Acolo, însă, veneau din timp în timp nişte comisii de la Bucureşti. Că şi nouă au vrut să ne însceneze la început un proces. Le era frică de noi. Însă, n-au reuşit şi de la caz, la caz, veneau să ne propună să devenim informatori. Aşa au ajuns şi la mine şi un colonel mi-a spus:
– Domnule, dumneata, mai ai încă 12 ani de făcut.
– Da, dar eu ştiu că ăia au fost graţiaţi.
– Da, dar noi am anulat toate graţierile.
La care eu i-am spus:
– Domnule, eu am trecut prin atâtea, am trecut prin Piteşti, prin Gherla…şi nu pot să mă duc la camaradul meu, să-l trag de limbă şi să vin la dumneavoastră să vă spun.
Iar el mi-a spus să mă mai gândesc. A mai venit de două ori după aceea, m-a luat cu înjurături, cu ameninţări, dar eu i-am dat acelaşi răspuns.
Mi-a zis:
– Banditule, tot bandit ai rămas! Te bag în lanţ şi te trimit la Aiud!” I-am spus:”Domnule colonel, ori aici, ori la Aiud, tot detenţie e, aşa că…

Neacceptând să devin informator, de la Canal, am fost trimis la Craiova, însă am fost oprit în carantină la Piteşti, pentru zece zile. Acolo, n-am dormit deloc, că tot aşteptam să coboare Ţurcanu.
Însă acesta, spre norocul meu, fusese mutat la Gherla.
După cele zece zile, de la Piteşti, am fost trimis la Craiova, pentru un proces. Apoi, la întoarcere, m-au adus din nou la Piteşti, tot pentru zece zile. De la Piteşti, m-au trimis la Jilava şi în primăvara anului 1952, ajung la Gherla, unde teama mea cea mai mare era că îl voi înâlni din nou pe Ţurcanu. Dar, alt noroc! Ţurcanu fusese mutat la Bucureşti cu puţin timp înainte să ajung eu acolo.
Apoi, am fost scos la munca cea mai grea, la perii de pir. Problema era că pirul acela fiind umed, rodea buricele degetelor şi le lăsa sângerânde.
La câtva timp după aceea, am fost acuzat că am trădat marea cauză a demascării, adică prevenisem pe câţiva să se ferească de studenţi, pentru că sunt chemaţi să raporteze.
În urma acestui fapt, m-au trimis la izolare. La parter, erau TBC-iştii care aşteptau să moară, aşa că erau microbi peste tot şi la etaj era izolarea, unde săptămânal eram bătut. Asta a durat luni de zile.
Condiţiile de detenţie erau mizere. Dormeam pe jos, ni se dădea o zeamă chioară şi la un moment dat, am început să nu mai simt frigul, să transpir, să nu-mi mai fie foame şi, în final, să scuip sânge. Aşa am dus-o luni de zile şi mi-am dat seama ca sunt TBC-ist.

Norocul meu a fost, că după luni de zile, au băgat acolo cu mine un ţăran din Moldova: nea’ Jenică. El era pietros, îndesat, iar eu o mortăciune. Şi atunci a început: Hai, bre! Mişcă-te! A început el să mă mişte şi m-a obligat să vorbesc. Şi am tot vorbit. La un moment dat mi-a spus:
– Dar, bre! Tu nu-i înjuri pe ăştia?
– Nu-i înjur.
– Vai de capu’ meu, oare n-oi fi legionar!
– Ba da, nea’ Jenică! Stai să-ţi povestesc.

Şi săptămâni de-a rândul, i-am tot povestit: ce vrea mişcarea, de ce ne urăsc atât. Pentru că le-am furat studenţii şi muncitorii, care au vrut să devină astfel zidari de veacuri viitoare, adică să fie stăpâni pe munca lor, pe pământul lor. Şi i-am tot povestit lui nea’ Jenică, de uitasem de tot. El m-a îngrijit, m-a spălat, mi-a luat picioarele şi mi le-a frecţionat, mi le-a pus în mişcare, ca până la urmă să-mi spună:
– Bre, hai să te învăţ o horă de la noi!
Tare, tare, cumsecade omul!
Dumnezeu mi l-a trimis!

Apoi, norocul nostru care a fost? Că între timp a murit Stalin, aşa că ne-a scos de acolo.

-L-aţi cunoscut cumva şi pe părintele Zosim Oancea?
Cum să nu! Am stat împreună la Noua Culme. Un om deosebit! Apoi am aflat că a făcut cel mai frumos muzeu de icoane pe sticlă. Era un om blând şi se vedea că are ceva deosebit în el. Doar că n-am stat prea mult împreună, că după aceea, ne-a dus în Deltă şi apoi în Periprava. Iar la Periprava, eu n-am stat mult.

-V-aţi eliberat definitiv în anul 1964. Cum v-aţi adaptat la viaţa liberă?
La eliberare, m-am gândit că trebuie să fac ceva din ce am învăţat în închisoare. Aşa că între timp am făcut şi mărţisoare din os, linguri de lemn şi timp de trei ani am umblat să rezolv să-mi dau examenele finale de anul IV şi să-mi termin facultatea – Academia Comercială. Însă nici la Iaşi, nici la Bucureşti la Minister, nu au vrut să-mi aprobe, spunându-mi că am întrerupt prea mult şi că s-o iau de la capăt.

N-am vrut să încep din nou. Am trăit şi aşa, însă greu, pentru că una e când ai o hârtie la tine, şi alta e când n-ai. Şi nu am avut simţul realităţii, nu mi-am putut da seama că societatea se schimbase în 20 de ani. Că dacă m-am dus să caut un serviciu la un cunoscut, m-a luat cu Ce vrei, tovarăşe?
Până la urmă, mi-au oferit un serviciu Forţele de Muncă la o bază de aprovizionare pentru industrie şi acolo am rămas. Am trecut de la una, la alta. Între timp, am lucrat şi la C.I.A.T – Centrala Industrială pentru Tractoare şi Autobuze, unde după trei ani m-au dat afară pe motiv că trecutul meu nu admite să lucrez la un grad ministerial. Că Centrala, asta era, după Minister. Şi noroc că m-am întâlnit cu un cunoscut, care era director tot la un depozit de aprovizionare şi m-a chemat la el. După aceea, s-a transformat în Baza Judeţeană de Aprovizionare pentru Industrie şi de acolo am ieşit la pensie.
Şi între timp, ce să fac? Veneam acasă şi mă apucam să cioplesc. Şi am tot cioplit, am tot cioplit şi în 1974, a trebuit să renovez casa, care a fost construită în 1837. Atunci, în ’74, am început să cioplesc tot mobilierul din casă. A durat ani de zile, pentru că se lucrează încet, cu răbdare, plus că între timp am mai lucrat şi altele, pe care le-am dat. Toate care sunt în casă, le-am făcut în timp.

cuvant cheie ptr SEO
-Aveţi un stil aparte şi unitar. Povestiţi-mi despre sculpturile dvs şi despre arta tradiţională.
Hai să te introduc în tainele artei lemnului. Pentru că am scos şi o cărţulie despre asta – Ţara mea de basm. S-au scris mai multe cărţi despre arta populară, dar pentru specialişti, pentru oameni cu multă cultură. Această cărţulie vorbeşte omului de rând, să poată şi el ştii ce-i creaţia populară. Este o călăuză pentru cel care intră într-un muzeu şi vede Lemnul.

cuvant cheie ptr SEO
Am avut norocul, ca după ani de zile, la o expoziţie, să am o discuţie cu doamna Elena Secoşan, o vestită etnografă. Ea mi-a spus atunci: Domnule, tu mână ai, dar n-ai şcoală. Apucă-te şi citeşte etnografie şi urmăreşte prin colecţii, vezi cum se lucrează, învaţă legile stilistice ale artei.
Vorbele ei de bun sfătuitor, mi-au dirijat încercările şi zbaterile.
După căutări şi studii care au durat câţiva ani, am descoperit tainele artei şi cum se realizează frumosul prin câteva ornamente, aşezate după o lege străbună, transmisă nouă de tradiţie şi de memoria timpului.
Arta populară este arta poporului, este har pe care Dumnezeu l-a sădit în sufletul poporului. Arta populară românească a apărut o dată cu naşterea poporului român, având la bază tradiţii dacice, îmbogăţindu-se cu elemente noi, păstrate şi transmise de-a lungul veacurilor de memoria timpului. Spune George Oprescu (în “Arta ţărănească la români”) – un mare estetician al culturii române, că un ţăran odată, venind de la treabă, s-a gândit să aducă un zâmbet femeii. Pe o lingură a scrijelit o floare, şi apoi alta şi a început pe lucrurile din casă, din gospodărie, ce tre-buinţă îi făceau, să cresteze, să încrusteze, ba un semn, ba un semicerc, ba un cerc. El simţea ca totul în jurul lui să zâmbească, să strălucească, să-l îndemne la lucru.
Şi toate, cum spune Constantin Noica, “păstrate întru spirit” şi transmise din generaţie în generaţie, constituie sursa de inspiraţie de la care se adapă creaţia populară. Această tradiţie este purtătoarea specificului nostru etnic şi este cea care ascunde valori identitare inestimabile. Nimic nu poate fi mai convingător în apărarea identităţii naţionale, decât această comoară de artă populară.

Arta populară românească este o artă geometrică. Natura este redată în forme geometrice – linii drepte, curbe, cercuri, romburi. De altfel, acest geometrism o diferenţiază de alte creaţii străine. Este pecetea poporului – semn identitar.
Criteriile de apreciere, de estimare a obiectului de artă populară sunt cel morfologic, al formei – conform căruia obiectul respectiv trebuie să corespundă necesităţilor pentru care a fost creat – şi cel semantic, care dezvăluie sensurile adânci şi tainice ale artei populare şi ale spiritualităţii româneşti.
Formele rămân aceleaşi, dar se mai şlefuiesc în raport cu rafinamentul creatorului şi cu măiestria lui. Este un process care se derulează în timp.
Scara din interiorul casei mele e frumoasă prin formă, chiar şi fără ornamente. Ornamentul, însă, dă un plus de valoare, o înnobilează şi destăinuie sentimente, credinţe, darul lăsat de Dumnezeu, forţa creatoare şi gustul pentru frumos. Elementele ornamentale sunt reduse ca număr, dar aranjate după regulile artei populare – simetria, repetiţia, alternanţa şi ritmul, dau o imensă varietate de figuri, de motive, de simboluri.

-Povestiţi-ne, vă rog, despre motivele decorative tradiţionale.
Primul motiv şi cel mai simplu, dar care poate deveni cel mai important, este dintele de lup sau colţul de fierăstrău. Acesta este un mesaj mitic lăsat de daci (ei înşişi se numeau lupi) şi are la origini vechile practici iniţiatice ale vânătorului dac.

cuvant cheie ptr SEO
Al doilea motiv este zig-zagul. El reprezintă greutăţile vieţii, fuga în codru, năvăliri, războaie, furtuni. Acest motiv mai poate semnifica şi hora, bucuria vieţii, legătura sufletească, frăţia. Nu uitaţi că satul, cel de acum 60 – 70 de ani era o comunitate de simţire, de credinţă, de ideal şi forma suportul în sprijinul Bisericii şi al Neamului.

Al treilea motiv, care înfrumuseţează şi luminează este rozeta, motiv cu o arie foarte mare de răspândire peste tot în Europa, în Asia şi în America de Nord şi pe care noi l-am moştenit de la strămoşi – daci, traci. Rozeta este reprezentarea geometrică a soarelui. Este simbolul vieţii, al fertilităţii, al căldurii sufleteşti, al luminii, al unificării. Este întotdeauna ornament central, căci străvechii noştri bunici şi-au creat un cult pentru soare şi l-au imortalizat, prezentându-l în diferite ipostaze: rozeta simplă sau roata şi vârtejul, când soarele se mişcă pe bolta cerească. Braţele curbate simbolizează mişcarea de rotaţie a universului.

cuvant cheie ptr SEO
Rombul este reprezentarea geometrică a oului, simbolizând vitalitatea, fertilitatea, fecunditatea şi naşterea.
Rombul şi rozeta sunt simboluri suverane. Strălucesc, luminează, dau viaţă. Cine e bogat sufleteşte va vedea, va simţi măreţia acestor două simboluri. Şi dacă vorbim despre romb, gândul nostru se va duce la Brâncuşi şi mai departe la “Coloana fără de sfârşit”: naştere, moarte, la infinit, în cadenţele destinului – că Brâncuşi a sugerat: eroi se nasc, eroi se vor naşte pentru neam şi cu jertfa lor înscriu pagini în istoria unei etnii.

Bradul este martorul vieţii şi al morţii. Bradul cu crengile în sus reprezintă viaţa, iar cu crengile în jos, reprezintă moartea. Prin înălţimea sa, este socotit ca fiind scară de acces către celălalt tărâm, deci este arborele cosmic, de aceea, bradule ste considerat puntea de legătură cu grădinile raiului şi cu cei plecaţi din lumea aceasta.

Frânghia sau torsada este simbolul şarpelui, acesta fiind păzitorul şi protectorul casei. De aceea, el este sculptat pe stâlpii porţilor.

Calul, capul de cal, element zoomorf, este considerat un element solar. El apare în legătură cu omul – cavalerul trac. Există o mare asemănare între reprezentarea cavalerului trac şi icoana Sfântului Gheorghe. Amândouă reprezintă lupta împotriva forţelor răului, pe care le înving.

Pasărea este simbolul sufletului în călătorie spre alte lumi, spre paradis. Ea este legată de arborele funerar. Apoi, este simbol al trinităţii creştine (Botezul Domnului). Porumbelul devine pasăre sacră, este simbolul Duhului Sfânt.

Geometrismul artei populare putem spune că nu face altceva decât să scoată în relief sensibilitatea şi sublimul sufletesc al poporului nostru, care constituie trăsătura specifică a etniei noastre şi care o deosebeşte de ornamentica altor popoare vecine sau conlocuitoare (spre exemplu, arta populară a vecinilor, ceangăiască –ungurească, care este florală, porţile fiind lucrate cu stilizarea lalelei).
Un lucru ce trebuie menţionat, este golul, vidul, despre care şi Blaga vorbeşte, spaţiul neornamentat, care nu face altceva decât să scoată în evidenţă ornamentul, să-l separe de alte ornamente, să-l lumineze, să-l dinamizeze, să creeze frumosul, armonia.
Dacă ai un model, el e model central, restul trebuie să fie suplimentar sau complementar.

-Care sunt tipurile de lemn folosite?
În sculptură folosim lemn de brad (pentru mobilier şi nu numai), lemn de tei, care având o structură uniformă, culoare alb-gălbui şi fiind şi moale, este cel mai întrebuinţat lemn pentru confecţionarea multor obiecte de uz casnic şi gospodăresc (linguri, căuce, mese cu trei picioare, taburete cu trei picioare, solniţe). Aceeaşi întrebuinţare o mai au şi mesteacănul, salcia, plopul.
Stejarul şi gorunul sunt folosite pentru lucrări de rezistenţă: mobilier, scări interioare, porţi, sâlpi de poartă şi stâlpi de pridvor.
Pentru lucruri unde sculptura, respectiv cioplitura, încrustarea trebuie să iasă în evidenţă, se lucrează în paltin, păr, cireş şi, în general, în esenţe tari. Pentru lucrări unde fibra lemnului va trebui să iasă în evidenţă, se folosesc prunul, nucul sau lemne tari, exotice.
Fagul se folosea înainte pentru confecţionarea lăzilor de zestre.
Pentru ornamente, nu se utilizează. Are fibra scurtă şi la cioplit, sare. Pentru îmbunătăţire, fagul se abureşte, făcându-l mai moale şi mai omogen. Dar este folosit pentru caroserii, tejghele de tâmplărie, cozi de unelte, războaie de ţesut.
Carpenul se lucrează greu, e un lemn rezistent şi foarte tare. Din el se fac unelte de tâmplărie.
Nucul, fiind viu colorat, cu aspect frumos, este folosit pentru mobilier şi obiecte de artă. Salcâmul este un lemn rezistent la umiditate şi tare, de nu intră cuiul în el; de aceea, se foloseşte la stâlpi de garduri.

Un amănunt de ţinut minte: lemnul se taie iarna, când e gerul mai mare, deoarece atunci are mai puţină sevă în el. După tăiere, se decojeste, pentru că sub coajă cariile îşi fac cuib, iar capetele se izolează de aer, lipindu-se cu pământ sau aracet. Lemnul se depozitează la loc uscat, unde vântul să le bată, iar soarele să nu le ardă.

-Cum aţi ajuns să predaţi sculptura?
Era prin 1998, când eram deja cunoscut. În 1996, am fost trimis ca delegat în America, de către Muzeul Satului din Bucureşti, la un congres al cioplitorilor în lemn. Şi acolo, am cunoscut o grămadă de lume. Anul următor, tot aşa, am fost invitat în Anglia, însă nu am mai fost, pentru că era cheltuială mare cu drumul.
Greu a fost până am pătruns la Muzeul Satului, că după aceea, a fost uşor să intru şi la celelalte: la Sibiu, la Oradea, la Târgu Neamţ, Suceava, Iaşi.
Pe vremea aceea, profesorul Sorin Apan avea deja “Minisatul Sfântul Andrei” – Centru de creaţie şi spiritualitate românească pentru elevii Colegiului Naţional “Andrei Şaguna” din Braşov şi mi s-a propus să înfiinţăm şi secţie de cioplit în lemn.
Am predat la Minisat până anul ăsta, când m-am oprit, pentru că nu mai văd bine şi nu mai am precizia dălţii.

-Am văzut că aveţi o mulţime de cărţi. Care sunt autorii dvs preferaţi?
Da, foarte ciudat! Azi noapte, am visat că eram într-o închisoare, parcă era la Jilava; şi de-acolo ne-au mutat la camera 2000. Şi trebuia să cobor nişte trepte, parcă în adâncime. Şi eu m-am întors după aceea, că mai lăsasem din bagaje la camera unde am fost. Şi nu găseam, era întortocheat…
Ei, astăzi, parcă preferinţele mele se întorc către cărţile noastre memorialistice şi când aud de o carte scrisă de câte un amic de-ai mei, aşa o citesc! Că mă regăsesc peste tot… Părintele Teofil Mijea a fost cel mai bun prieten al meu, care povesteşte şi el. E nemaipomenită cartea!

-Dumneavoastră aveţi o carte biografică?
Lucrez acum la ea. Am încercat să adun momentele cele mai importante – Piteşti, Gherla şi am descris ce mi s-a întâmplat. Partea cea mai grea e să scriu ultimul capitol. Adică Piteştiul după Piteşti şi apoi din 1964 încoace.

-Spuneţi-mi, după toate câte vi s-au întâmplat, aţi reuşit să-i iertaţi pe cei care v-au făcut atâta rău?
Vedeţi, aici e o problemă. Domnule, înţeleg să te iert, dar nu pot să uit! Degeaba! La Bucureşti când mergeam, totdeauna dădeam de un băiat acolo – Tudor Stănescu, care apoi s-a călugărit. Însă, eu, nu-l puteam vedea decât cum arăta în comitetul de reeducare.
La fel, Ţurcanu ar fi strigat (şi eu îl cred pe Itu că a spus): “Spune-le băieţilor să mă ierte!” Şi sigur, l-am iertat, că are plata lui în ceruri. L-a omorât pe Bogdanovici şi pe alţii, şi alţii, cu o răutate şi o ură diabolică. Când intra el în cameră, ne îngrozeam cu toţii. Ştiam că urmează bătaia, dar nu ştiam pe care din noi o să-l ia. Îmi amintesc că m-a chemat o dată la camera 4 de la spital, unde avea el reşedinţa: “Mă banditule, n-ai spus de cutare!” “Păi am uitat.” “Ai uitat?” Şi aşa mi-a dat o palmă, de mi-a spart timpanul. Luni de zile n-am auzit nimic! Eram numai cu ochii în jurul meu, ca să văd ce fac ceilalţi şi să fac şi eu la fel, că n-auzeam nimic. Eram într-o singurătate îngrozitoare!

Apoi, m-a întrebat de fratele meu, de ce n-am spus că a fost în Armata Naţională Germană, că el a fost prizonier german. Şi i-am spus că n-am ştiut. Şi-atunci, mi-a tras un pumn, de mi-a rupt trei coaste. Îngrozitor! Şi trebuia să frecăm toată ziua mozaicul, aşa, de supliciu. Şi bineînţeles, cui să-i spui că ai coastele rupte?
A fost o suferinţă fizică extraordinară.

Şi aşa am trecut prin toate, de la Sfântul Neculai, până în iunie, după care, pentru a dovedi că nu mai eşti banditul care ai fost, te trimitea în altă cameră şi acolo, sau făceai pe banditul, sau făceai pe reeducatul, sau te punea pe tine să acţionezi! Adică să baţi.

-Şi aţi trecut şi prin asta?
N-am trecut. Pentru că tocmai atunci a venit colonelul Zeller de la Interne şi a ales pentru Canal.

-Şi acesta a fost un semn de la Dumnezeu.
Da, pentru că tocmai în acel moment, m-a luat de-acolo.
Şi după ce am scăpat, am zis: Domnule, a fost o anchetă puternică, gata, eu îmi revin! Doar că după aceea, au mai urmat şi altele.

-Ce a însemnat pentru dvs sculptura de-a lungul timpului?
Echilibru! Că poate dacă nu era sculptura, cine ştie? Mă dezechilibram o dată cu moartea soţiei.

-Cum vedeţi satul românesc de azi?
Satul tradiţional dispare, pentru că au dispărut stâlpii satului: preotul şi învăţătorul.

Învăţătorul, mai ales, avea misiunea de a frământa aluatul acesta fraged al copilului. El îl îndruma, el îl creştea. Preotul, la fel. Preotul, dacă e preot, trebuie să fie preot de har, să trăiască cu gândul la cele spirituale, nu să se gândească ce averi mai are de făcut.
Cum au dispărut aceşti doi piloni importanţi ai satului tradiţional românesc, a dispărut şi satul, care nu este numai un grup de meseriaşi, ci este cu totul altceva. Satul e tradiţie, satul e cultură. Satul este sufletul Neamului nostru. Acolo se frământă aluatul, nu la oraş! Acolo, se frământă sufletul Neamului nostru!
Şi acum, partea proastă e alta. La toţi le-a intrat în cap că ei nu mai sunt ţărani. Acum sunt fermieri. Nici nu ne dăm seama cum se transformă satul. După aceea, ne vom întreba: unde e Sufletul satului? Citeşte-l pe Blaga! Să vezi ce frumos vorbeşte. Acolo undeva, este un mister, e ceva. Unde se mai întâlnesc acum flăcăii ca să petreacă, dar nu în sens biologic, ci spiritual? Aceasta e marea taină a destrămării satului. Degeaba încearcă ei să creeze satul. Nu vor putea să-l mai facă; niciodată.
Atâta timp cât preotul şi învăţătorul nu-şi fac datoria, se pierde… În plus, acum nici nu mai sunt învăţători născuţi acolo în sat, ci sunt veniţi de la oraş şi repartizaţi acolo. E trist…
Pe urmă, concepţia asta de globalizare este aşa de dăunătoare, încât nici nu ne dăm seama! De exemplu, noi nu înţelegem că a te globaliza, înseamnă a nu mai avea tu eroi, a nu mai avea tu sfinţi, a nu mai avea capete luminate, genii, înseamnă a nu mai avea nimic al tău.

-Ce mesaj aveţi pentru tinerii de azi, care sunt destul de debusolaţi şi dezrădăcinaţi, în contextul globalizării, mai ales că de ei depinde formarea generaţiilor de mâine?
Să se întoarcă la rădăcini, pentru că le-au pierdut.
Singura modalitate de revenire la normal este întoarcerea la izvoare. Şi izvoarele sunt bătrânii noştri. Apoi, să se întoarcă la credinţă. Fiecare are propriul fel de a se manifesta şi de a fi în echilibru.
Dar echilibrul, ce ţi-l dă? Ţi-l dă conştiinţa din tine. Ai făcut o faptă bună, eşti mulţumit. Ai făcut o faptă rea, vezi că nu eşti mulţumit? Undeva, parcă ceva te mustră. Nu mai ai echilibru. În momentul în care ţie îţi poate cânta sufletul, eşti în echilibru. Cântă şi fluieră atunci când eşti supărat! Nu poţi…Când ai echilibru, însă, cânţi.

cuvant cheie ptr SEO
Tineretul acum este dezrădăcinat. Pentru că nu mai există educatori. Profesorul, îţi predă acum lecţia şi gata, nu-l interesează mai departe. Nu stă de vorbă, nu comunică cu copilul. Ori lui trebuie să-i explici, să-i asculţi micile lui semne de întrebare. Când se va ajunge ca profesorul să fie pedagog, educator, îndrumător, atunci va fi bine, altfel, nu. Degeaba eşti doar bine informat, pentru că a fi informat e una şi a fi în echilibru cu sufletul tău, e alta.
Un alt aspect important, este ca părinţii să le creeze copiilor lor responsabilităţi. Să-i înveţe de mici aşa. La sat, dacă mai au oi, vaci, să-i trimită la păscut cu ele. Dacă nu, vezi că de-asta auzi ca se căsătoresc şi după doi ani divorţează. Nu au simţul responsabilităţii.
Acum vor doar să le dai bani şi să petreacă.
Un alt lucru important din educaţia unui copil, este să aibă simţul realităţii, al cinstei, al dragostei şi, bineînţeles, să facă cum or face, dar să se mai ducă şi pe la biserică…

Interviu si fotografii de Ana A. Negru, martie 2011 / Revista SATUL

Preluare: MĂRTURISITORII

Print Friendly, PDF & Email
No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

FOLLOW US ON